Limbajul BRÂNCUŞI Dan Lupescu

Moto:
”Priviţi-le până când le veţi vedea ! Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.”
Constantin BRÂNCUŞI

BRÂNCUŞI a ridicat Spiritul Bizantin şi Moştenirea Bizanţului pe culmi nebănuite, prin opere unice – ca vi­ziune, ca formă şi esenţă – în care pul­sează, într-un nou limbaj morse, Lim­bajul BRÂNCUŞI, smerenia discretă a sculptorului şi a neamului său, cumin­ţenia pământului/ înţelepciunea pă­mân­tului (care începe cu frica de Dum­nezeu), motivele/ temele fundamentale ale culturii noastre tradiţionale (decan­tată prin mii şi mii de ani), spiritul Pote­caşului (păzitor al potecilor, inclusiv spirituale, nemurit în frescele Bisericii de la Vioreşti, din preajma Slătioarei de Vâlcea) şi, fireşte, o dragoste fără ţăr­muri faţă de Patria-Mumă: România.
În secolul al XX-lea şi în cele ce vor veni, BRÂNCUŞI s-a dovedit, se do­vedeşte un neîntrecut Promotor al lamurei basmelor, eresurilor şi datinilor strămoşeşti, al Sinergiei spiritului Daco-Geto-Traciei, Ţărilor Române şi Medite­ranei, Esenţă a esenţelor celor mai pure din Orient şi Occident – de tăria parfu­murilor extra­virgine disti­late din mires­mele dinastice şi ezoterice, cu ecouri divine, ale busuiocului şi isopu­lui, ale trandafirului şi teiului, cireşului amar şi mărului domnesc, cu abia perceptibile adieri de crin imperial, frezie şi mărgări­tar, de salcie, liliac, lemn dulce şi cătină, de mosc, santal sau patchouli…

Inexorabila tăcere

“BRÂNCUŞI, în filozofia sa dintâi, pretindea, asemenea unor gânditori presocratici, că elementul existenţial al întregii creaţii pământeşti, cele două regnuri potrivite existenţei omeneşti, şi anume atmosfera şi reversul ei, apele, acele două forme ale existenţei: viaţa şi moartea – la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică – Tăcerea. Totul se scurge, repeta el, ca în gândirea heracliteană, în vasul tăcerii – mare oceanică unde se varsă întregul nostru univers. Acţiunile noastre, la fel ca orice act al existenţei pământeşti, tot ce e viu se prăvăleşte în acest vas imens şi mut – Tăcerea. Tăcerea, a cărei efigie face noţiuni duale: Timpul şi Eternitatea. Pentru ca să înţelegem mai bine aceste lucruri, Brâncuşi îi va spune mesei sale rotunde, de acum înainte, Masa Tăcerii.
(…)
În 1937, Brâncuşi hotărăşte că Masa Rotundă, care a fost rând pe rând aceea a Flămânzilor de Spirit, aceea a Omeniei, aceea simbolizând condiţia omului cu minte umană, şi la urmă Masa Tăcerii, va constitui partea întâia a Trilogiei pe care o ridică la Tg. Jiu şi o va numi acolo o vreme chiar Masa Pomenirii, denumire încă prezentă mărturiilor supra­vieţuitoare.
(…)
Masa Tăcerii ni se pare a fi denumirea cea mai apropiată de starea de spirit a sculptorului în 1938, atunci când a aşe­zat-o la locul unde este şi astăzi. Este denumirea cea mai potrivită şi pe care timpul a impus-o.
Această denumire corespunde cu sensul filozofic al Trilogiei de la Tg. Jiu: din nominativul unui searbăd loc comun cum e Masa, prin cel mai neaşteptat adjectiv, Brâncuşi o urcă spre o abstracţie lirică corespondentă stării lui sufleteşti din 1920, când totul i se părea inevitabil menit şi sortit veşnicei tăceri.
Această inexorabilă tăcere mai înspăimântase, după Eclesiast, şi pe Vasile Pârvan, unul dintre demiurgii graiului şi gândirii româneşti, aşa cum mai târziu, prin Via Sacra, Brâncuşi va purta veacurilor viitoare deprimantul moment român din primăvara anului 1921, şi Masa: fosta ea fostă a Flămânzilor de Minte ori întâie a omului dăruit cu sămânţa Raţiunii divine ori fie ea fiindă acum a veşnicei neguri a Tăcerii, el transmiţând-o lumii ca pe cea mai limpede şi ca pe cea mai simplă abstracţie lirică a spusului său din Via Sacra.
Dar…
dreaptă, pe înălţimea din faţă el va implanta Columna Nesfârşitului ce se avântă hieratic !
Este răspunsul dat de sculptor el însuşi Mesei Tăcerii şi totodată încheierea ciclului său al elanurilor umane: Zborul spre Nesfârşit.”

(V.G. Paleolog, “MASA TĂCERII – NOTE PENTRU EXEGEZĂ.
Carte sinoptică de identitate privind structurile frazeologice
folosite de Brâncuşi pentru definirea mesei rotunde”,
în Colocviul BRĂNCUŞI – 13-15 octombrie 1967,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, pp. 48-53)

x

Epifanii ale Timpului Absolut

Canon pe voci în infinire

Demiurgul sculpturii metafizice

Constantin BRĂNCUŞI: Dumnezeu este peste tot. Dum­nezeu este când uiţi de tine şi când eşti umil şi când te dăruieşti. Dumnezeu este în opera ta. Ea este magică. O doamnă de la New York, care a simţit asta, a îngenuncheat şi a plâns în faţa uneia dintre Păsările mele. Iubesc ceea ce se înalţă.
Dan Lupescu: Epifanii ale Timpului Absolut şi ale răzgân­dului dintâi… BRĂNCUŞI, lămurind Esenţele lumilor… Paralele… Simultane…
Petre Pandrea: Ţărănimea arhaică şi milenară a României de odinioară, începând cu omul de la Dârjov, din civilizaţia de prund, şi cu omul de pe Olteţ, cu vechimea (…) la o jumătate de milion şi la două sute de mii de ani, a obidit mereu pe ogoare. A vărsat sudoare şi sânge în războaie juste contra năvălitorilor. Ţărănimea a avut, însă, nevoie şi de balada lui Toma Alimoş, şi de Mioriţa (capodopera liricii române, alături de Luceafărul). Ţăranii noştri au avut nevoie de hore duminicale (dans şi muzică), de caval şi de fluier de os, care zice duios. Au practicat arhitectura de artă (Casa lui Mogoş din Ceauru Gorjului, altă capodoperă !). Textilele lor n-au fost după şablon şi camelotă. Cămaşa lor de noapte şi îmbră­cămintea feminină de horă şi zestre de nuntă erau piese de artă. În fiecare român zace paradisul, lirica, grăuntele de aur, de peste un milion de ani.
V. G. Paleolog: Receptarea operei lui Brâncuşi a devenit un bun spiritual superior, de acum ea aparţine unui patrimoniu sacru al civilizaţiei, fiind universal recunoscută, atât la Paris, cât şi la New York, în India ca şi în alte părţi ale lumii. Gloria ei nu a avut parte numai de surpriza succesului fulgurant, orbitor; recunoaşterea operei lui Brâncuşi semnifică totodată acceptarea şi consacrarea unui nou concept de frumos în arta statuară, ceea ce presupune adeziunea la o reformă spirituală încă departe de a fi atins desăvârşirea şi care se aseamănă cu cele mai profunde schimbări cunoscute de spiritul omenesc în parabola istoriei lui. Ceea ce au făcut Mallarmč şi Joyce în literatură, Cčzanne şi Picasso în pictură, Satie în muzică, Jeans, Heisenberg, Einstein în ştiinţele exacte şi în filozofie –, Brâncuşi a făcut în sculptură. De asemenea, este bine cunoscut faptul că Giedion Welcker îl consideră pe Brâncuşi drept “cel mai mare sculptor în viaţă”.
(Modern Plastic Art –Elements of Reality Volume
and Disintegration, New York, 1937, p. 153)

Cristian-Robert Velescu: Mai toate lucrările de referinţă ce îşi propun cercetarea şi interpretarea creaţiei lui Constantin Brân­cuşi, când ajung la capitolul surse, se pun de accord în a considera că două sunt izvoarele sculptorului român: folclorul românesc şi gândirea orientală. Dacă folclorul românesc a putut pătrunde în creaţia brâncuşiană pe o cale oarecum osmotică, sculptorul purtând mereu cu sine, oriunde s-ar fi aflat, deci la nivel generic şi gene­tic, prin însăşi condiţia sa de ţăran român, datele acestei înţelepciuni fundamentale, este îndeobşte cunoscut şi acceptat ca o certitudine faptul că de gândirea orientală Brâncuşi s-a apropiat prin lectura lucrării Le poçt tibčtain Milarepa. Ses crimes, ses čpreuves, son nirvana, lucrare ce a apărut la Paris în anul 1925, în traducerea lui J. Bacot. Alăturarea acestor două surse “omologate” de istorio­grafia şi critica de artă a unei a treia, anume gândirea platonică, poate să pară ca un factor de surpriză. (…) Referin­du-ne la folclor, vom afirma că gândirea şi creaţia plastică populară, asemenea unui geniu tutelar, au determinat creaţia brâncuşiană în ansamblul ei. Conform exegezei, gândirea orien­tală a influenţat sculptura lui Brâncuşi începând cu anul 1925.
Sergiu Al-George: În cazul pasiunii pentru Milarepa, este vorba de o întâlnire care nu putea să decidă în destinul operelor sale, deoarece se produsese după plăsmuirea principalelor sale teme, argument de care s-a prevalat pentru prima dată A.T. Spear, pentru a pune capăt comentariilor ambigue ce nu excludeau sugestii sursiere.
Ionel Jianu: (…) Anul 1910 a fost rodnic în activitatea crea­toare a lui Brâncuşi, în plin avânt de înnoire. A început ciclul Păsărilor, acela al Muzelor adormite care pune problema ovoidu­lui cu toate dezvoltările ulterioare şi impli­caţiile metafizice, până ce va ajunge la forma absolută a Începutului lumii şi va porni ciclul Domnişoara Pogany, din care va realiza 11 variante, din 1910 până în 1933.
Cristian-Robert Velescu: Într-adevăr, intervalul 1907-1910 este acela în care au apărut temele fundamentale ale creaţiei brâncuşiene. Excluzând posibilitatea influenţării de către gândirea orientală a creaţiei brâncuşiene, începând cu anul 1925, Sergiu Al-George propune o altă soluţie, aceea a unui izomorfism între folclorul românesc şi gândirea indiană. “Dacă nu ar fi accedat la aceste înţelesuri inexplicite, încifrate doar în supravieţuirile folclo­rice, Brâncuşi nu ar fi putut dobândi sentimentul unei comuniuni de dincolo de milenii cu India. (…) Arta sa presupune nu numai o coborâre spre originile comune şi spre sensurile simbolice primor­diale, dar totodată şi o ridicare spre ceea ce se află implicit în acestea, ca ontologie şi filozofie a formei estetice. Brâncuşi reface astfel, singular, drumul pe care l-ar fi parcurs o cultură istorică românească dacă ar fi dezvoltat, coerent şi organic, virtuali­tăţile existente pe treapta ei primordială şi anistorică”.
Barbu Brezianu: Întemeindu-şi teza în special pe lecturile şi biblioteca lui Constantin Brâncuşi, pe care a reconstituit-o cu maximă exactitate şi în care s-au găsit şi câteva cărţi de literatură ezoterică, autorul (n.n. Cristian-Robert Velescu) a ajuns la con­cluzia că Brâncuşi “frecventa textele lui Platon”, îndreptăţind astfel denumirea dată de Erik Satie, sculptorul vădindu-se într-adevăr a fi “fratele mai mic al lui Socrate”. Conştientizând gama largă a “surselor” ce ar putea fi încadrate în categoria livrescului, Cristian Velescu s-a aplecat cu mai multă stăruinţă asupra acelora în directă atingere cu plato­nismul, şi anume pitagoreismul şi eleusia­nismul, concepţii care, potrivit lui Matila Costiescu Ghyka, con­stituiau “funda­lul ezoteric” al platonismului. Demn de remarcat este faptul că, în demersul său, Cristian Velescu analizează cu acribie filologică maximă contactele interumane de care Brâncuşi a putut eventual beneficia, nefiind exclus ca, prin intermediul fos­tului secretar al lui Rodin, Mario Meunier, sculptorul să-l fi cunoscut pe compatriotul său Matila Costiescu Ghyka, de a cărui carte fundamentală, Le nombre d’Or, a avut mai mult ca probabil cunoştinţă.

Filozofând cu fibra materiei

Constantin BRĂNCUŞI: Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc)… Du­ceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu la Târgu-Jiu !…
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI, apa vie, lada de zestre, Lamura spiritului românesc…
Petre Pandrea: Nu trăim numai pentru pâine. Ţăranul din Dârjov-Olt a şlefuit pietrele. A sculptat idoli. A ridicat biserici şi mânăstiri care erau bijuterii de arhitectură, temple ale meditaţiei filozofice, cu parfumuri, culori, litanii în proză ritmată, muzică, elevaţie. Ţărănimea română n-a fost, în istoria sa de peste două mii de ani, o turmă de necuvântătoare, fără poezie, fără filozofie.
Dan Lupescu: Revenind la începuturi, se cuvine să ne întrebăm: De ce a ales BRĂNCUŞI Parisul? Pentru că, aşa după cum ne încredinţează Victor Crăciun: “Era informat că la Paris se plămădea mai puternic arta decât la Roma, care trăia din vechiul apogeu, şi (n.n. mai puternic) decât la Mţnchen, unde se încerca mai disciplinat depăşirea academismului”. Parisul – afirmă exe­getul care a realizat un film BRĂNCUŞI în anii ’70 şi a publicat un monumental album: Măiastrele şi Brâncuşi (2010, Bucureşti) – “trăia un nou Akademos, într-o libertate de expresie neîngrădită, în care artişti din întreaga lume se confruntau în experiment…”. De fapt, Parisul era Babilonul artistic reprezentând universalitatea – nedusă, desigur, până la extremitatea de acum, din zorii mile­niului al treilea, numită globalizarae (de anglo-saxoni, pentru că sună mai nebulos şi te anesteziază prin ambiguitatea sa) ori mon­dializare (cum bine traduc francezii, cu un acut simţ al avertizării celor narcotizaţi de termenul americam globalizare). Acel Babilon artistic se va dovedi benefic pentru BRĂNCUŞI – “prin cernerea adevăratelor talente prin sita deasă a marii arte”.
Victor Crăciun: Rupându-se de viaţa cotidiană a ţării, urcând drumul Golgotei universale, purtând în desagă, alături de fluierul dorurilor, ambiţia ţăranului gorjean cu străluminări traco-dacice –, tânărul Brâncuşi era purtat spre un destin mesianic, de la care nu s-a abătut niciodată
Constantin BRĂNCUŞI: Se pare că poezia pură este o rugăciune. Însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei. Adică o tehnică filozofică…
Dan Lupescu: Făcându-se că ocoleşte calea trudnică a filo­zofiei izvorânde din nemargini de tăceri scânteietoare (mai grăi­toare decât seminţele vorbelor de la începuturi) –, BRĂNCUŞI a purces, cu paşi siguri, paşi de Meşter Manole, paşi de Nică fără Frică, Făt Frumos, Greuceanu, Greul Pă­mântului ori alt Năzdrăvan din basmele româneşti, spre tărâmul sfânt al filozofării cu fibra lemnului (ca de la Bărbat sfătos la lemn de tei, de cireş, de salcie plângătoare, apoi la lemn de brad, fag, paltin, gârniţă şi cer), al filozofării cu nervurile de frunză fragilă, nevăzută, ale pietrei în care cântă toate năzuinţele noastre (de la tuf vulcanic, spumă de mare, sare şi cărbune antracit, până la calcar, piatră de Bampotoc, granit, andezit ori marmură graţioasă de Ruşchiţa, Carrara…).
Petre Pandrea: Trebuie să ştii să cauţi şi să găseşti. Filozofia şi morala română din proverbe, balade, zapise, sinete, basme şi semne de artă plastică, din proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu, din cele “21 de puncte” ale Izlazului, din tot atâtea texte de cronicari, pot fi încadrate în sistemul de gândire şi de sensibilitate al stoicilor antici, medievali şi moderni. Stilul rural român de înţelepciune este similar cu stoicismul marelui orator roman Cicero, cu al lui Cato Censorius, Sene­ca sau Marc-Aurelian. Filozofi istorici au fost Vasile Pârvan, Ion Neculce, Miron Costin, Neagoe Basarab, Antim Ivireanu şi alţii mai recenţi (Maiorescu, Eminescu).
V. G. Paleolog: Descinzând din nobleţea ţărănească, etnic ferită cel mai bine de orice contact eterogen (numele lui, autentic carpatin, se află ortografiat literă cu literă într-o inscripţie datând din secolul al II-lea al erei noastre descoperită pe o piatră tombală aproape de Sarmizegetusa, capitala Daciei Traiane ), Brâncuşi lasă în urma lui o operă totuşi greu de pus în legătură cu năzuinţele de ansamblu ale artei ro­mâneşti, excepţie făcând două opere semnificative: Rugă­ciune şi Cuminţenia Pământului, care reprezintă, doar ele, vârsta de tranziţie între opera lui Brâncuşi ce aparţine grupului etnic al sculptorului şi noua operă din care orice particula­rism va fi izgonit definitiv.

