Platon Gorgias

SOCRATE: E adevărat că virtutea ne face să fim buni?

MENON: Da.

SOCRATE: Iar dacă sîntem buni, sîntem şi folositori: căci lucrurile bune sînt folositoare, nu?

MENON: Da.

SOCRATE: Prin urmare, virtutea este şi ea un lucru folositor?

MENON: Aşa rezultă din ceea ce am admis.

SOCRATE: Să cercetăm atunci pe rînd lucrurile folositoare pentru noi. Sănătatea, să zicem, şi puterea şi frumuseţea şi de bună seamă, bogăţia: despre acestea, şi despre altele de felul lor, spunem că sînt folositoare. Nu?

MENON: Da.

SOCRATE: Dar despre aceleaşi lucruri spunem uneori că sînt vătămătoare; nu spui şi tu aşa?

MENON: Ba chiar aşa spun.

SOCRATE: Atunci gîndeşte-te cînd ne e de folos, şi cînd ne dăunează să ne lăsăm conduşi de vreunul din aceste lucruri. Nu-i aşa că atunci cînd le întrebuinţăm cum trebuie ele ne sînt de folos, iar cînd nu, ne dăunează?

MENON: Desigur.

SOCRATE: Hai să privim acum şi spre cele ale sufletului. Nu-i aşa că există lucruri pe care le numeşti cumpătare, dreptate, curaj, uşurinţă de a învăţa, memorie, generozitate şi toate cele de felul acestora?

MENON: Există.

SOCRATE: Vezi atunci, printre aceste lucruri, dacă cele care crezi că nu sînt ştiinţă, ci altceva decît ştiinţă, nu sînt folositoare uneori, iar alteori vătămătoare. De pildă curajul, atunci cînd el nu este chibzuinţă, ci doar un fel de îndrăzneală. Nu-i aşa că omul cînd îndrăzneşte fără judecată iese vătămat, iar cînd o face cu judecată iese cîştigat?

MENON: Ba da.

SOCRATE: Nu la fel stau lucrurile şi cu cumpătarea ori cu uşurinţa de a învăţa? Lucrurile pe care le învăţăm şi le deprîndem cu judecată sînt folositoare, iar cînd lipseşte judecata sînt vătămătoare, nu?

MENON: Intocmai aşa.

SOCRATE: Şi, în general, nu-i aşa că tot ceea ce întreprinde şi tot ceea ce îndură sufletul, cînd îl călăuzeşte raţiunea, are ca rezultat fericirea, iar cînd îl călăuzeşte nesăbuinţa, ajunge la rezultatul contrar?

MENON: Aşa se pare.

SOCRATE: Atunci, dacă virtutea face parte dintre înclinările sufletului şi dacă ea este în mod necesar folositoare, ea trebuie să fie raţiune, deoarece nici o înclinare a sufletului, luată în sine, nu este nici folositoare, nici vătămătoare, ci devine vătămătoare sau folositoare, după cum i se adaugă raţiunea sau nesăbuinţa. După raţionamentul ăsta, virtutea trebuie să fie un fel de raţiune, de vreme ce este folositoare.

MENON: Sînt de aceeaşi părere.

SOCRATE: Să luăm acum şi celelalte lucruri despre care spuneam adineauri că sînt cînd bune, cînd vătămătoare, bogăţia şi cele de felul ei, nu-i aşa că întocmai cum raţiunea face folositoare celelalte înclinări ale sufletului atunci cînd le călăuzeşte, iar nesăbuinţa le face vătămătoare, la fel se întîmplă şi cu ele: atunci cînd sufletul le foloseşte şi le îndrumă cum trebuie, el le face folositoare şi cînd nu, le face vătămătoare?

MENON: Desigur.

SOCRATE: Iar sufletul dotat cu raţiune le călăuzeşte cum trebuie şi sufletul fără raţiune le călăuzeşte greşit nu?

MENON: Fără îndoială.

SOCRATE: Atunci nu-i aşa că putem spune în general că, la om, toate depind de suflet, iar facultăţile sufletului depind la rîndul lor de raţiune, cîtă vreme vor să fie bune? Rezultă că utilul este raţiune. Pe de altă parte, am stabilit că virtutea este utilă, nu?

MENON: Desigur. Sufletul, atunci cînd recurge la trup pentru a cerceta ceva, prin văz, auz sau oricare alt simţ (căci a cerceta ceva cu ajutorul trupului revine la a-l cerceta prin simţuri), că sufletul este atunci tîrît de trup către ceea ce nu rămîne identic cu sine niciodată şi că, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice şi tulburi, este el însuşi nestatornic, tulbure şi ameţit ca de beţie?

CEBES: Ba chiar aşa spuneam.

SOCRATE: In schimb, cînd cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuşi, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfel şi natura sa, se duce în această lume ori de cîte ori rămîne în sine însuşi, ori de cîte ori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui ia sfîrşit şi el rămîne acolo, neschimbat şi identic cu sine, căci neschimbătoare şi identice cu sine sînt şi cele cu care vine în contact. Gîndire se numeşte experienţa aceasta a sufletului. Oare nu-i aşa?

CEBES: Ba e aşa, este adevărat. Şi e frumos tot ce ai spus.

SOCRATE: Ei bine, potrivit argumentului dinainte şi celui de acum, cu care dintre cele două feluri de realităţi crezi tu că are sufletul mai mare asemănare şi afinitate?

CEBES: Eu cred că, dacă merge pe această cale, nu este om care să nu consimtă, oricît ar fi de greu de cap, că fără cea mai mică îndoială, asemănarea sufletului este nu cu ceea ce se schimbă, ci cu ceea ce rămîne veşnic neschimbat.

SOCRATE: Dar trupul?

CEBES: Cu ceea ce se schimbă.

SOCRATE: Acum priveşte lucrurile şi dintr-un alt unghi. Atîta vreme cît stau împreună, sufletul cu trupul, natura îi prescrie acestuia din urmă să slujească şi să se supună, iar celuilalt să poruncească şi să stăpînească. In lumina asta tu ce crezi, care din ele e asemănător cu divinul, care cu ce e muritor? Nu ţi se pare că stă în natura divinului să poruncească şi să cîrmuiască şi în a pieritorului să fie rob supus?

CEBES: Ba da.

SOCRATE: Iar sufletul, cu care dintre acestea două seamănă el oare?

CEBES: Socrate, este limpede că sufletul cu ce este divin, iar trupul cu ce este pieritor.

SOCRATE: Atunci gîndeşte-te, iubite Cebes, dacă din tot ce am spus pînă acum putem să tragem următoarea încheiere: că sufletul seamănă cît se poate de mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică formă, indisolubil şi mereu neschimbător în identitatea cu sine şi că, dimpotrivă, trupul seamănă cît se poate de mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gîndirii, supus disoluţiei şi niciodată identic cu sine. Putem noi oare, Cebes, opune acestei încheieri un fel de a vedea care să o dezmintă?

CEBES: Nu putem.

SOCRATE: Şi atunci, nu urmează că trupul este menit unei grabnice disoluţii, iar sufletului îi revine să fie ori absolut indisolubil, ori aproape aşa? In schimb, sufletul care şi-a petrecut viaţa în curăţenie şi cumpătare este deja statornicit în locul care-i revine după merit.