Protagoras

Prin urmare, primul lucru pe care Socrate şi Protagoras îl stabilesc în această ordine de discuţie este că învăţătura pe care sofiştii pretind că pot să o transmită este despre virtuţi, scopul lor fiind de a forma „cetăţenii buni”. Aceasta deoarece, lucru dealtfel bine ştiut şi unanim acceptat, virtuţile sunt cele care stau la baza ştiinţei politicii şi tot ele reprezintă fundamentele oricărei guvernări dezirabile a cetăţii şi surse ale posibilelor soluţii ale problemelor din cetate. Aşadar, teza sofiştilor şi totodată temeiul în baza căruia este de dorit să fie urmaţi şi imitaţi în meşteşugul lor fără niciun fel de risc, ar consta în aceea că orice individ dispus să facă asta va dobândi în cele din urmă o serie de
virtuţi, acele virtuţi necesare pentru a deveni un cetăţean autentic.
Nu alta decât tocmai teza astfel enunţată, reprezintă sursa obiecţiei lui Socrate, el încercând să arate că e falsă, argumentând că virtuţile nu pot fi
dobândite prin nicio învăţătură şi că, afirmând contrariul, sofiştii dovedesc că nu cunosc adevărata natură a virtuţilor. Demonstraţia falsităţii ar avea drept consecinţă că sofistica nu este chiar ceea ce înseamnă o învăţătură bună, ea fiind profesată de nişte indivizi care nu stăpânesc cunoaşterea a ceea ce tocmai pretind că vor şi pot să transmită.
Mai întâi trebuie văzut dacă virtutea poate fi învăţată (predată). Unrăspuns negativ va pune în dificultate menţinerea poziţiei sofiste şi respingerea
tezei că virtutea poate fi predată de aceştia. Două sunt argumentele pe care
Socrate le aduce în sprijinul ideii că virtuţile nu pot fi învăţate. Primul este
preluat din spaţiul social al cetăţii; are mai mult un suport empiric şi se bazează
pe observaţia că la treburile cetăţii nu participă neapărat oameni ale căror virtuţi
civice să fi fost dobândite prin intermediul vreunei instrucţii.5
Legat de acest argument ar fi de făcut cel puţin două remarci. Pe de o
parte, Socrate presupune că a face parte dintre cârmuitorii cetăţii este o dovadă a
faptului că posezi anumite virtuţi, prin urmare, nu ia în calcul posibilitatea ca
aceşti lideri ai cetăţii să fie lipsiţi de ceea ce este necesar pentru a conduce, din
moment ce aceştia cu asta se ocupă. Or, la o privire mai atentă, ne putem da
seama că nu există nici un motiv raţional de a accepta o astfel de asumpţie, dat
fiind că nu numai că nu este ceva imposibil dar în practică se poate observa că
celui care ajunge într-o anumită funcţie publică deşi i se solicită anumite calităţi
4 Sofiştii îşi „considerau propria doctrină ca fiind cea mai bună şi chiar ca o iniţiere
indispensabilă în viaţa politică” (CASSIRER, 2001: 98).
5 „[D]ar când e vorba să delibereze despre organizarea cetăţii, se ridică şi îşi dă cu părerea
atât dulgherul cât şi fierarul sau curelarul, negustorul sau armatorul, bogatul sau săracul, nobilul
sau umilul, şi nimeni nu se miră de aceştia, ca mai înainte, pentru faptul că fără să fi învăţat de
undeva şi fără să fi avut vreun dascăl încearcă să dea sfaturi; prin urmare e limpede că socotesc
acest lucru cu neputinţă de învăţat” (P: 319d).