Cu sfinţenie, Pravila de la Craiova

Constantin BRĂNCUŞI: Ţăranii români ştiu, de la mic şi până la mare, ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile şi în doctrina stră­bunilor – ca şi în filozofia naturalităţii.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI, străromânul Absolut… BRĂNCUŞI, imun la efemeride… Cu nuieluşa de alun a solomonarilor din vechime, a căutat şi a descoperit murmurul ivoarelor din adâncuri, care cântau după neştiutele legi ale punctului şi contrapunctului, ale armoniei universale… A respectat cu sfinţenie Pravila de la Craiova, canonul smeririi în faţa duhului lemnului, al pietrei, al bronzului… Respectân­du-le fibra, acordul cu Natura, spiritul, le-a reîntors lamura înveşnicirii… BRĂNCUŞI a lucrat întru preţuirea şi respectul lor cu forţă blândă, îmblân­zitoare, cu înţelepciune şi clarviziune de Demiurg. BRĂNCUŞI, vizionarul…
Petre Pandrea: Opera adevăraţilor poeţi şi artişti ai acestui pământ – ai acestei Românii zbuciumate, mereu în mişcare şi transformare (…) – este şi trebuie să fie patetică, răscolitoare, îndemnătoare, trezitoare de energii. O artă opusă inerţiei, şablo­nului, dogmei, încremenirii. Adică – o artă profund româ­nească.
V. G. Paleolog: Cuminţenia Pământului este atât de aproape de concepţia folclorică încât ea pare o ilustrare firească a acesteia. Cuminţenia Pământului pare să fi apărut din substanţa cenuşii poveştilor de iarnă pietrificată grafic în cea mai pură materie paremiologică. În Rugăciune, Brân­cuşi transpune gestul unei femei “de la noi”, îngenuncheată pe un mormânt şi care, aplecată fiind, descrie un gest larg ce pre­supune atât supunerea religioasă, cât şi profunzimea credinţei sale. Este un gest în întregime ortodox. Numai la noi lumea se închină astfel, gestul de a-şi face semnul crucii având o cu totul altă semnificaţie la catolici, a căror credinţă a fost parţial epurată de latura teribilă şi răzbunătoare încă păstrată numai de iconografia şi de tradiţiile ortodoxe. Acestea se petrec către 1908. Cu lucrările respective, ciclul românesc, momentul valah al operei se încheie; de acum încolo efortul lui Brâncuşi va îmbrăţişa problematica sculpturii în totalitatea ei, părăsind spiritul zonal al artei statuare, pentru a se orienta înspre sculptural, în esenţa sa. De acum înainte, sculptura nu-l va interesa decât prin ceea ce reprezintă etern şi definitiv prin ea însăşi, prin ceea ce o integrează în spiritul interogativ al cau­za­lităţii generale; pentru Brâncuşi, sculptura devine un mijloc de a ataca şi de a rezolva însăşi problema cunoaş­terii. “Forma şi proporţiile echilibrate sunt un mare DA; prin ele ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine” (Brâncuşi, tradiţie orală despre al său Socrate).
Victor Crăciun: Urmase şcoli trudnice şi trainice: prima – a naturii şi civilizaţiei populare; a doua – Şcoala de Arte şi Meserii (n.n. în Cetatea Băniei), veritabilă academie de “meşteri mari,/ calfe şi zidari”, cum glăsuieşte Legenda Meşte­rului Manole, sinteză a gândirii/ înţelepciunii constructive. A treia – cea de Belle Arte (n.n. Naţională, înfiinţată de Theodor Aman), de data aceasta nu la Craiova iniţiatică (s.n.), unde, după cum artistul însuşi declara “m-am născut a doua oară”, ci la Bucureşti, locul în care venise gata format meşte­şugăreşte, ca magister (s.n.), ridi­cându-se acum artist, între profesori la rândul lor cu har şi cute­zanţă, câţiva cu studii şi activitate în Europa, recunoscuţi ca atare: G. Hegel, Ion Georgescu, Al. Tzigara-Samurcaş, D. Gerota – viitor coautor la Ecorşeu – şi numeroşi alţii. Când termină şi această Academie, constatând cum au căzut, vorba lui V.G. Paleolog, primul său analist, “zarurile spre drum lung”, a pornit-o cu habot­nicie ţărănească spre “Oraşul lumină” pe o cale certă, dar întorto­cheată pentru un artist, urmărind tainele pământului cu aceeaşi sete de cunoaştere.
Dan Lupescu: Având rol iniţiatic, drumul trebuia parcurs, în cea mai mare parte, pe jos/ per pedes, deoarece, din Frăţia de la Craiova, BRĂNCUŞI plecase, aproape sigur, Calfă, iar din Bucureşti, după studiile superioare, Maestru, însă cu grad începător: 3-4. Popasurile, de câteva luni fiecare, pe care le face în fabricile de mobilă din Budapesta, Viena, Mţnchen constituie tot atâtea stagii iniţiatice, pe care BRĂNCUŞI le trece cu siguranţă şi măiestrie. Este de presupus că, odată ajuns la Paris, îi va fi fost recunoscută tenacitatea par­curgerii a circa 3.000 km pe picioare, cu toiag de recu­noaştere şi pe trasee ocolitoare, obligatorii în asemenea ritua­luri. Astfel, el îşi va augmenta şansa de a urca, fără obstacole, noi trepte de iniţiere.

Sculptura Ectenie

Constantin BRĂNCUŞI: Am fost şi eu trimis, de mic copil, la pricopseală, prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a nu umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea. Şi m-am salvat ca OM.
Dan Lupescu: Sculpturile lui BRĂNCUŞI poartă în ele un adânc mister liturgic. Par rugăciuni rostite în taină. Abia murmurate… Ectenii… Aidoma catapetesmei din bisericile noastre ortodoxe, care asigură slujbei religioase caracterul de taină – cu Dumnezeu ! –, viaţa cvasi-martirică a lui BRĂNCUŞI a conferit creaţiei sale unice o aură sacră in­confundabilă. Codul său moral, fundamentat pe Pravila de la Craiova, şi l-a inspirat numai şi numai din datinile, din cutumele populare, pe care le-a respectat cu stricteţe toată viaţa. Aidoma marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, BRĂNCUŞI era convins că: 1. un om este cu adevărat valoros, este Om, numai când îşi face datoria faţă de semeni, faţă de comunitate, faţă de ţară; 2. cine are talent şi nu şi-l pune în valoare comite o crimă împotriva neamului său, este un trădător de ţară. În locul în care te afli, într-un moment sau altul al vieţii tale, îndeplinirea datoriei trebuie să meargă până la jertfă.
Petre Pandrea: BRĂNCUŞI a fost unul dintre cei mai rafinaţi artişti ai continentului european din epoca sa. Primul rafinament se află în celula cerebrală, capabilă de subtilităţi, de asociaţiuni de idei neaşteptate, de argumentaţie strânsă sau cu jocuri cerebrale esopice. Prezenţa lui BRĂN­CUŞI era o încântare de fiecare minută, de fiecare ceas, un basm care putea dura 19 ore, fără oboseală, în permanentă euforie intelectuală. Asemenea tipuri de oameni sunt foarte rari. Am întâlnit de câteva ori pe câţiva dintre ei. L-am numit tipul feeric de om, tipul de doctor angelicus, de strălucitoare inteligenţă fertilă, în permanentă efervescenţă de a surprinde noi raporturi în lucrurile realităţii. La acest rafinament cerebral din născare s-a adăugat delicateţea mediului familiar feminin în gineceul cu mama şi Frusina, strâns uniţi.
V. G. Paleolog: Noua concepţie despre faptul sculptural este anunţată de Brâncuşi prin trei manifestări embrionare ale celor mai importante trei cicluri din opera lui la care nu va înceta să lucreze o jumătate de secol, în diverse aspecte şi funcţii pe care, în imensitatea operei, le va atribui acestora: ciclul Păsării de Aur, ciclul Feminităţii (unde portretul Domnişoarei Pogany reprezintă începutul) şi, în sfârşit, ciclul Sărutului. (…) În toate aceste opere, răspândite în cele patru zări, Brâncuşi a dat uitării ultimele urme şi trăsături particulare ale sculpturii, desăvârşind astfel extraordinara revoluţie ce a cunoscut-o Istoria Artelor de-a lungul secolelor, din antichitate până în contemporaneitate, dând astfel valabilitate, în accepţia unanimă a Noului Spirit, unei noi concepţii despre arta sculpturală. Ceea ce părea a fi hărăzit irevocabil legilor dure ale antagonismelor cosmice, materia şi spiritul, prin puterea creatoare a unei serii de opere succesive ce se aseamănă mai degrabă cu nişte prototipuri demiurgice ale Noilor Forme de Viaţă, se confundă într-un nou mod de A fi, început al Noului Univers brâncuşian.
Victor Crăciun: Locul său primordial în sculptura secolului al XX-lea şi al artei moderne în ansamblu este asigurat de o creaţie impresionantă în care nu numărul, situat între 250 şi 720 de opere sculpturale, desene, fotografii, unelte, obiecte de uz domestic în lemn şi piatră este important, ci tiparul nou al Curentului Brâncuşi determinat de un alt concept privind sculptura viitorului. Şi cum totul este Geneza, Brâncuşi s-a reîntors la Oul primordial, în viziunile Începutul lumii, Noul-Născut, Primul pas, Sculptură pentru orbi, Prometeu, Muza adormită, Danaida, după ce concepuse lucrările de şcoală, fireşti oricărui început şi conforme cu programa şcolară, Ecorşeul, capete de copii şi câteva portrete ale personajelor cu care îşi intersecta destinul ori ale celor marcante ale epocii, toate reprezentând paşii – uneori şovăielnici, alteori mai siguri – spre devenirea sa ca artist.

Capodoperele brâncuşiene au rol euharistic

Constantin BRĂNCUŞI: Din plenitudinea ţinutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viaţa. Şi numai aşa am putut rezista.
Dan Lupescu: Sculpturile brâncuşiene au ecouri de cântare antifonică, dialogul dintre sacerdoţii din altar şi cei din biserică fiind, de astă-dată, între glasul/respiraţia/spiritul lemnului, al pietrei sau bronzului şi “vocea”, modelatoare, a viziunii lui BRĂNCUŞI. Anaforaua – rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii, când se sfinţesc darurile – o constituie, în cazul creatorului oltean, ideea zborului, a zburării… sus, tot mai sus, spre înălţimi fără sfârşit, de abis răsturnat în tăriile timpului şi ale cerului. Pentru aceia dintre noi care avem duh să le vedem, aceia ce am adăugat înnăscutului ochi pentru frumos, decenii de studiu intens –, capodoperele lui BRĂN­CUŞI au, efectiv, rol euharistic. Mâncându-le, devo­rându-le – cu privirea, cu inima, cu mintea, cu lamura fiinţei noastre –, ne împărtăşim, purificându-ne, despovărându-ne de zgura tuturor păcatelor, mântuindu-ne/ salvându-ne întru Răstignitul pentru noi, Iisus Hristos.
Petre Pandrea: Nu se bea vin, ci sânge mistic, într-o ve­che şi stranie credinţă de vreo două mii de ani. Aceste altare nu s-au închis şi nu se vor închide multă vreme. Marii şi micii liturghieri ai serviciului se numesc sacerdoţi, diaconi sau ţârcovnici. Ei sunt teologi, adică un capitol important al filozofiei – capitolul teoriei cunoaşterii şi al misterului cosmic impenetrabil, al genezei universale, al sensului vieţii, al începutului şi sfârşitului lumii şi omului.
V. G. Paleolog: Prin această luptă strânsă a spiritului cu materia, ce se pornea odată cu abordarea fiecărei noi creaţii, Brâncuşi a ajuns să se gândească la problema filozofică a comunicării substanţelor. Filozofia şi-a pus cu anxietate întrebarea cum şi prin ce mecanism sufletul, a cărui esenţă este gândul, e unit cu corpul, care are drept esenţă întinderea. Prin mecanicismul său, Descartes izola omul de restul universului. Prin a sa armonie prestabilită, Leibniz a dat înapoi în faţa acestei întrebări, iar lui Spinoza nu-i rămânea decât să facă din corpul omenesc o modalitate a gândirii divine. Obscu­ra discuţie filozofică despre uniunea dintre corp şi suflet, dintre materie şi spirit, este rezolvată de Brâncuşi într-o manieră proprie – prin faptul artistic. Faptul artistic, spune Brâncuşi prin operele sale, este tocmai această uniune a sufletului cu corpul omenesc, atât de mult căutată de filozofii raţionalişti, este comunicarea dintre cele două moduri – gândire şi întindere.

Ezoterism în marea cultură a Europei Vechi

Constantin BRĂNCUŞI: Arta nu este nici modernă şi nici veche.
Este Artă… Numai că timpul perfecţionează spiritul omenesc. Iar spiritul omenesc cere el însuşi aceasta… Arta rămâne o taină şi o credinţă. Iar când se face după vreo teorie, este falsă.
Dan Lupescu: În fiinţa lui BRĂNCUŞI poate fi detectată, la o răbdurie cercetare şi dacă ai auz fin de muzician autentic, fibra cărturărească de un rafinament aparte, greu sesizabil, pentru că nu-i deloc ostentativ. El a avut conştiinţa că se cuvine să ducă în lume – precum cunoscutul personaj din basmele strămoşeşti plecat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte – praporii culturii străromânilor, a dacilor zalmoxieni (niciodată clintiţi din înfrăţirea cu Munţii Carpaţi, cu Dunărea şi Marea Neagră) – marea cultură a Europei Vechi, din care s-au născut, mult mai târziu, culturile elenă şi romană. Este o Realitate exprimată lapidar şi concentric, aidoma Mesei tăcerii şi celor 12 scaune-clepsidră care, ca în covoarele maramureşene (de culori maronii-brune precum blana ursului carpatin), dănţuiesc într-o infinire de cercuri rotinde, curgând unele în altele, unele deasupra, dedesubtul şi deasupra celorlalte…
Alexandru Buican: Brâncuşi a sosit la Paris la vârsta de 28 de ani, vârstă la care personalitatea bărbatului nu este definitiv cristalizată. A venit aici să înveţe. La această dată, modelul artistic în întreaga Europă este dat de Franţa. A lucrat şi el în acest spirit. Dar cu timpul a simţit că este nefericit cu ceea ce face. La început a crezut că nefericirea aceasta este cauzată de faptul că lucrează în maniera lui Rodin. Dar acum observă că, de fapt, Rodin este el însuşi în această artă, întrucât este francez. Dar fran­cezii sunt un popor tânăr şi Rodin, cu lucrările sale încă gingaşe, este un om tânăr. El, Brâncuşi, însă este bătrân. El aparţine unui popor care la anul 600 î. H. se lupta cu perşii în nordul Mării Negre. Iar poporul acesta este aşezat la linia de demarcaţie dintre est şi vest şi aceasta îi dă o anume complexitate. De aceea, parcă mai fertile sunt modelele de artă precolumbiană, pe care le poate vedea prin muzeele pe care le vizitează. Întorcând spatele lui Rodin, Brâncuşi nu face altceva decât să-şi declare sieşi că modelul continental este doar relativ şi nu absolut. Iar el nu vrea altceva decât să-şi viseze visul său de artă – o artă care vine din depărtare, pe linia neîntreruptă a strămoşilor lui geto-daci. Şi abia acum se simte cu adevărat eliberat de constrângerile unui model estetic ce corespunde sufletului francez, dar nu vuietului atavic din propriul său suflet. Suferinţa sa de până acum ia sfârşit. Brâncuşi înţelege, în sfârşit, că el nu poate să nu fie el însuşi. Mai întâi (…) hotărăşte să îmbrăţişeze metoda cioplirii directe.
Petre Pandrea: BRĂNCUŞI a fost un artist al conver­saţiei. Conversaţia sa era pe teme înalte, profundă, pitorească şi de un farmec indicil. Omul din născare feeric adunase învăţături de la oamenii simpli (ciobani, plugari, birjari), de la artişti (lăutari, poetul Arghezi, prozatorii şi eseiştii Franţei, ai Irlandei, ai Angliei şi din USA şi Germania). BRĂNCUŞI absolvise cu examene regulate Şcoala de Arte şi Meserii a Craiovei agitate de schimbări şi cu tradiţii de artă şi istorie. Bibliotecile particulare ale Craiovei se aprovizionau la zi din Bucureşti, Paris, Sibiu, Viena, Berlin şi Roma. Latifundiarii aveau parale, ca şi negustorii, iar ştiinţa de carte a fost repede recunoscută ca o armă a vieţii în emulaţie. Arta populară nu avea asemănare, iar hexametrii latini s-au descoperit pe monumentele funerare la Romula cu o vechime de 18 secole. Se citeau şi se îndemnau pe atunci clasicii elini (într-o inscripţie recent descoperită de arheologii Olteniei).
V. G. Paleolog: Faptul artistic este modul unic al lui Dumnezeu de a gândi cele două aspecte în oglindirea lor reciprocă: gândire şi întindere, materie şi spirit. Între aceste două date nu există nicio opoziţie: în Natură totul ne este dat sub acest dublu aspect ce exclude orice dualism. În chip ezoteric aceasta înseamnă 2 în 1. Brâncuşi îşi susţinea acest singular monism spiritual prin jocul îndrăgostit al unui bloc dodecaedru într-un cristal în care materia şi aparenţa se confundă efectiv. (…)
Scrutând materia care se afla în faţa lui, arţăgoasă şi mută, Brâncuşi i-a smuls taina pe care ea o păstra cuprinsă în sine, imensa putere de a deveni spirit, acea enor­mă putere de transmutare care va ului veacul, aşa cum în gândul cel mai sublimat zace posibilitatea nemaivăzută a con­creţiunii, posibilitatea de a deveni materie. Brâncuşi operează cu putere acest miracol al transmutaţiei în arta plastică, unele sculpturi fiind materie gânditoare, iar altele gânduri redate materiei într-un metal fermecat. (…) Tehnica unei capodopere pare că trebuie să rămâ­nă secretă şi rămâne o enigmă, la fel ca principiul tainic al lumii.
Cristian-Robert Velescu: (…) Opera sculptorului ne-a aver­tizat – prin informaţia ei specifică – asupra curentului de gândire platonic, care i-a hrănit substanţa. Mai hotărâtă în a marca impor­tanţa filozofiei platonice în raport cu creaţia brâncuşiană este exegeza lui Friedrich Teja Bach. Iată ce notează cercetătorul ger­man în legătură cu această problemă şi, citându-l, semnalăm şi cea dintâi mărturie chemată să sprijine propria noastră exegeză: “Locul comun al unui Brâncuşi , va trebui, de acum încolo, corectat, căci Brâncuşi a fost pe deplin conştient asupra acestui fundament spiritual al unora dintre operele sale.
El deţinea scrierile lui Platon şi cunoştea elemente ale tradiţiei ezoterice neoplatonice, aşa cum acestea se reflectă la Saint-Martin, Schurč sau în Versurile de aur ale lui Pitagora de Fabre d’Olivets”.

Entelehia, prin cutremurarea sacră

Constantin BRĂNCUŞI: Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile Demiurgului… Să vezi departe este una, să ajungi acolo e altceva…
Dan Lupescu: El a ştiut, ca nimeni altul, că busuioc şi biserică vin şi curg dintru aceeaşi rădăcină: bazilică. Şi poate tocmai de aceea în capodoperele lui BRĂNCUŞI pulsează, trăieşte, se eternizează, în simplicitate, rigoare geometrică şi armonie cosmică, serenitatea de purpură şi albastru de Voroneţ a Spiritului de Basileu.
Nu ar fi exclus ca BRĂNCUŞI să fi fost iniţiat şi în heno­teism (gr. heis, henos – “unu” şi theos – “zeu”, “dumnezeu”), conform căruia credincioşii adoră un singur Dumnezeu, fără a obstacula existenţa altor divinităţi. Această noţiune de henoteism a fost creată de germanul Max Mţler, expert în limba sanscrită, în 1878 (când viitorul sculptor avea vârsta de 12 ani şi se lăsase deja ispitit de dorul de ducă, fugind de acasă). Se cuvine să reliefăm şi un alt element fundamental. Crescut de mic, la Hobiţa, în spiritul creştinismului, al credinţei de ne­zdruncinat – la Craiova cântând chiar în corul Catedralei Madona Dudu, în Bucureşti – la Biserica Mavrogheni, iar la Paris fiind paracliser şi hirotonit diacon al Bisericii Ortodoxe Române –, Brâncuşi şi-a adâncit, de-a lungul adolescenţei, tinereţii şi matu­rităţii, crezul religios, cufundându-se atât de profund în meditaţie şi contemplaţie, în rugă, postire/ asceză şi reculegere, încât şi-a câştigat pacea lăuntrică, pacea fiinţială, pacea ontologică. Conse­cinţa firească a fost căderea şi a celui din urmă (străveziu, până la invizibil) perete despărţitor dintre Omul matur BRĂNCUŞI şi Trinitatea Divină, înălţându-se pe piscurile împărtăşirii de Dum­nezeu, ale fiinţării, trudei şi creaţiei neîncetate sub semnul Duhului Sfânt. Sculptorul trecea, astfel, pragul dintre dar şi har. Talentul său demiurgic, viziunea absolut nouă şi înnoitoare, conştiinţa artistică, responsabilitatea umană primeau, din acea clipă, virtuţi de har dumnezeiesc. De aceea, sculpturile brâncuşiene sunt harice, iar cei mai aproape de Dumnezeu, cei mai tari în credinţă se pot împărtăşi de ele.
Petre Pandrea: Rafinamentul artistului BRĂNCUŞI, plecat în lume la 26 de ani, trecuse patru ani la o academie de artă a Bucureştilor. Putem bârfi Capitala la capitolul calami­tăţilor istorice şi politice, dar n-o putem bârfi la rafinament şi informaţie. Cetatea ciobanului Bucur a fost când micul Bizanţ, când micul Paris. N-a dispreţuit, din 1866 până la 1902 (plecarea lui BRĂNCUŞI), nici Berlinul şi nici Mţnchenul. BRĂNCUŞI şi Peter Neagoe se opresc la Mţnchen ca la mama acasă. Neagoe ştia nemţeşte ca mulţi ardeleni culţi. BRĂNCUŞI învăţase nemţeşte între 12 şi 22 de ani la Craiova printre numeroşii meseriaşi şi profesori nemţi. Doi ani prin Transilvania, Ungaria, Austria, Bavaria şi Elveţia au fost ani de limbă germană pentru BRĂNCUŞI, vizite la muzee şi muncă (opt ore) în ateliere de meseriaşi nemţi. Alte opt ore erau de conversaţie germană şi de lecturi. Ionel Jianu spune despre acest învăţăcel goethean (…) ca despre un faustic Wilhelm Meister din Mica-Valahie ajuns la 28 de ani, când a ciocnit la porţile Oraşului-Lumină.
V. G. Paleolog: Abandonarea subiectului plastic cel mai solicitat, Omul şi Nudul, constituie forţa caracterisitcă a operei lui Brâncuşi, dar şi cea mai mare îndrăzneală a ei. Subiectele vor fi entităţi, iar atunci când mersul gândului îi va impune să se oprească la portrtet: Socrate sau Eva, el o va face numai pentru a atinge perfecţiunea în sine, entelehia, atât de dragă filozofilor. (…) Opera lui Brâncuşi este o solicitare constantă – prin formele vizibile, dar şi prin insolitul celor inedite –întru reconsiderarea invizibilului. Odată încercată această captare a ineditului, a ceea ce n-a fost încă văzut, spiritul sucombă în faţa operei lui Brâncuşi într-un “minut de posedare a tainelor universului”. Acesta este efectul prim şi după aceea constant ce-l oferă vederea unei sculpturi precum cea a lui Brâncuşi, care nu există fără să se asemuiască cu acea schim­bare a fizicului fiinţei pe care cei vechi o numeau cutremurarea sacră.

Iniţiat în Secţiunea de Aur şi Pentacle

Constantin BRĂNCUŞI: Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
Dan Lupescu: Jucându-se cu pliurile infinitezimale ale Nu­mărului de Aur, cu faldurile somptuoase ale Triunghiului de Aur şi cu sonorităţile grave, de clopot, ale Cubului de Aur –, BRĂNCUŞI mângâia chipurile străvechi, transparente ale moşilor şi strămoşilor Zalmoxe, magistrul şi mentorul lui Pitagora, chipurile tuturor filozofilor presocratici şi socratici, apoi răsucea spre infinit mustăţile, vârfurile mustăţilor Spiri­tului (mustăţi de grâu tânjind spre înfrăţire) unor Kant, Hegel, Pascal, Bergson, Nietzsche, anticipându-l, parcă, pe filozoful fiinţei şi al fiinţării, Heidegger, îndemnându-ne să vedem ceea ce ni se arată: capodoperele sale, brâncuşiene, intrânde în patri­moniul cultural mondial.
Petre Pandrea: Franz Roth sesizase latura de filozof stoic şi organicist şi notase, la BRĂNCUŞI, că “în operele sale s-a depus şi se odihneşte ceva profund, omeneşte, ca şi cum, în ele, un înţelept conversează cu umanitatea”. (…) BRĂNCUŞI trecuse opt ani prin şcoli de artă, ultima cu rang de universitate, vizitase, cu osârdie şi regularitate, marile muzee, după progra­me şi cu succes. BRĂNCUŞI nu este un autodidact. (…) BRĂNCUŞI avea enciclopedii şi foarte multe dicţionare pentru cinci limbi. Nu era filolog de meserie. Era un artist şi un intelectual rafinat pentru care lectura dicţionarelor dezvoltate este o încântare mai mare decât să citeşti fleacuri sezoniere din librării pariziene. Milarepa este un filozof tibetan pe care BRĂNCUŞI îl citea şi-l cita în rang egal cu Platon. BRĂN­CUŞI se delecta cu lectura vârfurilor filozofice şi a capodope­relor literaturii universale. Nu se încurca cu cărţulii, broşuri, vrafuri de ziare (…) Se ducea direct la Homer sau la Rabelais (…) BRĂNCUŞI ştia şi scria o limbă franceză bogată şi nuanţată pe care n-o mai stăpânesc decât Emil Cioran şi Eugen Ionescu dintre franco-români.
V. G. Paleolog: Sculptura îi datorează lui Brâncuşi soluţionarea problemei luminii, a iradierii în statuar. (…) Brâncuşi voia să sculpteze cu lumină. (…) Brâncuşi repetă şi pune în operă gândirea lui Goethe după care Forma nu a fost decât dezvoltarea unui punct vital, a unui punct de lumină, care a fost hotărâtor la începutul creaţiei, ca determinare a materiei şi a vieţii, conform unui unghi de declinaţie decisiv. Tot ceea ce, în primordialitate, a căzut sub incidenţa luminii a devenit viaţă (…) Luminii îi revine destinul de a reface acea unitate a gândirii şi a întinderii, a spiritului şi a materiei, unitate care a constituit cea mai nobilă căutare a operei lui Brâncuşi. În acest fel, Brâncuşi aduce creaţia în lumina ce se confundă cu substanţa. Descoperirea punctului generator luminos determină sculptura să facă un salt în altă ordine a realităţii; graţie acestui salt al sculpturii, creatoare de lumină, iar nu receptacul închis, această artă descoperă un plan superior cosmic, un nou nivel al realităţii către care trebuie să tindă de atunci încoace preocupările de gândire ale omenirii viitoare. (…)
Brâncuşi îşi înalţă gândirea şi îşi ridică puterea creatoare către materie, către substanţă şi sensul ei suprem, care, pentru el, se exprimă nu numai în străfundurile colcăi­toare ale umanităţii aflate încă în stadiu de animalitate, ci în sus, în lumea de dincolo de Pentacle.
Constantin BRĂNCUŞI: Ajunge să vă duceţi la Luvru. Priviţi-i aşadar pe egipteni, pe vechii greci, nu pe aceia ale căror corpuri sunt contorsionate sau pe aceia care atestă o perfecţiune prea rafinată, căci aceste opere tind către decadenţă.
Dan Lupescu: Primul poet european care a tradus (cu exactitate serafică şi graţie vedică) din sanscrită şi a răsădit într-o limbă a bătrânului continent, româna, Gramatica san­scrită : EMINESCU a fost unul dintre cei mai culţi poeţi ai lumii, cum numai Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes fuseseră în vremea lor. Tot aşa, BRĂNCUŞI rămâne creatorul din domeniul artelor plastice a cărui cultură numai neghiobii vanitoşi, ignoranţii trufaşi nu vor să o recunoască. Blândul Păstor mitozof din Carpaţi, BRĂNCUŞI, a fost atât de profund şi înalt, atât de seniorial, voievodal şi înţelept încât şi-a purtat peste tot în lume rădăcinile străromâne şi româneşti.
BRĂNCUŞI pare să fi reţinut afirmaţia lui Mihai Eminescu conform căreia: “Ideile platonice sunt puteri care lucrează tipic în noi (s.n.), care dezvoltă oarecum forma”. În context, e bine să ne amintim mărturisirea uneia dintre iubitele magice ale lui BRĂNCUŞI, care observase şi atesta că acesta avea în permanenţă un teanc de cărţi de căpătâi – acolo “sus”, lângă patul supraînălţat în care ibovnicele, întărâ­tate cu vin roşu şi fleici prăjite direct pe forjă, puteau ajunge numai după canonirea aburcării pe o scară din frânghii vânjoase. Respectivei i-au reţinut atenţia: Biblia, De­ca­meronul, operele lui Platon, Laertius, Goethe, Bergson, Mila­repa – singura din sutele de cărţi pe care BRĂNCUŞI o legase în piele.
Victor Crăciun: Brâncuşi a nimerit, la vârsta de 29-30 de ani, în acest Babilon artistic (n.n. Parisul) aducând cu sine puritatea Parângului şi miracolul ancestral al traco-dacilor, dintr-o împărăţie care veşnicea de 8.000 de ani, după cum a dovedit cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas, readucând în actualitate afirmaţia celui dintâi istoric al lumilor, Herodot, că nea­mul acesta era “nemuritor”. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, românii se afirmau plenar în lume, în matematică, medicină, speologie, iar Parisul cunoştea câţiva aşi care aveau să-l primească şi să-l avânte pe tânărul sculptor. Sărac lipit şi suferind de inaniţie, încât uneori, după cum mărturisea, “se ţinea de pereţi”, dar având în suflet puterea lui Dumnezeu, pe care l-a slujit de mic (iar la Paris avea să se întreţină la început şi ca paracliser la Biserica Orto­doxă Română), meşterul purta în sine şi credinţa biruinţei care l-a scos la liman, dincolo de neajunsuri şi de boli, pentru a des­chide o nouă perspectivă artei lumii. Era încrezător în steaua lui şi mai ales dispus la orice sacrificiu şi la eforturi supraomeneşti pentru a putea să răzbată pe cerul noii arte.
Petre Pandrea: BRĂNCUŞI a fost prieten cu James Joyce. Prietenia lor era “între filologi” şi artişti rafinaţi, ca şi cu Guillaume Appolinaire… La un concurs de profesori italieni pentru o patalama, dantologul Joyce a bătut la scris pe italieni. Operele sale nu pot fi citite cu plăcere şi înţelese exhaustiv decât de filologi şi poligloţi pe registrul a patru limbi (engleza, franceza, italiana şi germana). În Finnegans Wake, Joyce a mai adăugat şi daneza în textul dificil, pe lângă norvegiană.
V. G. Paleolog: Prin conţinutul şi prin tematica sa, opera lui Brâncuşi conduce la o concluzie inevitabilă ce presupune posi­bilitatea deosebită a unei noi şi stranii cosmogonii. Aban­donând viziunea comună – epifenomenologică – a formelor organice, el structurează fie o viziune ce ar porni din interiorul obiectului (v. Socrate, Himeră, Eva etc.), fie o viziune ce ar avea ca loc de plecare “punctul vital”, acel ritm iniţial de pulsaţie metronomică, cu care fiecare fiinţă este înzestrată de la începutul existenţei sale (v. ciclurile Pasărea de Aur, Ritmurile, Peştele etc.).
Dotat cu cele două mijloace de investigare, el ajunge, precum în natură, la Forma anonimă, atât de bogată în posibilităţi sculpturale şi care îl conduce neapărat spre nevoia de a ţine seama de “conturul plastic al ideii” (v. Eva, Cocoşul, Nou născut, Începutul lumii etc). Lucrul acesta nu înseamnă decât intrarea într-un port îndepărtat atins de acest argonaut al sculpturii. Lâna de aur ce trebuie găsită ar fi concepţia despre “Forma în Sine”, “numenul sculptural”, ca să vorbim în limbaj kantian. Prin abandonul viziunii comune şi stereo­tipice a obiectelor şi a corpurilor, Brâncuşi se ridică îndrăz­neţ împotriva standardizării umilitoare a Formei. Ea (forma) nu trebuie să fie o monedă acceptată de toată lumea. Forma este o monedă pe care fiecare geniu îşi bate propria efigie.

Spre toate vetrele de străveche fiinţare

Constantin BRĂNCUŞI: Există un ţel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuţi… Am făcut şi eu câţiva paşi pe nisipul eternităţii… Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale…
Dan Lupescu: El nu s-a rezumat doar la această identitate carpato-danubiano-pontică. Inspirat de PreaBunul Dumnezeu şi de flerul său de căutător al nestematelor spiritului uman, a călătorit neostenit spre toate vetrele de străveche fiinţare, gândire şi rodire ale culturii tradiţionale, civilizaţiei, istoriei: din Tibet până în Pirinei, Pind, Alpi şi Anzii Cordilieri, de la bătrânul Istru, din Carpaţi şi Haemus până la Fluviul Galben, Gange, Nil, Amazon şi Missi­ssippi… Pentru a reveni mereu – întru decantare, descoperire şi tâlcuire a cristalului din adâncuri – la Gilort, Amaradia, Jiu şi Olt, Cerna, Mureş, Siret şi Trotuş…
Detaşarea de sine a lui BRĂNCUŞI, desprinderea de lumea aceasta intră în rezonanţă cu convingerea că forma estetică îngăduie evadarea din contingent – viziune susţinută de Johann Friedrich Herbart (1776-1841), care a unit, într-o logodnă sui-generis, lucrul în sine al lui Kant cu monada lui Leibniz în noţiunea de reale: realităţi multiforme, din esenţe imuabile şi eterne. Herbart apreciază că, în estetică, frumuseţea liberă a lui Kant este forma pură. Ordinea, armonia, simetria şi măsura – adică exact ceea ce caracterizează sculpturile lui BRĂNCUŞI – sunt, după Pitagora, definitorii pentru Ideea de Frumos. BRĂNCUŞI le adoptă drept praguri şi criterii pentru edificarea capodoperelor sale. Cum universul se înte­meiază pe armonia numerelor (esenţa tuturor lucrurilor fiind, în fapt, numerele), pe rezonanţa ascunsă a Numă­rului de Aur, BRĂNCUŞI va respecta cu stricteţe ezoterică acest principiu inexorabil şi această Cale de a induce Armonia. Putem afirma că marele sculptor român merge chiar mai departe, spre idealurile pancalismului (gr. pan – “tot”; kalos – “frumos”), în care principiul, scopul şi criteriul axiologic suprem îl constituie categoria frumosului. În 1918, americanul J. M. Baldwin sintetiza – în cartea sa Teoria genetică a realităţii – esen­ţa pancalismului în următoarea deviză: Totul pentru frumos, totul prin frumos, totul în frumuseţe !, în care se înscrie şi orizontul idealurilor lui BRĂNCUŞI din Codul său Ezoteric.
Petre Pandrea: Pasiunea mistuitoare pentru dicţionare este simptomul unei înalte intelectualităţi europene la Brâncuşi, pe care n-o poate înţelege oricine, care nu a făcut promenade în cele patru culturi şi limbi fundamentale. Cu tezaurul ciobanilor din Gorj, cu cronicarii, cu Hasdeu, într-adevăr BRĂNCUŞI a săltat uşor şi rapid în bogăţia de langaj şi în nuanţele ideilor. Fiecare cuvânt nou aduce o bogăţie nouă şi probitatea exprimării nuanţate şi bogate. Această pasiune de dicţionare citite ca nişte romane ale doctorului Conan Doyle sau Simenon o cunosc mulţi intelectuali ai ţărilor mici. Ei învaţă numeroase limbi străine á fond cu uşurinţă. Filosoful Heinrich Mayer, de teoria cunoaşterii, de la Berlin, nu avea decât trei sute de cuvinte în langaj. (…) Mayer le scotea din dicţio­narul filozofic. Asemenea dicţionare avea şi Brâncuşi. Le citise, temeinic, cu ajutorul câtorva opuri fundamentale, adăugate, spre sintetizarea cunoştinţelor în capul său mobilat vast, luxos, în filozofia şi morala civilizaţiei antice şi contem­porane.
Alexandru Buican: În primăvara următoare, 1910, ca urma­re a respingerii de la “oficiali”, din anul trecut, Brâncuşi expune, pen­tru prima oară, la ediţia a 26-a a Salonului Independenţilor (…). A înţeles că (…) locul său se află alături de “independenţi” şi nu de “oficiali”. (…) Cealaltă este Rugăciunea (…). Lucrarea este văzută chiar de Rodin, care, se spune, apreciază noua concepţie. (…) Brâncuşi trimite şi în România, Ceciliei (n.n. Storck), Cuminţenia Pământului şi Sărutul, pentru a fi prezentate juriu­lui în vederea expunerii la cea de-a noua expoziţie a Tinerimii Artistice (…) Cuminţe­nia Pământului este în cele din urmă expusă şi declanşează o aprinsă discuţie în presă. N.D. Cocea afirmă că lucrarea “are darul să tulbure noţiunile curente asupra frumosului”. I se alătură în aprecieri Camil Ressu, iar veteranul poet Alexan­dru Vlahuţă subliniază faptul că lucrarea, deşi modernă, ar putea fi luată drept o “divinitate ciudată găsită sub dărâmăturile unui templu antic”.
Theodor Cornel: Cuminţenia Pământului este o creaţie de idee, o simbolizare intelectuală, mai mult decât sculpturală, a primitivei aşezări, tiviri în viaţa universală, a princi­piului existenţei. Forma aceasta, care este o consecinţă, indică o rusticitate, pe care o oferă omul de demult, mai apropiat de pământ, decât omul mo­dern. Simbolul, în artele plastice, este arta cea mai grea. Brâncuşi se ţine într-o corelaţie strânsă între sensul ideii, atribuirea de repaus şi mister, între armoni­oasa îmbinare de linii domoale (braţele, picioarele şi spatele) şi constructiva poziţie a omului rustic. Acestei armonii Brâncuşi i-a dat o vervă sobră, sub cea mai desfătătoare dispreţuire a formelor clasice.
Constantin BRĂNCUŞI: Craiova ?… Aici m-am născut a doua oară… Viaţa mea n-a fost decât un lung şir de minuni. Cea dintâi dintre minuni – Craiova…
Dan Lupescu: Şef al promoţiei 1898 de la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, cu media 9,33, licenţiat al Şcolii Na­ţio­nale de Artă din Bucureşti, în 1902, tot cu 9,33, iar în 1908, la Paris, al Ecole Nationale des Beaux-Arts, părăsindu-l pe Rodin, BRĂNCUŞI – Ezotericul extraterestru, BRĂNCUŞI – Gândi­torul de Hamangia şi Sfântul din Montparnasse, BRĂNCUŞI – acest Nastratin Hogea (care-şi rupea carnea de pe el), pelerin la toate locurile sfinte, BRĂNCUŞI – Mitozoful şi Moralistul, BRĂNCUŞI – Noul Adam şi Al treilea Dumnezeu, după Dum­nezeu-Shakespeare şi Dumne­zeu-Beethoven, îi preţuieşte, atât cât merită, dar le şi dă cu tifla tuturor giganţilor lumii (începând cu Michelangelo), provocân­du-i la un şotron cosmic cu toate cioburile/umbrele/fantomele Esenţelor zvârlite măiastru în inimă şi în frunte de OM. Vârful Omul din Bucegi ?… Vârful La Om din Munţii Piatra Craiului?…
Petre Pandrea: Am pătruns în sanctuarul cu dicţionare şi foarte multe cărţi al lui BRĂNCUŞI. Pentru patefon avea patru mii de plăci. (Cifra o ştie şi Doicescu). BRĂNCUŞI frecventase în tinereţe Bibliotčque Nationale. Îi cunoştea toate cotloanele şi chichiţele. Biblioteca personală o ţinea, ca şi Eminescu, în lăzi, aşa cum fac mulţi intelectuali balcanici din lipsă de spaţiu locativ în tinereţe, devenit obicei şi pentru a le feri de praf. Din lăzile lui BRĂNCUŞI mi-amintesc de dicţionare germane cu însemnările sale, de Frčdčric Damč (asupra căruia am pornit taifas), de un Platon şi de un Schopen­hauer în traducere franceză, de poetul Charles-Adolphe Cantacuzino. Poseda şi traducerile lui Titu Maio­rescu din aforismele lui Schopenhauer (Pareoga şi Paralipo­mena). Printre românii din generaţia junimistă s-au aflat mulţi nirva­nieni (în frunte cu Eminescu, pe care BRĂNCUŞI îl ştia pe dinafară în multe bucăţi). Buda nu-i un necunoscut în lumea noastră, ca şi Biblia sau Digestele. Milarepa a intrat din Tibet în Gorj pe filiera eminesciană şi maioresciană. (…) Nu-i o ruşine sau exotism diletant de a citi pe Platon, textele budiste indiene sau chineze, pe Scho­penhauer ori pe Nietzsche, de care se înspăimântă semidocţii şi cei cu aprehensiuni câştigate din scornituri, calomnii şi informaţii de mâna a doua sau a treia. Cine nu are curajul de a merge la texte funda­mentale rămâne un agramat sau un semidoct.

Orient-Occident: Sinteză genială

Constantin BRĂNCUŞI: Tot ceea ce se creează prin filozofie, înţeleasă ca înţelepciune, devine bucurie, pace, lumi­nă şi libertate. Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ceea ce este cu adevărat greu e să ajungem să fim în starea de a le face. Trebuie să ne detaşăm de noi înşine şi de toată părtinirea ome­nească, numai astfel vom izbuti să redescoperim frumosul.
Dan Lupescu: Asemenea lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Enescu –, BRĂNCUŞI a reunit, în creaţiile sale unice, izvoarele cele mai valoroase din Răsărit şi din Apus, reuşind o sinteză originală, numai a sa, între Spiritul Orientului şi Spiritul Occiden­tului. Pentru că aşa îi este datul acestui loc românesc, unic sub soare, a cărui importanţă geostrategică este, înainte de toate, culturală şi abia după aceea militară, economică, politică. Aici, la noi, ci nu în alte locuri sfinte ale Europei, fiinţează Carpaţii Răsăriteni, Carpaţii de Curbură, Carpaţii Meridionali, Munţii Metaliferi, arc invincibil, care a stopat asediul extincţiei albe, a imperiului de gheaţă venind dinspre Polul Nord, în vre­mea Marii Glaciaţiuni. Şi tot deloc întâmplător, jumătate din cursul Dunării – coloana vertebrală a Europei Centrale – şi mirifica Deltă de dincolo de ţinuturile fabuloase ale Bără­ganului şi Dunării de Jos tot aici, la noi, fiinţează de multe milenii.
Din viziunea lui BRĂNCUŞI despre viaţă şi menirea artistului, despre sculptura lumii (pe care se impunea să o salveze din grandilocvenţa, academismul amorf şi decadentis­mul în care se prăbuşise de secole) răzbat cu putere fuioare de lumină care ne îndrituiesc să afirmăm că el a studiat pe îndelete, cu calmul voievodal al ţăranului de la Dunăre, dar şi cu fervoarea bărbatului carpatin, a meditat şi a frământat cu maximă răbdare idei-jalon din scrierile lui Pitagora. Trăind într-o lume a Formelor, BRĂN­CUŞI şi-a asumat – în planul ascezei şi al creaţiei – greaua sarcină de a sluji, aidoma unui rob, Frumosul în Sine, iar ca om – în plan moral şi practic – să se călăuzească nu doar după Ideea de Frumos, ci şi după aceea de Echitate/ Dreptate, respectiv, de Bine, străduindu-se să se rupă de efemeride şi să se plaseze – mental – într-o lume de dincolo de timp şi spaţiu. Nu a mai sculptat trupuri (bifteck-uri) tocmai din cauza faptului că acestea nu sunt decât temniţe ale sufletului şi ale frumosului lăuntric (v. dialogul Fedon). BRĂNCUŞI a fost o personalitate atât de puternică, încât a făcut saltul de la Frumuseţea Inferioară a trupului, a forţei animalice (v. Hippias), a trecut prin purgatoriul Frumu­seţei Sufletelor (v. Fedru), atingând, inclusiv prin anamnesiss şi isihasm, postire, extaz, Frumuseţea în Sine.
Petre Pandrea: BRĂNCUŞI a fost un artist şlefuit cu migală, ca şi bronzurile sale, până la 28 de ani, când debarcă sub formă de intelectual-turist la Paris şi se înscrie la Antonin Mercier, pro­fesor de sculptură la Academia de Belle-Arte. Pentru mine, BRĂN­CUŞI este un Erasmus din Montparnasse, un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un filozof şi un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de filozofare stoică milenară rurală a strămoşilor săi ţărani şi moşneni, o apariţie a iluminismului progresist oltean din etapa capitalismului comercial în România şi a mercantilis­mului cobiliţar craiovean plecat în emigraţie. Dar, BRĂNCUŞI n-a plecat în emigraţie pecuniară, ci în emigraţie voluntară (The exile) ca şi Joyce, ca un tânăr artist, rămas pururi tânăr până la adânci bătrâneţe.

RA-ZA eternă a spiritului românesc

Constantin BRĂNCUŞI: Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele universului. Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi. Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie să căutăm formule obscure sau taine de nepătruns. Când ţi-e dragă viaţa, îţi ies în cale semnele şi-i destul să le priveşti cum trebuie, ca să le pătrunzi tâlcul… Cei cu inima curată, copiii mai ales, le zăresc cei dintâi. Priviţi sculpturile mele până când le veţi vedea ! Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.
Dan Lupescu: Fiu al luminii, RA-ZA eternă a spiritului româ­nesc. BRĂNCUŞI a creat cu frenezia şi îndelunga răbdare a zeului egiptean RA. Titanul din Hobiţa Gorjului a sculptat Lumina, pe care nici un artist al lumii nu o văzuse, milenii la rând, ca material sculptural având cel puţin aceeaşi nobleţe, acceaşi dem­nitate şi acelaşi caracter puternic precum marmura, lemnul, bronzul… BRĂNCUŞI a descoperit vibraţiile aparte ale Luminii, nebănuită mumă a vieţii, pulsând ondulatoriu, invizibil şurub fără sfârşit – în veşnică răsucire dinspre şi spre centrul galaxiei noastre –, în care timpul şi spaţiul dan­sează îngemănate într-o dublă spirală: ADN al lui Dumnezeu, netâlcuit ADN al fiecăruia dintre noi.
Petre Pandrea: Constantin BRĂNCUŞI ţinea cu dinţii la doctrina strămoşilor şi aplica pentru sine ceea ce a numit Pravila Craiovei, o pravilă severă, cam ciudată şi în stare de cu­tumă, deşi în norme precise şi exigente. (…) Atât cât mi-am putut da seama, între 1928 şi 1938, din lungile conversaţii avute cu BRĂNCUŞI, dintre care una, ca o mostră, a durat 19 ore (…), el avea o cultură enciclopedică şi o lectură imensă. Acest om de omenie şi filozofie olteană a trăit pentru opera sa, între cărţi şi între capetele cele mai strălucitoare şi rafinate ale generaţiei sale. Pentru mine, BRĂN­CUŞI este noul Erasmus, un umanist valah la Paris.

Chintesenţa purităţii

Constantin BRĂNCUŞI: Eu am vrut să înalţ totul dincolo de Pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI a captat şi a pus la lucru atât energia plinului din lemn, din piatră şi din bronz, cât şi energia vidului, despre care a înţeles că nu e… gol. Dimpotrivă, vidul este doldora de virtualităţi. Vibrează. BRĂNCUŞI nu ar fi putut ajunge la esenţa primă fără a străpunge vidul, aşa cum un avion, când depăşeşte viteza sunetului, sparge zidul sonic, iar până la noi ajunge, într-un târziu, doar jerba unor bubuituri. Extrăgând energia din vid, BRĂNCUŞI şi-a asigurat accesul la cea mai curată sursă din univers: VIDUL – chintesenţa purităţii. Vidul care, într-o altă dimensiune decât cea terestră, s-ar putea să fie Plin. Poate chiar Plinul Absolut.
Henri de Waroquier: Era un om (n.n. Brâncuşi) care-şi trăia singurătatea. Avea înfăţişarea unui ascet, a unui gânditor, a unui om cufundat în meditaţiile sale. Chipul îi era atrăgător. Avea un fel de aureolă de mare puritate în jurul lui. (…) Simplitatea lui atingea măreţia. Lucra încet, cu o îndelungă răbdare, reluîndu-şi mereu munca la o lucrare. Avea un simţ profund al perfecţiunii. Era un om paşnic, liniştit, neostentativ…
Petre Pandrea: Ajuns la Paris, BRĂNCUŞI i-a învins pe toţi cei din braşa sa. El a pus primul pas în U.S.A. încă din 1913. New York şi Ezra Pound l-au lansat pe BRĂNCUŞI şi i-au creat condiţii ideale de muncă. Aceste condiţii de muncă artistică, de meditaţie filozofică şi de reverie (condiţii prea­labile, ca în drept, ale unui proces de creaţie) le-a obţinut singur, BRĂNCUŞI, prin­tr-o severitate faţă de sine, aproape atroce. Desfăşurarea persona­lităţii sale a fost un proces conştient, lucid, iar nu o creaţie şi o filozofare á la Jean Cassou. (…) Textele lui Jean Cassou şi ale doamnei Carola Giedion-Welcker sunt fleacuri teozofice, remi­niscenţe indigeste din romantica germană ajunse la Paris prin intermediul lui Edouard Schurz, prin Fabre d’Olivet şi Milarepa. BRĂN­CUŞI cunoştea şi aceste texte, despre care vorbea, ca amfitrion prietenilor francezi sau ca musafir prin saloane ori la cafeneaua artistică. BRĂNCUŞI cunoştea şi sursele din marea romantică germană, din Herder, din Hôölderlin şi din Novalis. Din nefericire, criticii francezi de artă nu cunosc nici geografie (racilă veche), nici limbi strâine (ca londonezii), nici artă comparată, nici istorie universală. Sporovăiala salonardă le răpeşte timpul preţios şi ireversibil. (…) Jean Cassou are informaţii şi texte din a doua mână când scrie despre BRĂNCUŞI.

Capodoperele sale emit lumină

Constantin BRĂNCUŞI: M-am sacrificat totdeauna pe mine însumi. Mi-am lăsat dalta şi ciocanul şi am şlefuit materia cu propriile-mi mâini. Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este cu putinţă o sculptură a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârşire completă, pentru că însăşi materia nu este desăvârşită.
Dan Lupescu: Felul de a fi al lui BRĂNCUŞI, firea sa de oltean, de meridional român (cum sunt gasconii la francezi, bascii la spanioli, sicilienii la italieni), fiinţa sa de Fiu al Soarelui au emanat totdeauna bucurie curată, şăgălnicie, în caz de nevoie luare în răspăr a snobismelor. Aşa după cum el iubea jocul, jucarea, tot aşa sculpturile sale – toate, opere cap/capodopere – semnate C. BRĂNCUŞI emit lumină, te învăluie în aura lor enigmatică. La fel cum lumina radiază chipul celui dintâi dac, al celui din urmă şi chipurile tuturor celor 2000 de daci – chipuri unicat – înveşniciţi în Columna lui Traian de la Roma, columnă pe care, bizar au ba, soldaţii romani apar cu doar unul şi acelaşi chip… La fel cum Coloana fără sfârşit – Arbore al Vieţii, stâlp de pomenire, coloană a cerului – are virtuţi şi efecte de brăţară dacică de aur, genera­toare de energii incredibile – pilă genuină, reinventată peste timp, pe alte principii, de fizicianul român de geniu Vasilescu-Karpen, pilă care funcţionează de un secol neconsumând nimic, dar, credem noi, trăgându-şi puterea, energia din vibraţiile armo­nioase ale interstiţiilor stelare…
Cu tâmpla în Sirius, cu privirea în Orion, cu degetele despletind buclele Berenicei şi cârlionţii Andromedei –, BRĂNCUŞI îşi înrădăcinează necontenit tăriile operelor sale nemuritoare în solul stră-străvechi românesc.
Energiile colosale, lumina pe care o captează şi pe care o emit întru eternizarea privitorilor vine din coama leonină a Ceahlăului – a cărui umbră, în fiecare an, la 6 august/Schimbarea la Faţă a lui Iisus, se profilează misterios sub forma unei piramide magnifice, născătoare, poate, ale suratelor de lângă Cairo, de pe platoul Gizeh.
Şi mai vin aceste efluvii tainice din zăvorâtele energii ascunse în străfundurile Munţilor Bucegi şi la Roşia Montana – porţi spre alte lumi/dimensiuni spirituale, spre alte timpuri ale Spiritului din Adâncuri –, răbufnind, gheizer nevăzut, pe Platoul străjuit de Sfinxul din Bucegi, de Dochia şi Babele sale Beleaginte…
Oare de ce Burebista şi Decebal au interzis accesul oame­nilor pe Platoul Bucegilor ? Ce tot caută, oare, aici militari israelieni şi experţi NASA, aici, în preajma acestor porţi ale nemuririi ? Care-i mai şi înghit, hulpav, câteodată…
Walther Pach: Totul merge bine şi expoziţia ta (n.n. New York, 1913) e splendidă. Chestiunea zilei este sculptura ta Domnişoara Pogany. Un foarte luminat colecţionar ar vrea să cumpere versiunea în marmură… Eşti un uriaş succes în expoziţie – oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele.
Petre Pandrea: Când s-a apucat să scrie despre Brâncuşi –, Sidney Geist a învăţat româneşte, a venit la Târgu-Jiu, la Hobiţa, Craiova şi Bucureşti. Întreţine o vastă corespondenţă cu cei ce l-au cunoscut şi cu brâncuşiologii români. Aceşti brâncuşiologi şi brâncuşieni români sunt o legiune compactă ca a lui Alexandru Machedon sau a lui Iuliu Cezar: Ion Vinea, Saşa Pană, Gheorghe Dinu, F. Brunea-Fox – poeţi şi ideologi ai dadaismului şi moder­nismului liric. Brunea-Fox n-a scris versuri. A fost reporterul de înaltă clasă al generaţiei noastre (…) La acest prim nucleu s-au adăugat B. Fondanne şi Ilarie Voronca (…) S-a adăugat marele poet Geo Bogza şi prozator fastuos, un nou Gongora român, în Cartea Oltului (o carte de intenţiile şi valoarea Coloanei infi­nitului)… Este prieten şi cu V. G. Paleolog (…), prieten mai tânăr al lui BRĂNCUŞI la Paris între 1912 şi 1918, prezentat de pictorul Modigliani, ucenicul gorjeanului în spiritul plasticei moderne.

Sculptorul-Scanner vede Esenţa Materiei

Constantin BRĂNCUŞI: Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate în singura realitate autentică. Ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur rea­lism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim. Proporţia interioară e adevărul ultim, inerent în toate lucrurile.
Dan Lupescu: Cu mult înainte de era computerelor, a internetului, telefoanelor mobile şi metamorfozării planetei Terra într-un biet sat global, BRĂNCUŞI a anticipat cel puţin una dintre porţile cunoaşterii/pătrunderii în realitatea profundă: scanarea. Înaintea tuturor, el a fost Sculptorul Scanner, care – cu mintea-laser specifică olteanului de sub munte – a văzut în interiorul materiei, i-a depistat şi i-a înţeles esenţa, valorifi­când-o în forme monolitice de o expresivitate dumnezeiască.
Alexandru Buican: Artiştii nemobilizaţi (n.n. în timpul primului război mondial) nu vor fi atât de norocoşi. Dacă pentru Rodin nu se va găsi o mână de cărbuni decât cu greutate, e lesne de înţeles cum vor supravieţui, în atelierele lor prost etanşate din Montparnasse, cei săraci şi necunoscuţi. (…) În aceste condiţii, înţelesul arătat în America pentru sculptura lui îl va salva practic pe Brâncuşi de la moarte. (…) Quinn a ajuns la concluzia că românul este, de departe, cel mai mare sculptor contemporan.
Marius de Zavayas: Comparaţi lemnul său sculptat, lucrările în marmură şi lucrările în bronz şi orice veţi crede despre metodele lui nefamiliare nouă, veţi găsi o extraordinară şi perfectă sensi­bilitate faţă de proprietăţile substanţei aflate sub mâna sa. Mar­murele lui, atât de graţioase şi ademenitoare în blonda lor netezime, cer contactul cu mâna, iar lemnul său tentează deopotrivă simţul tactil cu asperitatea lui delicată. El reprezintă mişcarea cu aceeaşi subtilitate.(…) El este cel mai dotat succesor al lui Rodin în tratarea marmurei. (New York Times, 29 octombrie 1916)
Petre Pandrea: Purta barbă argintie şi albă, dar inima, lutul şi duhul rămăseseră în tinereţe, ca la toţi artiştii mari, mereu tineri şi vivace. A cerut lui Octav Doicescu (elev în duh, tovarăş de joacă a ideilor şi de meşteşug), Suzanei Doicescu şi lui Aurel Doicescu (arhitect ca şi fratele său) să i se spună “Le bon Dieu”, după obiceiul prietenilor americani. Conversaţia sa cu mine era franco-română cu smălţuiri germane şi italieneşti.
Lungile sale prelecţiuni mi le ţinea în franţuzeşte, iar eu răspundeam în limba germană, în care îmi vărsam fondul documentărilor proaspete berlineze, monologul interior ideologic, agitaţia de idei, grandi­locvenţa de jurist tânăr (cu studiul atent al retoricei lui Cicero şi Jean Jaurčs), ca gălăgios şi sofist. (…)
Vorbeam cu un universitar, cu un pedagog mare, cu un om informat în problematica marilor culturi occi­dentale. Nu puteam face deosebire între BRĂN­CUŞI şi prof. dr. Rudolf Smend (un neo-hegelian de la Berlin), cu care prânzeam, luam cafeaua la ora 4 şi cinam în sânul familiei sale în vila de la Nikolase, cum luam cafeaua sau luam cina cu BRĂNCUŞI în micile sau marile restaurante ale Parisului sau pe terasa cafenelelor de pe Şoseaua Kiseleff din Capitala României.
Constantin BRĂNCUŞI: Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Ea are această misiune terapeutică: să ne amintim de acel “catharsis” aristo­telic. O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o priveşte. Arta trebuie să apropie, nu să îndepărteze, să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre suflete… şi aşa destul de răscolite de întrebări. În Artă nu există străini (n.n. remarcă rostită răspicat în procesul “Brâncuşi contra U.S.A”).
Dan Lupescu: Starea de graţie a lui BRĂNCUŞI, atunci când şlefuia îndelung, cu divină răbdare, pruncii săi: viitoarele capo­dopere, era susţinută de incantaţii numai de el ştiute (sau, poate, şi de Milarepa), murmurate necontenit, asemenea călugărilor ortodocşi şi tibetani, care îngână fără încetare, abia şoptit, rugă­ciunile tămăduitoare.
Brâncuşi şi-a modelat viaţa şi creaţia după Kalokagathia (gr. kalos – “frumos”, kai – “şi”, agathos – “bun”, “virtuos”) – idealul armonizării virtuţilor morale cu frumuseţea fizică. Pentru că operele sale, deloc figurative (cele de maturitate), au o frumuseţe fizică răpitoare. Totodată, el a beneficiat de darul spiritual pe care grecii îl numesc harismatic. Forţa demiurgică emanată de creaţia brâncuşiană, autoritatea blândă a lui BRĂNCUŞI – generată de înţelepciunea sa arhaică, de magnetismul extraordinar al graţiei sale bărbăteşti, de personalitatea sa fascinantă, esopică, l-au făcut pe sculptorul român Constantin BRĂNCUŞI să se bucure – încă din deceniul al doilea al veacului al XX-lea, dar mai ales, fără nicio oprelişte, după câştigarea faimosului proces BRĂNCUŞI contra U.S.A., spre finele anilor ’20 – de o preţuire şi faimă fără concurenţă, de o infailibilitate, în tot ce făcea, comparabilă doar cu aceea a Sfântului Părinte de la Vatican. Darul divin al infai­libilităţii lui BRĂNCUŞI a fost tot mai accentuat perceput în cei 56 de ani ce au trecut de la naşterea lui în cer, la 16 martie 1957. Multe, preţuite şi strălucitoare personalităţi harismatice s-au perindat, se vor perinda în Scaunul Papal, îşi vor preda făclia credinţei, dar BRĂNCUŞI va rămâne, întru veşnicie, Unicul purtător al torţei descătuşării Sculpturii mondiale, al întemeierii Ideii, Esenţei şi Formei în Sine, Absolute în arta lumii.
Marius de Zavayas: Brâncuşi a călătorit mai departe în direcţia simplificării. S-a apropiat de expresia unei idei pure, de absolut, în lut, marmură ori bronz. El este marele trezitor la realitate. El te alienează de artiştii care modifică ideile Chinei şi ale Egiptului ca să se potrivească gusturilor moderne – şi el pune ştampila respingerii lucrărilor aşa-numiţilor sculptori portretişti. Este uimitor să te gândeşti că acest om a fost odată recunoscut de Rodin ca sculptorul destinat să ducă mai departe tradiţia sa. N-a fost să fie. Ca soldatul orgolios Napoleon, Brâncuşi a devenit propriul său urmaş. Şi este sigur să spui că, aşa cum nu are predecesori, tot aşa nu va avea urmaşi. El este greu de înţeles. Dar, când se face lumină, te inundă.
Dan Hăulică: La colectivităţile străvechi, miturile funda­men­tale nu se recită la întâmplare, ci în momente riguros, calendaristic hotărâte: pentru ca să nu slăbească virtutea lor de a reedita timpul forte, legendar, al zămislirii lumii şi al Eroilor. Tot astfel, la BRĂNCUŞI, gestul artistic are forţa copleşitoare de a aboli timpul profan. El ne poartă spre izvoa­rele primordiale, unde a Cunoaşte şi a Putea sunt inse­parabile.
Nimeni n-a revoluţionat arta în chip mai autoritar şi mai adânc; nici un mare novator al secolului XX n-a avut această ireductibilă certitudine, această putere netemătoare, deasupra violenţelor şi a con­vulsiilor. El este clasicul scupturii moderne, aşa cum Cčzanne a fost clasicul picturii. Dintre toţi reprezentanţii de seamă ai vea­cului al XX-lea, BRĂNCUŞI singur stă în centrul absolut al sculpturii; toţi ceilalţi confraţi, oricât de prestigioşi, se găsesc – în raport cu el – la peri­ferie. Ei stau, ine­vi­tabil, sub semnul multiplului, în timp ce clasi­cul este unul. Iată de ce în 1965 – în fotografii şi afişe ce anunţau Pana­teneele sculpturii mondiale – mi s-a părut firesc să văd profilân­du-se peste Atena, ca o emblemă triumfătoare, un bronz brâncu­şian, Cocoşul care salută soarele. “Tu ai schimbat anticul în modern” – îi spusese, încă demult, bunul său prieten Henri Rousseau Vameşul.

Prin energie şi vibraţii – Calea sa unică

Constantin BRĂNCUŞI: Lucrarea de artă este precum o oglindă, în care fiecare vede ceea ce îi seamănă. Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul tinereţii fără bătrâneţe. Aşa este Arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Arta nu este întâmplare. Cei ce au păstrat în suflet armonia ce sălăşluieşte în toate, în esenţa lucrurilor, vor înţelege uşor arta autentică, pentru că vor vibra pe coardele aceloraşi legi ca şi natura.
Dan Lupescu: Asemenea lemurienilor – care practicau, acum 7.000 de ani, medicina metafizică –, BRĂNCUŞI dă viaţă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, unui limbaj artis­tic nou (şi, totuşi, străvechi, arhaic): limbaj prin energie şi vibraţii, calea brâncuşiană, unică, spre esenţa primă, primordia­lă…
Dan Hăulică: …Clasicismul lui BRĂNCUŞI e departe de a fi un gest livresc. Spiritul său e mai vechi decât Hellada, izvorând din straturile afunde ale pământului nostru, din acea vatră de civilizaţie tracică, în care Nicolae Iorga găsea înseşi rădăcinile geometricului grec – a vaselor greceşti timpurii, de tip Dipylon. Când vom avea un studiu sistematic şi vast despre stilistica artei populare de la noi – şi o analiză estetică a vesti­gii­lor noastre pre­istorice, asemenea corespondenţe abia în­trezărite vor putea că­păta o verificare. Atunci, temeiurile pro­funde ale artei lui BRĂNCUŞI vor putea fi puse mai riguros în evidenţă. Atunci se va vedea mai izbitor că sculptura sa este culmi­naţia unor îndelungi acumulări anonime – ţâşnirea în lumină a unor bogăţii acumulate tăcut, de-a lungul mile­niilor. (…) Marii artişti vin către noi de departe, din adâncimi fabuloase.

Murmurând rugăciuni,
sculpta Esenţa bucuriei primordiale

Constantin BRĂNCUŞI: Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. Arta poate cea mai desăvârşită a fost creată în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul începuturilor uita de grijile casei şi lucra cu multă voioşie. Copiii au această bucurie primordială. Eu aş vrea să retrezesc această stare prin sculp­turile mele. Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi…
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI a sculptat esenţa bucuriei primordiale. El vorbea tot timpul cu creaţiile sale – copiii săi atât de vii, sclipitori în inocenţa lor cuceritoare: capodoperele lui nemuritoare. Vorbea fără întrerupere cu ele, cufundat în liniştea ce-l boteza în dalba muzică de sfere, în armonia celestă, în transa cea mai profundă, în desprinderea de contingent şi de sine, ţintind Călătoria supremă, Nirvana. BRĂNCUŞI murmura rugăciuni, vorbea tot timpul cu lucrările sale, ştiind că vibraţia cu forţa salutară cea mai înaltă este aceea ce se naşte din cuvinte rostite.
Stanislav Lukasik: Expansiunea sciţilor i-a împins pe traci către Wartha, către Vistula inferioară, până la linia Peripetului. Aceste fapte, transmise prin tradiţie, au fost confirmate mai târziu de scriitori antici. În secolul I î.H., Agrippa fixa frontierele Daciei între Dunăre şi Marea Baltică, între Vistula şi stepa sarmată.
Piotr Kohut: Păstorii vlahi erau un popor plecat cu oile din Carpaţi, aproape cu un mileniu în urmă, ignorat de istorici, deşi a colonizat şi a dominat timp de secole TOATE (s.n.) înălţimile Europei, din Carpaţi în Alpi şi de la Marea Adriatică până în Munţii Pindului. Marea expansiune vlahă ! (…) Vlahii sunt cei care au îmblânzit munţii şi au schimbat cultura TUTUROR (s.n.) ţărilor prin care au trecut în această parte a Europei – Ucraina, Slovacia, Polonia şi Cehia.
Cătălin Manole: Vlahii (n.n. românii) nu s-au despărţit niciodată de Legea strămoşească – Jus Valachicum. (…) La 1317, păstorii români sunt amintiţi într-un act dat de regele Carol Robert de Anjou, ce le dădea voie să treacă în Polonia, cu turmele de oi. Plecaţi din Transilvania, Bucovina şi Maramureş, ciobanii vlahi treceau prin Ucraina şi, mergând pe ambii versanţi ai Carpaţilor, ajungeau până în Slovacia, Polonia, Cehia. Se răspândeau către nord şi nord-est, se îndepărtau de Carpaţi, dincolo de Lublin şi, mergând peste pădurea Sandomierz, îşi vedeau de drum, mai departe de Vistula (…) În zonele montane din regiunea numită Mica Polonie sunt atestate peste 700 de sate întemeiate de vlahi !
Dan Hăulică: În exemplarele sale caracteristice, geometria folclorului nostru este organică, aşa cum este şi geometria obiectelor pe care le-a creat BRĂNCUŞI. Ce dovadă mai bună, în acest sens, decât Coloana fără sfârşit, care e un rezu­mat suprem al operelor brâncuşiene ? Trecând de la sculptură la arhitectură, BRĂNCUŞI n-a trebuit să-şi impună renunţări şi opţiuni: lucrarea de la Târgu-Jiu era, dimpotrivă, o culmi­naţie a marilor motive care-i străbătuseră sculptura. Această verticală de metal, severă şi nudă, pe care nu urcă spirala vreunui inepuizabil basorelief, ca pe columnele romane, se vădeşte totuşi imens cuprinzătoare. Pe trunchiul ei geome­tric, BRĂNCUŞI a răsucit, într-un fel, întreaga jerbă a temelor sale figurative. Sunt acolo, conţinute secret în geometria însăşi a arhitecturii. E zig-zagul fierăstruit, categoric şi trium­fal, al Cocoşului, e gâtul în etaje al Domnişoarei Pogany, marmura din 1931. Am dat capul pe spate, la o distanţă potrivită, şi romburile par a se suprapune fără a se mai atinge: Coloana s-a prefăcut într-un şir nesfârşit de Păsări măiastre, bombându-şi pieptul armonios, stol vertical, scară fabuloasă, arcuindu-se ea însăşi, dându-se parcă pe spate, rotund, rotund, în urcuşul spre cer. Sau, iată, am îmbrăţişat cu ochiul, de aproape, două sau trei segmente din trunchiul de metal: aveam în faţă o siluetă puternică, pregnantă: Regele regilor sau Spiritul lui Budha. Cum în raţionamentele vestite ale lui Zenon Eleatul orice distanţă străbătută de săgeată era de nestrăbătut pentru că mintea o putea divide inepuizabil, tot astfel dreapta aceasta de metal, înfiptă în solul românesc, cuprinde ameţitoare bogăţii de înţeles, nenumărate ipostaze şi rapeluri ale creaţiei brâncuşiene. Le poţi desface nu doar cu ochiul minţii; un aparat fotografic mânuit inteligent le poate fixa în chip revelator. E ceea ce am văzut în remarcabilele imagini ale Coloanei, realizate de un fotograf pătrunzător şi sobru ca Dan Er. Grigorescu; aveau meritul de a exemplifica din unghiuri multiple caracterul de sinteză fără precedent al acestei superbe Coloane. Concizia geometriei se dovedeşte aici un cifru miraculos.

Brâncuşi a valorificat Esenţa universului:
Energia invizibilă

Constantin BRĂNCUŞI: Înălţimea în sine a unei lucrări de artă nu spune nimic, după cum nici lungimea propriu-zisă a unei bucăţi muzicale nu spune mare lucru. Proporţiile interi­oare ale obiectului sunt acelea care spun totul. Astăzi, arta deschide toate intrările, spre a se putea contempla principiile creatoare şi frumosul absolut al legii universale… Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent în absolut toate lucrările.
Dan Lupescu: Capodoperele genialului sculptor din Car­paţi, BRĂNCUŞI, sunt pe cât de meta-fizice, tot pe atât de ante-fizice. Apropiindu-se de natură, de tot ce-i viu – şi pia­tra-i vie, şi bronzu-i viu, nu doar lemnul –, apropiindu-se prin ener­gie, prin îngemănarea (pe aceleaşi unde de vibraţie) energiei sale lăuntrice ancestrale cu energia matusalemică a materiei, BRĂNCUŞI a valorificat esenţa universului: Energia invizibilă.
Dan Hăulică: …Măsurile matematice ale Coloanei oferă surprize cu adevărat semnificative. Elementele octoedrice, modul prin a cărui repetiţie naşte acest ritm vertical, măsoară câte 180 de centimetri, adică tocmai înălţimea unui om: dovadă, încă o dată, a clasicismului funciar al artei brâncuşiene. Iar înălţimea totală fiind de 29,33 m, rezultă, între modul şi dimensiunea întregului, raportul de 16,2. E tocmai, înmulţită cu zece, valoarea numărului de aur. Iată-ne, deci, în miezul unui domeniu fundamental şi venerabil, acela al “proporţiei divine”, de atâtea ori celebrată de mari gânditori. BRĂNCUŞI accede nu prin speculaţie matematică la aceste înţelesuri, ci printr-o înţelepciune primordială şi ingenuă.
Constantin BRĂNCUŞI: Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, să îţi vină să te joci cu ele. Vreau să sculptez forme care să dea bucurie oamenilor. Ceea ce are într-adevăr rost în artă este bucuria. Nu ai neapărat nevoie să înţelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Mi­siu­nea Artei este să creeze bucurie… Nu se poate crea artistic decât în echilibru şi pace sufletească. Iar pacea se obţine prin renunţare. Bucuria şi pacea, pacea şi bucuria – iată ce este de dobândit !
Dan Lupescu: Coloana fără sfârşit de la Târgu-Jiu, semn de exclamare, mirare durută, spiţă a roţilor nevăzute din Masa Tăcerii, Axis Mundi, ţâşneşte provocator, prometeic şi blând contrapunct direct spre sternul de azur al zeului RA, direct spre prima şi eterna ZA (strălucitoare ZI), pentru a ne mântui în RAZA de Fii ai Luminii.
Nicolae Oancea: Coloana ascunde 512 Triunghiuri de Aur, adică 8 x 8 x 8. Adică 8 la cub – adică un Cub de Aur. Maestrul ne lăsase atâta potop de aur pur, deşi “la plecarea din Petroşani nu avea nici bani de tren; mi-a cerut cu împrumut 2.000 de lei…” (n.n. mărturiseşte Ştefan Georgescu-Gorjan).
Triunghiul de Aur era numit de egipteni Triunghiul Sacru. Clipă de clipă, prin Coloana Infinitului coboară pe malurile Jiului SACRALITATEA. Imensă, dar tăcută. Abia perceptibilă, ca adierea aripilor unor fluturi. (…) Sacralitatea urcă şi coboară şi iarăşi urcă, ducând la cer sufletele eroilor căzuţi pe malurile Jiului în războiul de reîntregire a neamului românesc. Aceasta trebuie să fi fost viziunea lui BRĂNCUŞI. Avea, în acest fel, să se împlinească şi unul din versurile-îndemn ale Poemului de aur al lui Pitagora: “Cinsteşte şi pe geniile pământeşti, împlinind tot ce este conform legilor”.
Constantin BRĂNCUŞI: Iubesc tot ceea ce se înalţă. Păsările măiastre m-au fascinat şi nu m-am mai eliberat din mreaja lor niciodată. Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului ! Eu nu creez Păsări, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decât apă, apă, apă… Apa însăşi !
Dan Lupescu: Păsările în spaţiu, Păsările în văz-Duh ale lui BRĂNCUŞI par scăldate într-o misterioasă spumă cuantică. De parcă ar fi intuit că deplasarea spre roşu, depla­sarea spre margini a galaxiilor se va accelera – ducând expansiunea universului până unde?, în neunde… –, BRĂN­CUŞI a captat chiar şi energia neagră metamorfozând-o instantaneu în cel mai pur izvor de înfiorare metafizică…
Nicolae Oancea: Trebuie să descoperim în operele lui Constantin BRĂNCUŞI, în primul rând, motivaţia interioară, subtilă, dar nemilos de exactă, şi abia după aceea să le potrivim simbolurile. Descoperirea raţiunii de a exista a fiecărei creaţii brâncuşiene în parte ne va duce direct la descoperirea raţiunii de a exista a artei populare româneşti. Dar nu numai româneşti. Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii sunt trei întruchipări ale Triunghiului Sacru (n.n. Triunghiul de Aur), cel care străjuieşte Fruntea lui Dumnezeu în biserici.
Constantin BRĂNCUŞI: Am aşteptat 40 de ani ca să fac ceva. Deviza mea a fost: Totul sau nimic. Cine ne obligă să facem artă ? Ne putem alege alt meşteşug, dacă tindem spre tranzacţii. Putem cumpăra şi vinde brânză, de pildă, peşte sau zarzavaturi, cu cobiliţa strămoşească. (n.n. Declaraţie făcută în 1937, la începerea lucrărilor de montaj la Coloana fără sfârşit, a cărei fundaţie înglobează 165 de tone de beton).
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI a ştiut să se concentreze asupra Sinelui, să mediteze asupra mersului Universului şi să-şi asculte armonia lăuntrică, susurul stelelor eclatante din sufletul său de copil gorjean plecat în adulmecarea tainelor lumii, muzica de sfere – cum doar doi români reuşiseră, de pe tot globul pământesc: Mihai EMINESCU, în poezie şi gândire arhaică, respectiv, George ENESCU, în muzică. Dar cu ei se încheiau, la nivel european şi universal, mari curente şi şcoli de creaţie. Pe când Constantin BRĂNCUŞI deschidea lumii – aidoma lui Nicolae TESLA, Traian VUIA, Henri COANDĂ, Victor BABEŞ, Gogu CONSTANTI­NESCU – zări nebănuite până atunci ale devenirii culturii tehnice şi ale civilizaţiei umane, prin premiere absolute, nevisate şi nevăzute de nimeni altcineva, până la ei, pe Pământ. Aceştia erau deschizători de drumuri atât de fertile, curate şi aproape fără nici un fel de costuri încât multe dintre invenţiile lor nu sunt nici acum puse în valoare, nu pentru că nu ar exista resurse tehnologice, ci pentru că industrii aducătoare de profituri uriaşe – petroliferă şi petrolieră, carboniferă şi energetică – riscau să devină instantaneu inutile…
BRĂNCUŞI a demonstrat că, fără singurătate, fără respingerea ispitirilor efemere şi a bruiajelor cotidiene, un artist, un creator nu poate fi adevărat, nu-şi poate atinge ţelurile majore – pentru că nu are cum să se încordeze, să se cano­nească îndeajuns de profund în direcţia găsirii Sinelui din străfunduri, dar şi a dublului acestuia: chipul din oglinda trans­cendentală, a Spiritului care urcă şi coboară fără nicio scară, izvorând continuu din genunea genunilor…
Dan Hăulică: …Muchiile acestor volume (n.n. elementele Coloanei fără sfârşit) sunt uşor rotunjite. Ca la Parthenon, unde orice linie dreaptă, verticală sau orizontală, e uşor curbată, supusă unei fericite corecţiuni –, marele artist care era BRĂNCUŞI a ştiut să dea rigorii geometrice o inefabilă inflexiune vitală.
Organicitatea geometriei, tensiunea ei ascunsă îl despart infailibil pe BRĂNCUŞI de majoritatea succesorilor săi indirecţi sau direcţi. Să nu se uite, puritatea lui BRĂNCUŞI cristalizase din magma unei trăiri acute: portretele de copii de la începuturi lasă o impresie de materie amorfă, care însă pare la pândă, aţintită spre altceva, spre forma care va să se închege. Indistinctul visează claritate, viaţa obscură râvneşte trudnic spre lumină: de aici timbrul grav al geometriilor la care va ajunge BRĂNCUŞI. (…) Senti­mentul său cosmic nu se afirmă printr-o tendinţă de difuzie spaţială, ci, dimpotrivă, sculptura sa este o artă de concentrări nodulare, structurată după principiul convexităţii. El caută miezurile ire­ductibile de formă şi de gând. (…) Arta lui BRĂNCUŞI e o artă esen­ţialmente afirmativă. (…) BRĂNCUŞI atinge gravitatea Egiptului, dar fără sfidarea faraonică adresată timpului. Arta lui e bătrână, ca şi Broasca sa ţestoasă, şi în acelaşi timp plină de “copilăria” unor începuturi perpetue. (…) “Copilăria” pe care o exaltă BRĂNCUŞI e vârsta fără bătrâneţe a lumii, a naturii. (…) “Lângă el totul părea simplu, limpede şi uşor” – povesteşte o elevă a sa de la Paris, o distinsă sculptoriţă… (…) Rodin rămâne o culminaţie fascinantă tocmai a individua­lismului. Geniul său zbu­ciumat (n.n. al lui Rodin) închide o epocă; în vreme ce BRĂNCUŞI o deschide pe aceea în care trăim.

Genuin curcubeu între galeriile de arhei

Constantin BRĂNCUŞI: Zăvoiul m-a învăţat să înţeleg graiul lemnului şi al pietrei. Sculptorul se luptă cu materialele, piatră, bronz, marmură sau altele şi urmăreşte să îmbine toate formele într-o unitate perfectă şi să le insufle viaţă. Trebuie să preţuim simplitatea formei, echilibrul ei precis şi matematic, precum şi arhitectura, tot atât de mult cât preţuim materialele.
Dan Lupescu: Arcuind un genuin curcubeu între galeriile de arhei din Orient şi din Occident – fără a-şi pierde nicicând conştiinţa rădăcinilor arhaice româneşti, vocaţia altitudinilor carpatine, forţa Pion-ului din Bucegi, Kogaiononului din Masivul Godeanu, neînfricarea lupilor–daci de la Dunăre (pe care nici Cezar nu i-a putut cuceri), a dacilor ce se ţin lipiţi de munţi (Florus: “Daci inhaerent montibus”) –, BRĂNCUŞI depăşeşte statutul magnificient de sinteză europeană, specific culturii româneşti, izbutind, prin creaţia sa de semizeu, de o originalitate feerică, să realizeze – spre uimirea lumii întregi – sinergia celor mai definitorii şi profund omeneşti forţe şi arhetipuri culturale din Est şi Vest, din Nord şi Sud.
Sinergia din capodoperele brâncuşiene atinge zonele de puritate maximă, unde punctele cardinale ale Spiritului se îngemănează şi trec în lumea Esenţelor primare, aceleaşi pentru toţi terrienii.
Dan Hăulică: BRĂNCUŞI deschide epoca în care trăim. (…) Sculptorul cobora în adâncurile unde se zămislesc marile sinteze colective. Aşa cum, în basm, împărăteasa albinelor ori peştele cu solzi de aur rezumă speţa întreagă şi o mo­bilizează magic, la BRĂNCUŞI, de asemenea, Peştele de piatră, rotitor, conţine în sine, miraculos, suma tuturor peştilor – un înţeles primordial, concentrând puterile de gând ale unei colectivităţi milenare. A aboli subiectivismul înseamnă pentru BRĂNCUŞI nu a opera o reducţie, ci, dimpotrivă, a-şi dilata astfel fiinţa morală, încât să capete amploarea fabuloasă a unui întreg folclor. De bună seamă, el răspunde unei mari nevoi a secolului, care i-a purtat spre izvoare străvechi şi pe alţi creatori iluştri, Paul Klee (…), Matisse (…), Picasso şi Derain. Ceea ce, însă, la aceşti creatori reprezenta un gest mediat şi un aport oarecum exotic, era la BRĂNCUŞI existenţă nemijlocită. El nu trebuia să meargă departe spre a descoperi asemenea izvoare; le purta în sine, îşi desfăceau perpetuu sunetul în sufletul său. Îi era străină crisparea, şi a revoluţionat arta cu un gest fericit, profesând cordialitatea cea mai modes­tă. De aici, repudierea programatică a oricărei încordări vehe­mente, a “teribilităţii” de tipul Michelangelo. Chiar când atinge straniul, în sculpturile de lemn – Socrate, Himera, Vrăjitoa­rele –, BRĂNCUŞI este sarcastic, nu teribil.

Saltul la Omul-Radar

Constantin BRĂNCUŞI: Arta este o taină, este o credinţă, iar nicidecum o formulă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne scuturăm de toată obrăznicia omenească… A trebuit musai să mă eliberez de mine însumi… Nu mai sunt aici, nu mai sunt ataşat de persoana mea, m-am depărtat de mine şi merg printre realităţi esenţiale.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI şi-a cultivat în permanenţă aptitudinea, comportamentul şi reflexul de a avea mereu mintea deschisă. El a făcut saltul la Omul-Radar, fără de care Sculptorul-Scanner nu ar fi fost posibil. Lucrând la Trans­fi­gu­ratio Mundi şi întru teologia cosmică, BRĂNCUŞI desco­perea zi de zi Revelaţia lui Dumnezeu în chipul celorlalţi se­meni, dar şi în lemn, piatră, bronz… Îndumnezeindu-le, el îşi privea sculpturile prin ochii lui Dumnezeu şi cu auto-exigenţa necruţătoare a acestuia. “Să creezi ca un Demiurg !” repeta BRĂNCUŞI. Dar şi “Să munceşti ca un sclav !”… Născute din comuniunea cu natura, cu glia, cu spiritul tradiţiilor milenare din România, patria sa natală, BRĂNCUŞI s-a comportat totdeauna, faţă de operele sale, aflate în diferite stadii de creaţie, niciodată însă desăvârşite complet, ca un veritabil Homo Liturgicus, care şi-a asumat nobila, dar atât de dificila misiune de apărător al Esenţei materiei, de Cavaler al spiritului nemuritor al naturii.
Dan Hăulică: Pornit să înfrunte lumea, BRĂNCUŞI purta cu sine durerile şi tăria pământului nostru. Nu-i uitase pe ai lui, de la Hobiţa, şi se supăra dacă-i spuneau “domnule!”, când se întorcea lângă dânşii. Pentru eroii căzuţi în război, ar fi voit să ridice un monument, durat ca o fântână; dacă nu l-a putut face la Pestişani, a ridicat, în schimb, la Târgu-Jiu, mai târziu, Coloana glorioasă care-i încununează opera. Trecuseră treizeci de ani din 1907, emoţia strânsă, gravă a acelui bronz îngenuncheat se desfăşura acum într-o verticală fără sfârşit, durerea despuiată şi tăcută se prefăcuse într-o înălţare trium­fală. Un critic străin a numit-o “inel de conjuncţie între Pământ şi între spaţiul universal”. Dar n-a avut dreptate să vadă în ea “un semn de redempţiune”; pentru că dialogul între cer şi Pământ se duce la BRĂNCUŞI în alţi termeni, scutiţi de ideea umilinţei creştine; pentru că Pământul nu are de răscumpărat nicio vină. El e cuminte într-un sens primordial, mai vechi decât metafizicile. (…) De la trecutul cel mai incredibil departe, până în miezul acut al viitorului – astfel de valenţe are sinteza săvârşită de BRĂNCUŞI; feciorul de olteni din Gorj, care pornise dintr-o ţară înapoiată industrial, “eminamente agri­colă”, e simbolul unei mari vocaţii, nu numai de ordinul artei, dar al civilizaţiei în genere. Pământul acesta ştie să îndrăz­nească, în arta lui BRĂNCUŞI e conţinută o nouă civilizaţie a obiectului. (…) “Există în orice lucru o măsură: adevărul său ultim” – spunea sculptorul. În această recunoaştere era nu providenţa circumspectă a vechii mediocritas horaţiene (Est modus in rebus…), ci tocmai năzuinţa de a depăşi orice conformism, de a merge spre miezul absolut al lucrurilor. “Simţul măsurii” era, la el, simţul proporţiilor primordiale ale lumii, “Echitatea absolută”. Feciorul acesta de ţărani a realizat o sinteză magnifică.

A creat capodopere sfinţitoare

Constantin BRĂNCUŞI: De la Michelangelo încoace, sculptorii au vrut să sculpteze grandiosul… Dar n-au reuşit decât grandilocventul. În secolul al XIX-lea situaţia sculpturii era disperată. Apare Rodin şi schimbă totul. Decadenţa în sculptură a început cu Michelangelo, “nu e decât muşchi, biftec…”. Rodin a fost cel care a scos sculptura din grandiloc­venţă.
…Eu nu sunt nici suprarealist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu – cu noul meu – vin din ceva foarte vechi… Am fost mai întâi de toate ţăran. Ţăran am rămas şi azi… Ţăranul ?… Rumânul ?… Îl ştii. Unul cântă din frunză, altul – din fluier. Unul coace argilă, zugrăveşte oale… Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul şi cuţitul. Apoi piatra şi dalta. Arama şi ciocanul… Aveau, pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat… Şi am ajuns, aşa, să am şi eu ceva de spus, prin glasul lor… Le-am învăţat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria… Am ajuns sculptor. Ani de zile mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund şi să păşesc pe calea mea adevărată… Priveam îndelung sculpturi de-ale altora – din cei cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra ?… Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Da, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri… Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădeau sculpturile acelea… Încet, încet, drumul s-a croit singur…
Alexandru Buican: Bucuros să fie din nou la Paris (n.n. în primăvara anului 1920), Steichen şi-a reînnoit legăturile cu vechii prieteni, Matisse, Picasso. Nu tot ce a a găsit în viaţa culturală de aici a primit aprobarea sa. Temperamentul său îl ţinea departe de zarva dada-istă. A fost însă impresionat de Brâncuşi, de acest adevărat Diogene, dedicat cu desăvârşire muncii sale, în mijlocul unei păduri de sculpturi. El însuşi s-a hotărât să petreacă un an “monastic”, de reculegere şi regăsire de sine. În tot cursul iernii trecute s-a ocupat cu îmbunătăţirea tehnicii fotografice. Şi, într-o dis­poziţie “ştiinţifică”, a pornit să dezbrace variatele forme din grădina sa de ceea ce este neesenţial, pentru a le cuantifica în volume geometrice. Ba s-a preocupat şi de descoperirea “Numă­rului de Aur”.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI a creat capodopere sfinţitoare. Departe de tendinţele exclusiviste – deşi trăia în miezul vulcanului, Parisul duduind de impresionism, pointilism, cu­bism, dadaism, suprarealism, futurism –, BRĂNCUŞI a respins toate “ism”ele (chiar dacă a semnat unele dintre manifestele programatice ale acestora şi a fost martor al scandalurilor monstruoase stârnite de acestea). El s-a concentrat asupra propriei viziuni, asupra propiilor căi de căutare, descoperire, revelare şi relevare a Esenţei pietrei, bronzului, lemnului. Cu mintea permanent deschisă, BRĂNCUŞI a văzut totdeauna idei – din ele s-a hrănit, ele l-au călăuzit, pe ele le-a supus şi lor li s-a supus, decantându-le, sublimându-le, rafi­nându-le până la alcoolul Absolut. Astfel, el a văzut focul divin, a descoperit – pe căi de el germinate – prezenţa Trinităţii în fiecare material, în fiece materie – inclusiv în atât de trans­parenta lumină încât aceasta devine “invizibilă” firilor obiş­nuite, comune. Prac­ticând teologia frumuseţii, care teologie a vindecării este, BRĂNCUŞI a intuit esenţa omului: aceea de foc divin. Căutând Esenţa, marele sculptor era un practicant al Transparenţei ca iluminare neîncetată prin Bucuria creaţiei, a lucrului temeinic, bine făcut, a operei desăvârşite, tinzând spre capodoperă. Prin creaţiile sale, pare că ar fi tradus direct spiritul scrierilor Sfinţilor Părinţi. Ansamblul de la Târgu-Jiu poate fi considerat cea mai înăl­ţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală. Purtând în sinele profund pecetea misterului inefabil, a misterului abisal – cum ar spune Părintele Dumitru Stăniloae –, rostind fără întrerupere rugăciuni (porţi ale pogo­rârii Duhului Sfânt asupră-şi, dar şi ale infuzării fiinţei sale în inima lui Dumnezeu), BRĂNCUŞI a reuşit să imortali­zeze, în operele sale, Logosul, pe care l-a plasticizat ca nimeni altul.
Mircea Deac: Teoria spaţiului sacru a fost aplicată de unii cercetători şi în cazul Coloanei fără sfârşit, pornindu-se de la faptul că între Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit se află o biserică, integrată în concepţia întregului ansamblu. (…) Dorinţa de a avea un spaţiu care să dea monumentalitate coloanei l-a determinat pe artist să aleagă locul actual la capătul Căii eroilor, gândind că în acest mod el crea impresia că imaginea coloanei este a unei Coloane universale, care nu se putea situa decât în centrul “Universului”, într-un spaţiu liber, vast, şi nu într-o piaţă publică sau pe o stradă. Sentimentul spaţiului, amplificat în creaţia brâncuşiană şi de rolul pe care-l joacă lumina, obţinută prin polisare şi lustruire, transformă sculptura într-o adevărată sursă luminoasă. Iniţial, Coloana fără sfârşit a fost aurită, strălucind ca un focar luminos. Prin lumină, sculptorul accentua şi mai mult sensul monumentului. Prin lumină contribuia şi mai mult la sugerarea vieţii, a mişcării, obţinând integrarea spirituală o coloanei într-un spaţiu real. Pasiunea lui BRĂNCUŞI pentru aur şi polisarea bronzului nu este întâmplătoare. Pasărea, Cocoşul salutând Soarele, însăşi Coloana fără sfârşit, în forma sa iniţială, erau lustruite emanând lumină. Lumina, din punct de vedere al gândirii mitice, arhetipale, nu este numai un element spiritual, ci reprezintă şi focul. Oamenii admiră Soarele, Luceafărul de seară, aurul, fiindcă ele creează o atracţie şi o plăcere vederii. Întâlnirea cu focul în natură este una din delectările omului. A privi obiecte strălucitoare constituie o plăcere. La BRĂN­CUŞI, forma şi lumina se contopesc. E greu de spus ce este mai important în gândirea sculptorului. Amândouă însă, formă şi lumină, sunt cele mai directe mijloace ale comunicării.
Friedrich Teja Bach: Concepţia religioasă despre lume a modernităţii va trebui pusă în legătură cu conceptul ezoteris­mului. Acest concept se referă la forme ale platonis­mului, ale gnosei, kabbalei, alchimiei, la o mulţime de tendinţe contem­porane ale acestor tradiţii, la forme ale magiei şi herme­tis­mului, ale spiritualismului şi ocultismului. (…) Ca surse ale cunoştinţelor lui Brâncuşi în legătură cu sem­nificaţia nume­relor, ne putem gândi la literatura ezoterică, dar şi la înrâurirea venită din partea altor artişti. Căci speculaţiile bazate pe număr, de influenţă pitagoreic-platonică ori kabbalistică, au jucat un rol însemnat în avangarda artistică a acestei perioade.

Zimbru al tuturor întemeierilor

Constantin BRĂNCUŞI: Ce este arta ?… Îmi place cercul fiindcă se rostogoleşte… Şi îmi place pătratul fiindcă nu se mişcă deloc… Tot universul se învârte… Are ochi în urechi şi urechi în ochi…
Dan Lupescu: Purtând, prin însuşi numele său de familie, pecetea forţei şi neînfricării ursului carpatin –, BRĂNCUŞI s-a dovedit în Artă un zimbru al tuturor descălecărilor/ înte­meierilor ducând la obârşiile primordiale, depistând lamura luminii, lamura mierii din stupul omenimii, din fagurele imens al universului (care se linge pe degete !) în care Lumina este în tot şi în toate, în care Lumina este un Tot, un Nod de semne, un Ghem de tâlcuri sacre.
Petru Comarnescu: După variantele în lemn de stejar (1918, 1920, 1922) şi cea în ghips (1930), Coloana fără sfârşit de la Târgu-Jiu (1937-1938), înaltă de aproape 30 de metri şi construită din fontă alămită, înseamnă o culminantă sinteză finală. (…) Privită de la diferite distanţe şi în diferite lumini, Coloana de la Târgu-Jiu capătă o fabuloasă varietate de forme. Nu este vorba numai de o simplă profilare în spaţiu, ci de o forţă expresivă aproape cu caracter magic.
Ritmată vertical de acei octoedri trunchiaţi, cu muchiile uşor rotunjite, Coloana fără sfârşit capătă variate înfăţişări prin felul cum se micşorează ori se înalţă datorită mişcării privitorului. Dacă te apropii de ea, alipindu-te, şi priveşti în sus, muchiile ei par şiruri de cristale, alteori creste proeminente de munţi, ca la unele monumente aztece, alteori o imensă “scară celestă”. Mai surprinzător încă – din alte distanţe şi unghiuri de vedere – coloana pare o procesiune verticală de cariatide, de oameni care se înalţă spre cer, iar alteori o suprapunere de ulcioare ţărăneşti, de păsări stilizate în spiritul morfologiei brâncuşiene.
Pornită din stilistica populară, Coloana fără sfârşit a valo­rificat procedee tradiţionale şi altele foarte noi, ţinând de o geometrie ce se transmută din spaţiul euclidian într-unul ne-euclidian, după cum sugerează arhitectul Adrian Gheorghiu. Semnificaţia ei – în contextul de la Târgu-Jiu, unde, reamintim, este vorba de come­morarea celor morţi – este plurală, ca şi sugestiile morfologiei ei. Este un uriaş stâlp al morţilor, o scară a cerurilor, o glorificare din partea colectivităţii şi mai ales mărturia recunoştinţei fără sfârşit, pe care cei vii o poartă celor care au murit pentru ei. Este simbolul aspiraţiei către nemărginire – al acelui sentiment frecvent şi caracteristic în spiritualitatea românească şi denumit DOR (s.n.), sentiment ce leagă mereu con­cretul de abstract, finitul de infinit, dragostea fizică de cea spirituală.

Unicul Icarus care se înalţă necontenit

Constantin BRĂNCUŞI: Azi e mâine… Ascult Pământul, ca să-i pot răspunde prin operele mele… Încerc să fac ceea ce nu se poate. Să aşez cap pe steap şi lat pe lat. Să fac scară spre cer ! Cum nu se poate !… Pentru mine, BRĂNCUŞI, arta prin ea însăşi nu poate exista. De la începuturile ei până la accepţia ei ultimă, contemporană, arta a fost un mijloc de propagare a ideilor religioase. Artistul era acel fanatic care ştia cum să materializeze viziunile ce i le dăruia credinţa. Cele mai mari capodopere ale trecutului au apărut în perioadele de maximă exaltare religioasă. Odată ce se diminua, urma o epocă de decadenţă – şi în aceste perioade se cădea, invariabil, în realismul imitativ cel mai plat. În alte vremuri, bineînţeles, credinţa era aceea care însufleţea arta. Astăzi, arta este cea care dă naştere unei credinţe, nouă necesară – căci n-a venit încă timpul când oamenii, conştienţi de frumuseţea universală ce sălăşluieşte în toate, nu vor mai avea nevoie de arte pentru a-şi satisface nevoile lor estetice – vremea când, eliberaţi de convenţii şi de prejudecăţi, vor obţine direct de la natură ceea ce nu pot obţine acum decât prin artă.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI, Le Bon Dieu, cum, alintân­du-se, le cerea celor apropiaţi să i se adreseze, în ultimele sale decenii de viaţă, a creat, la Târgu-Jiu, Calea Sacră din care ne priveşte, înveşnicindu-ne, Pantocratorul. Sculptând Lumina, BRĂNCUŞI s-a dovedit un Icarus al Spiritului ro­mânesc. Singurul Icarus din istoria lumii care nu cade, pentru că el a zvâcnit spre cer punându-şi nu aripi din ceară, ci aripi tari, neîntrecute, din polenul, lăptişorul de matcă şi urdinişul din stupinele dacilor nemuritori. Se ştie că prima şi cea mai de temut armată a geto-dacilor, nord-dunăreni, erau milioanele de roiuri de albine, care, la miros de cai străini şi de oşteni străină, îi atacau cu o înverşunare greu de descris, punându-i pe fugă, în cazul în care scăpau neseceraţi de înţepăturile lor necruţătoare.
Barbara Hepworth: Întregul atelier, umplut cu forme avântate, şi totuşi tăcute, toate într-un stadiu de perfecţiune în scop şi minunate ca execuţie (…), toate acestea m-au umplut de un sentiment de umilinţă necunoscut mie până atunci. Am simţit foarte tare puterea personalităţii echilibrate a lui Brâncuşi în abordarea materialelor. (…) Umanismul părea intrinsec tuturor acestor forme. (…) A fost o revelaţie deosebită să văd această operă care aparţine bucuriei şi spontaneităţii celor vii şi unei forme elementare de sculptură. Cred că, la Brâncuşi, înţelegerea acestor elemente ale sculpturii este asemenea înţelegerii ritmului la Stravinski – ele sunt elemente aparţinând forţelor primare ce pun în mişcare sensibilitatea omului; dar, în acelaşi timp, ele sunt sofisticate, răspunzând nevoilor şi pasiunilor contemporane şi reafirmând continuitatea vieţii.
Petru Comarnescu: Morfologia brâncuşiană este corelată cu sensuri şi semnificaţii umaniste foarte precise. BRĂNCUŞI depă­şeşte structurile pentru anumite semnificaţii. Formele păsărilor sale, la început mai legate de sensul folcloric şi de stilistica artei populare româneşti (Păsările Măiastre, 1910-1915), evoluează, căpătând după 1920 şi până la ultima Pasăre în văzduh (1939-1940) configuraţii aerodinamice sau de rachetă – aceasta la o dată când asemenea forme încă nu erau promovate în tehnologia mondială.
S-ar părea că păsările dintre 1920 şi 1940 ar fi forme pure, dar şi ca formă ele răspund unor virtuţi de înaltă tehno­logie, iar ca semnificaţie au legătură cu o străveche credinţă ţărănească, anume cu ideea, existentă de altfel şi la alte popoare, că, la moartea omului, sufletul ia forma unei păsări, care pluteşte în spaţiu o vreme până ce trece definitiv în lumea de dincolo.
Chiar în morfologia atât de modernă a Păsărilor în spaţiu se manifestă o idee arhaică, ideea păsării-suflet (Vogelseele, la germani). “Toată viaţa m-a preocupat problema zborului”, mărturisea BRĂNCUŞI, dar, ca în multe din operele sale, zborul avea un sens polivalent.

Sacerdot zamolxian

Constantin BRĂNCUŞI: Să dai senzaţia realului, întoc­mai cum natura ne-o dă, fără a reproduce sau a imita, aceasta este în prezent marea problemă a artei. Să creezi un obiect care, prin propriul său organism, să exprime ceea ce natura exprimă prin organizarea ei externă. Spre aceasta ţinteşte arta. Ca să ajungi la aceasta, trebuie să pătrunzi în esenţa lucrurilor, nicidecum să te mărgineşti, imitând înfăţişarea lor exterioară. Opera de artă astfel concepută ţinteşte spre echitatea absolută, iar echitatea absolută este expresia perfectă a frumosului.
Dan Lupescu: Fală a neamului românesc şi a omenirii, BRĂNCUŞI, înţeleptul sacerdot zalmoxian, a întors conştiinţa contemporanilor săi şi a generaţiilor ce i-au urmat, ce îi urmează cu faţa spre esenţele prime, de sorginte naturală, cosmică, divină, îndemnându-ne pe fiecare să ne adăpăm permanent din apele vii ale vârstei de aur: copilăria. Copilăria noastră… Copilăria univer­sului.
Alexandru Buican: La 17 noiembrie (n.n. 1933) se deschide la Brummer Gallery expoziţia <brĂncuŞi>. Este cea de-a treia expoziţie personală a sculptorului trecut de vâr­sta de cincizeci şi opt de ani (n.n. corect: 57). Este într-ade­văr şi cea mai vastă, în catalog figurând nu mai puţin de 58 de lucrări. La sfârşitul celei de-a doua zile, Marcel îl informează asupra audienţei: “Mai bine de cinci mii de persoane, fără nicio reclamă”. După Crăciun, Loella Levi îi scrie despre audi­enţa de vizitatori: “Ştiu multe persoane care vin regulat în fiecare săptămână. Un tânăr a văzut-o (expoziţia) de cinci­sprezece ori”. (…) Comentariul din numărul din decembrie al lui Washington Post Magazine descrie cel mai bine starea de spirit melancolică pe care o trezeşte expoziţia BRĂNCUŞI, cu ecourile ei pariziene: “Înainte de război, Brâncuşi era unul din acel grup de tineri care au făcut din Paris centrul intelectual şi artistic al lumii. (…) Acum, acea splendidă ardoare a tăcut. Apolli­naire a fost împuşcat în tranşee, Picasso s-a transformat într-un academic, Satie a murit fără zarvă de foame şi doi din cei mai notabili elevi ai săi, Darius Milhaud şi Honegger, sunt interpretaţi de cele mai conservatoare orchestre. Din toată acea veselă şi galantă companie numai Brâncuşi a mai rămas să ne aducă aminte că lumea a fost odată tânără, şi liberă, şi frumoasă. Cei care ştiu prea mult despre artă încă nu-l acceptă, dar lăsaţi-i pe cei a căror sensibilitate nu a fost încă tocită de New Deal să meargă şi să vadă această oază de inde­pendenţă de gândire, de imaginaţie şi de profesionalism de dinainte de război pe care domnul Brummer a cărat-o de-a lungul mărilor până în Galeria sa de pe Strada 57”.
Petru Comarnescu: Există la BRĂNCUŞI modalităţi mai vădite, altele mai ascunse, între diferitele forme şi semnifi­caţiile lor. Masa Tăcerii de la Târgu-Jiu, care acolo are simbol de reculegere, este precedată de soclurile din atelierul său, iar acestea, la rândul lor, nu-s decât o monumentalizare în piatră a meselor obişnuite în casele ţărăneşti din unele regiuni ale României, mese joase de lemn, cu tăblia perfect circulară. Vechimea unor asemenea mese datează cel puţin din neoliticul târziu. La Muzeul de Arheo­logie din Bucureşti se află o măsuţă din lut ars, de mici dimensiuni, descoperită în urma unor săpături la Căscioarele, sat din sudul ţării şi aparţinând culturii Gumelniţa din neoliticul târziu, o o cultură mai evoluată, răspân­dită în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Această măsuţă neolitică reprezintă prototipul meselor care au continuat peste milenii în casele ţărăneşti şi pe care BRĂNCUŞI le-a monu­mentalizat, conferindu-le variate sensuri şi funcţiuni.
Constantin BRĂNCUŞI: Timp de douăzeci de ani, am trăit la Paris cu 20 de centime pe zi. Nu m-am plâns nimănui, n-am făcut nicio reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar eu am vrut să fac sculptură. Şi tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Adevărul este cu mine.
Dan Lupescu: Fără Purgatoriul primelor două decenii pariziene, de viaţă în crunte lipsuri materiale, BRĂNCUŞI nu ar fi putut cuceri răbdarea monahală cu care îşi relua, în serii ce păreau a nu se încheia vreodată, temele sculpturale. Prin răbdarea, acurateţea paternală şi meticulozitatea cu care le şlefuia îndelung, zeci de zile şi sute de ore, cufundat parcă într-o transă, într-o co­muniune sacramentală, artistul le inducea – prin palmele sale măiastre şi prin gândul totdeauna pozitiv – vibraţia divină, esenţa Duhului Sfânt, pogorât asupra sa încă din primele fracţiuni de secundă ale vieţii intrauterine a viitorului sculptor, în pântecele potir de lumină al mamei sale, Maria, pe gura de rai de sub crestele ocrotitoare ale Carpaţilor Meridionali. Zămislirea atât de origi­nalului crea­tor şi mitofilozof al lumii se petrecea în luna lui Cireşar 1875, iar venirea pe astă lume – într-un Făurar 1876 (pe când Emi­nescu urca spre glorie) ca de început/sfârşit de lume, pe un ger de crăpau pietrele, salutându-l, parcă, pe cel ce avea să le îmblânzească, mai apoi, prin cioplire directă, fără modele, fără schiţe preliminare, căutând concomitent vibraţia originară, ancestrală, Esenţa spiritului lor.
Petru Comarnescu: Evoluţia morfologiei brâncuşiene este mereu legată de semnificaţii de ordin spiritual şi chiar în cele mai simplificate şi esenţializate forme încă există sublimate sau transfigurate idei folclorice şi idei culte, care fac parte din orizontul spiritual al artistului. Recurgând adesea la structurile stilistice ale artei populare româneşti – uneori şi la acelea ale altor popoare –, BRĂNCUŞI le-a transfigurat şi, astfel, cu geniul său, el a îmbinat arhaicul cu modernitatea, naţionalul cu universalul. (…) În morfologia operei sale, sculptura uneori trece în arhitectură, BRĂNCUŞI anticipând desfiinţarea barierelor dintre diferitele arte. (…) Morfologia creaţiei sale foloseşte forme arhaice sau primitive pentru a ajunge la forme moderne, prin care se anticipează tehnologia cea mai avansată a vremii.
Valeriu Râpeanu: Treptat, BRĂNCUŞI începe să fie înţeles pentru valorile permanente pe care le cuprinde creaţia sa. Una din dovezile importante în acest sens o constituie fără îndoială părerea lui Lucian Blaga, care, încă din 1924, considera că: “Miş­cările moderne, de la Van Gogh, Matisse, până la arta lui Picasso, Brâncuşi şi Arhipenko încearcă să taie drum spre absolut”. Este poate revelaţia cea mai preţioasă şi înţelegerea cea mai adâncă a operei lui Brâncuşi, a locului pe care ea îl ocupă în evoluţia artei româneşti. Pentru că, în fond, dacă această sete de absolut se află pentru întâia oară prezentă în expresia ei plenară la Eminescu, cei care o continuă şi vor da veşmântul potrivit sensibilităţii moderne vor fi Enescu şi Brâncuşi.
Tot Lucian Blaga avea să afirme mai târziu: “Sculptorul Brâncuşi a încercat să reducă la forme şi linii ultime o pasăre şi a creat o stranie divinitate a extazului. Acelaşi sculp­tor a cioplit şi a cizelat un Ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale şi totuşi depăşindu-se el a întruchipat Oul cosmic”. Blaga deci a caracterizat acele ele­mente fun­damentale ale gândirii lui Brâncuşi, subliniind faptul că operele sale exprimă esenţele.</brĂncuŞi>

Venea de demult,
Venea din Trecut…

Constantin BRĂNCUŞI: Sculpturile mele sunt fecioarele mele !… Le gătesc ca de nuntă ! * Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile mate­rialului. * Eu am voit să înalţ totul dincolo de Pământ. Cocoşii mei cântă ! Şi păsările mele zboară. * Nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului ! Zborul – ce fericire ! * Eu nu creez păsări, ci zboruri. * Cine nu iese din Eu n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa. *Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important. * Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre – hamali grei –, ci fiinţe înaripate şi eliberatoare… * Am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la Natură.
Dan Lupescu: Limbajul nou şi înnoitor, modern şi moder­nist al sculpturii brâncuşiene este în consonanţă cu două versuri-sigiliu dintr-o variantă (din Ţara Crişurilor) a Ba­ladei Mioriţa, carte de identitate a românităţii şi panromâ­nismului: “Venea de demult,/ Venea din trecut…”.
Valeriu Râpeanu: Fără îndoială că o peregrinare istorică ne-ar prilejui multe alte aprecieri emise de scriitorii şi oamenii noştri de cultură, dintre care n-ar putea lipsi Tudor Vianu, Camil Petrescu, Dan Botta, cu privire la Brâncuşi, care toate mărturisesc aparte­nenţa sa la aria spirituală românească şi imboldurile pe care el le-a dat artei noastre, dar ceea ce aş vrea să subliniez sunt orizonturile pe care genialul sculptor le-a deschis, împreună cu George Enescu, culturii româneşti. Contemporaneitatea lor nu este pur temporală, ci în primul rând una ce se realizează pe planul suprem al valorilor absolute –, pentru că amândoi au pus în lumină sensurile cele mai adânci şi în acelaşi timp cele mai reprezentative ale sufletului naţional, ale felului nostru de a concepe lumea şi de a ne-o repre­zenta. Iar ceea ce ni se pare esenţial este faptul că arta populară, o dată cu ei, se dovedeşte aptă să fertilizeze nu numai curentele romantice, dar şi pe cele moderne.

Asemenea primului dac de pe Columnă

Constantin BRĂNCUŞI: Eliberează-te de pasiuni, elibe­rea­ză-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această ar­mură, eşti puternic în contra răului. Devii invulnerabil. * Oa­me­nii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii. * Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele. Şi, pentru ca să realizezi ceva, nu trebuie să fii tu însuţi, ci să te dis­trugi. Şi trebuie să cauţi mereu să scapi de maeştri. Nu ajunge să posezi idei. * Artistul trebuie să ştie să scoată la su­prafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.
Dan Lupescu: Peste tot în lume unde a creat – ostenitor întru veşnicia spiritului românesc –, BRĂNCUŞI a purtat cu mândrie ţolul alb al cioplitorilor în piatră şi al ctitorilor de catedrale, după 50 de ani salopeta impecabil de curată şi cambrată ca un costum Versace, Armani, Chanel, botezată în albastrul voroneţian şi în romantismul cosmic al bisericilor noastre de lemn – săgeţi ţâşnind spre azurul nesfârşirii –, veşmânt a cărui culoare a armonizat-o, după 60 de ani, cu vârsta sa, înmuind-o în ocrul auriu de Gura Hu­morului şi în aurul difuz al Regelui-Soare: Ludovic al XIV-lea. Uneori, cu gesturi scurte şi ferme, dar nobiliare, îşi arunca pe umeri o ciudată mantie: sarică albă din lână miţoasă, aidoma celei a întâiului dac de pe Columnă, în faţa căruia Împăratul Traian se opreşte brusc, orbit parcă de forţa luminii pe care sacer­dotul de la Dunăre o emana.
Valeriu Râpeanu: După Brâncuşi şi Enescu, sub impulsul operelor lor, paralel cu ei, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Paul Constantinescu, în modalităţi şi stiluri deosebite, vor descoperi straturile cele mai adânci ale folclorului, înţelegând ca şi Brâncuşi acel “secret central” despre care vorbea Mircea Eliade şi anume faptul că arta modernă este susceptibilă de a fi reînnoită şi îmbogăţită prin descoperirea “surselor” creaţiei folclorice. De aceea cred că a stabili substratul naţional al artei populare în mai toate operele sale şi specificul operei lui Brâncuşi, prin câteva detalii ale orna­menticii noastre, este etapă necesară, însă nu suficientă. Pentru că, mai presus de aceste analogii, de similitudinea acordurilor şi a motivelor se află hotă­râtoarea descoperire pe care cei doi artişti o fac şi o desăvârşesc, anume că sufletul popular nu reprezintă un univers static şi închis, ci unul care conţine toate datele înnoirii artei, şi că, pe măsură ce mergem spre adâncurile folclorului, aflăm straturi de o reală viabilitate artistică. Aşa se şi explică interesul pe care astăzi întreaga cultură românească îl manifestă pentru creaţia lui Brâncuşi. Admirăm deci nu numai perfecţiunea capodoperelor şi spiritul care le-a zămislit; refacem nu numai etapele unei creaţii indi­viduale, ci drumul unei culturi care a cunoscut un neîncetat proces de esenţializare şi de captare a ceea ce este permanent uman. Pentru că viaţa şi opera lui Brâncuşi reprezintă această superioară îngemănare între ce este particular modului românesc de gândire şi ceea ce acest mod de gândire a înscris în circuitul valorilor universale. De aceea Brâncuşi nu este pentru noi românii numai un artist de geniu, ci o permanenţă a culturii noastre, opera lui răsfrângându-se asupra tuturor domeniilor activităţii sufleteşti.

200 de prieteni şi 33 de muze…

Constantin BRĂNCUŞI: Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.
* Artistul modern nu este un animal de lux, ci este un animal auster. Arta lui nu se comite decât în austeritate şi în dramă – ca o crimă perfectă. * Simplitatea este în sine o complexitate… Şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să-i înţelegi va­loarea. * Lectura-viciu şi conversaţia-sporovăială ne împie­dică şi meditaţia, şi visarea. Lectura-viciu – fără de studiu – nu ar trebui să rămână nepedepsită. * Un bărbat gol în plas­tică nu este mai frumos decât o broască râioasă. * Arhi­tectura este sculptură locuită. * Ne aflăm în­­tr-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească.
Dan Lupescu: Enorma încredere în sine a lui BRĂN­CUŞI, credinţa de nezdruncinat în steaua lui, unica, exprima, totodată, încrederea în ceilalţi, în furnicarul de artişti, de toate culorile şi de pe toate continentele, care roiau în jurul său, luîndu-i cu asalt, mai ales după-amiaza şi seara, de câteva ori pe săptămână, Atelierul din Impasse Ronsin nr. 11. Respectând porunca “Iubeşte-ţi aproapele cum te iubeşti pe tine însuţi !”, BRĂNCUŞI le dăruia – prin iubirea sa – bucuria curată din capodoperele sale, ducându-i de mână, ca un nestor expe­rimentat, Iniţiat în toate tainele lumii şi Iluminat, spre treapta supremă a Iubirii/ Bucuriei: Amor intelec­tualis Dei.
Fără a fi deloc narcisist (cum sunt majori­tatea artiştilor), BRĂNCUŞI a fost adeptul şi practicantul Iubirii. Şi-a iubit aproapele cu fervoare, încredere şi descătu­şare titanică. Tocmai de aceea repeta surâzând că el este singurul care are 200 de prieteni. Şi… 33 iubite, femei-oglinzi (glumeau cei apropiaţi), în a căror poftă de viaţă şi bucurie de a trăi s-a abandonat în toate etapele vieţii, până la Peggy Guggenheim, Peghiţa cum o alinta el, dar căreia nu i-a micşorat câtuşi de puţin preţul pe care i-l ceruse iniţial – 4.000 de dolari americani – pe cea mai dragă Pasăre în spaţiu a lui. Fostul soţ al acesteia îi sugerase, la vreo doi ani de la începerea idilei cu marele sculptor, să se căsătorească, cu acte în regulă, cu BRĂN­CUŞI, pentru a-i moşteni fabuloasa comoară: Atelierul (de fapt, e vorba de cinci ateliere învecinate pe Impasse Ronsin nr. 11, în centrul Parisului), în care se aflau sute de opere ale artistului…
Dan Grigorescu: Universalitatea artei lui Brâncuşi în­seamnă capacitatea de a releva unor oameni, aparţinând zonelor diverse de cultură, nu un univers exotic, pitoresc şi straniu, ci o lume spirituală familiară lor. Aşa cum remarca, cu dreptate, Giulio Carlo Argan, “Brâncuşi este înainte de toa­te un filozof, în sensul pur pe care-l avea noţiunea în antichitate… Arta sa e expresia unei culturi populare majore în care se subli­mează setea de libertate şi setea de absolut”. Brâncuşi îşi trage sevele din acel adânc substrat în care se ramifică, patetic, rădăcinile unor tradiţii de cultură aparţi­nând mai multor po­poare. Evident, dominantă rămâne expe­rienţa spirituală a artei populare româneşti şi aş spune că, în raport cu această expe­rienţă, pe care Brâncuşi o cunoaşte atât de pre­cis, el a urmărit arta populară din alte ţări, descope­rin­du-i tocmai punctele de tangenţă cu arta românească. Există, neîn­doielnic, un strat adânc al culturii umane, care stă, aproape unitar, la temelia tuturor artelor moderne. Diferenţele sunt, poate, de nuanţe, de expresie şi ele se definesc tot mai net, pe măsura evoluţiei istorice. Spre acest miez al vechii culturi s-a îndreptat Brâncuşi, spre teritoriul la care a avut acces coborând de-a lun­gul tradiţiei româneşti, fără să se oprească, însă, numai la ea.

Precum David în faţa Împăratului Iustinian

Constantin BRĂNCUŞI: Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor. Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi… Apropo de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg Atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în care-mi făcusem câteva răni adânci.
Dan Lupescu: Dacă viaţa telurică a lui BRĂNCUŞI s-ar fi prelungit miraculos, ca aceea a Patriarhilor, până în zilele noastre, el ar fi avut – asemenea Sfântului David – părul până la brâu şi barba, dalba sa barbă, până la călcâie. În palmele sale puternice, de meşter pietrar, de părinte al Sculp­turii Modern-Arhaice, în palmele sale delicate ca aripile flutu­rilor, cu care şlefuia bronzul şi marmura, BRĂNCUŞI ar fi putut, acum, să ia, fără pic de durere, cărbunii aprinşi şi bulgării de tămâie fumegândă – cum David în faţa Împăratului Iustinian şi a împărătesei sale –, împărtăşindu-ne, bucurându-ne văzul, inima, duhul, cu aurora sa boreală şi cu aura de Sfânt al Spiri­tului Românesc conjugat la Timpurile Absolute: trecut, prezent şi viitor.
Dan Grigorescu: Sărutul brâncuşian e un imn al dăruirii tăcute şi demne, de o mare nobleţe. Motivul, stilizat într-o geo­­metrie elementară, se regăseşte în Poarta din Târgu-Jiu, acel lapidar arc de triumf al iubirii. Aici, sărutul e redus la un semn: două emisfere cuprinse, ca seminţele unui fruct, într-un cerc (care e şi simbol al infinitului, sfârşindu-se în punctul de unde a purces, simbol pitagoreic al desăvârşirii). Rodnicia e elogiată de Brâncuşi cu senti­mentul stenic, de adânc respect, moştenit de la străbunii săi, ţărani olteni. Nicăieri, însă, sculptorul nu desparte iubirea nici pământeas­ca prolificitate de sensul lor ideal, spiritual. Omul lui Brâncuşi se aşază la acest hotar dintre existenţa lui reală şi vis, aspirând necon­tenit spre perfecţiune. (…) Eliberat de povara carnală, omul acesta năzuieşte spre o intensă spiritualizare, devine el însuşi o zeitate a extazului, alcătuită din forme şi linii ultime, aşa cum îl definea odată Lucian Blaga. E zeitatea în care se răsfrâng luminile şi negu­rile unei lumi misterioase. E zeitatea care simbo­lizează începutul şi sfârşitul. Altfel decât în vechea artă a grecilor, ea e totuşi “măsură a tuturor lucrurilor”. O mă­sură a miracolului lumii, aşa cum se relevă frecvent în străvechea artă a atâtor popoare desigur şi în cea românească (unde, în incomparabila Mioriţă, întregul cosmos participă la nuntirea omului cu eterni­tatea). Acesta, cred, rămâne sensul primordial al viziunii despre om a lui BRĂN­CUŞI; omul care aspiră spre integrarea în veşnicie, dar care, aseme­nea coloanei infinite, urcând în văzduh, rămâne împlântat în Pământ.

Călăuzit mereu de credinţa lucrătoare

Constantin BRĂNCUŞI: Caut forma în tot ce fac, pentru a rezolva problema dificilă şi nebunească de a cuprinde toate formele într-una singură… Cred că o formă adevărată ar trebui să sugereze infinirea. Suprafeţele ar trebui să arate ca şi cum ar înainta veşnic, ca şi cum ar pleca din masă într-o existenţă perfectă, completă.
Dan Lupescu: Fără a fi dârz şi cuvios, riguros şi de o ireproşabilă disciplină lăuntrică lucrătoare, modest şi călăuzit mereu de credinţă, BRĂNCUŞI nu ar fi izbutit regalul celor 720 de opere nemuritoare. Dintre care numai Păsările sunt 43… Om Unic şi artist Unic, el a creat o galaxie de sculpturi unice în lume – Galaxia BRĂNCUŞI –, de o perfec­ţiune angelică, de care numai Trinitatea ar fi în stare, şi de o forţă expresivă irefragabilă.
Alexandru Buican: Atmosfera din Franţa din această vreme nu e prielnică, pentru un expatriat ca Brâncuşi, spre gânduri pozitive. Franţa, ca şi întreaga lume, se confruntă cu urmările sociale ale depresiunii economice în care a fost aruncată de “marele crah” din 1929. De câţiva ani, scena politică a fost acaparată de extremişti şi luptele dintre co­munişti şi extremiştii de dreapta au culminat, în noul an 1934, la 6 februarie, într-o confruntare de stradă în marea Piaţă Concorde, în urma căreia au rămas 16 morţi şi sute de răniţi. Acel friguros 6 februarie a pus capăt, şi formal, unei epoci din istoria Franţei care încetase în fapt mai înainte. Franţa moravurilor permisive, Franţa artistică, Franţa despre care Gertrude Stein spunea că este singura ţară care trăieşte în secolul XX, încetase deja să existe. Şi extremismul va avea, de acum, drum deschis în Franţa. Atitudinea ostilă faţă de străini va deveni politică de stat în urma căderii guvernului Daladier. Brâncuşi a simţit această ostilitate în trecut doar sub forma dezinteresului programatic al autorităţilor franceze faţă de opera sa. Artisticeşte, el nu fusese, pentru majoritatea criticii franceze, decât unul dintre străinii care nu înţeleg nimic din “spi­ritul artistic francez”. Acum va fi şi el unul dintre “metecii” peri­culoşi prin activitatea lui de corupere a bunului gust. (…) Devenit din ce în ce mai meditativ şi mai melancolic, nu se poate abţine să nu facă o paralelă între buşteanul înflorit fără rădăcini şi propriul lui destin. (…) Dar ce-l frământă ? Brâncuşi a aflat că Vera este însărcinată. Şi perspectiva de a deveni tată se pare că l-a aruncat într-o criză. Devine şi mai introspectiv. Cine este el ? (…) Brâncuşi face plimbări de unul singur prin pădure. Într-o astfel de plimbare, un grup de fete rătăcite îl întreabă, ca un simbol, cum să iasă din pădure. Naşterea apropiată a fiului său îl nelinişteşte. (…) Brâncuşi este singur la Paris când primeşte vestea naşterii, la Londra, la 15 septembrie (n.n. 1939), a fiului său şi al Verei, John (n.n. John Constantin Brâncuşi).
Ion Vlasiu: Trăim înconjuraţi de minunile simple ale geniului, cu care asociem numele lui C. Brâncuşi; el a trăit departe de ţară, supus unei tristeţi de neînchipuit, unei constrângeri de a visa, populându-şi viaţa, himeric, în tăcerea înfiorată a depărtărilor. Ecoul acestei trăiri îl simţim, însurdinat, pulsând neobişnuit de viu în materia polizată, parcă în freamătul apelor, al vânturilor… Operele lui Constantin Brân­cuşi au ceva din claritatea astrelor însingurate. Nici triste, nici vesele, trăind în lumina proprie, pe care o radiază vibrant, dând cosmosului rece o căldură spirituală, o geometrie constantă, în economia şi esenţa ei generoasă. (…) Ambianţa dominantă a spaţiului brâncuşian, în care omul s-a integrat, fără lacrimi, cu sentimentul calm al demiurgului, căruia îi este dat să facă lumea din nimic, este Liniştea. Operele lui aeriene şi caste se împlinesc în acest spaţiu, fără să bănuim, măcar, că au fost făcute cu lovituri de ciocan. Nu auzim scrâşnetul dălţii şi nu simţim încordarea dureroasă a omului care le-a făcut; par a fi efectele unei respiraţii, în tăcerea înfiorată a unei zile cu lumină sublimă. Privindu-le, eşti obligat să faci drumul revolut spre puritatea spirituală a copilului şi, astfel, se şi deschide universul brâncuşian, odihnitor şi adânc, în rezonanţele sale poetice.
Constantin BRĂNCUŞI: Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu natura ca să-i exprime principiile, trebuie să-i urmeze şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să-şi continue viaţa naturală şi după ce a intervenit mâna sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc trebuie descoperit şi păstrat. A-i da un alt rol decât acela pentru care este menită de la natură, înseamnă a o ucide. (…) Sculptura este o expresie a acţiunilor naturii. Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală esenţa sa cosmică (s.n.) într-o existenţă cu adevărat vizibilă.
Dan Lupescu: Universul operelor lui BRĂNCUŞI – deşi re­strâns la numai 12 teme majore, ce-i drept, reluate în serii care nu au părut niciodată încheiate – a stârnit în minţile co­mentatorilor şiruri infinite de sintagme memorabile utilizate ca titluri ale unor studii, eseuri, marginalii de referinţă: Great Sculptor (John Russel), Ritm absolut (Ezra Pound), Naissan­ce de l’art cinčtique (Frank Popper), Zborul peste pol. Pasărea Măiastră (Geo Bogza), Lim­bajul vizionar (Wallace Stevens), Sinteza geniului popular (Radu Bou­reanu), Brâncuşi e pretutindeni (Heinz Ohff), Marele secret al simplităţii (Ion Lotreanu), În sfera echităţii absolute (Nicolae-Paul Mihail), Marele mut (Eugen Jebeleanu), Les Forces vitales et spiri­tuelles dans la sculpture de Brancusi (Carola Giedion-Welcker), Brâncuşi şi eliberarea artei (Jacques Lassaigne), “Firul suitor duhovnicesc” al sculptu­rilor lui Brâncuşi (Nina Stăn­culescu), Brâncusi, l’oeuvre d’un mage á Haye (P. M. Grand), “O armonie care capăt n-are…” (Cornelia Ştefă­nescu)…
Alexandru Buican: Continuă să trăiască în zonele ra­refiate ale absolutului. În general, lumea care-l frecventează are impresia că este superstiţios, că trăieşte într-o lume ocultă. (…) “Brâncuşi era un cititor avid (ne spune tot Antonovici) ÎN SPECIAL ÎN ULTIMII ANI, A CITIT MULTĂ FILOZOFIE. Favoriţii săi erau Aristotel, Socrate şi Diogene.” În aceste amintiri este, întreagă, cheia personalităţii lui Brâncuşi ! El este de fapt preocupat mereu de lumea transcendentală a ideilor (…). Prin “fereastra spre absolut” ce i s-a deschis, a urmărit, mereu, nesăţios, ideile. El este, după cum se poate vedea din operă, de o luciditate dusă la extrem.
Adrienne Monnier: Vorbind de Dumnezeu, l-am întrebat pe Brâncuşi despre ocult. M-a privit cu inteligenţă şi subînţeles şi a spus: “Nu e nimic. Ştiu TOATE (s.n.) istoriile şi expli­caţiile, dar nu cred cu adevărat în ele. Vreau un Dumnezeu personal şi trebuie să-L aflu”. A fost un moment de luciditate, această repudiere a ocultului? Sau a fost un moment de slăbiciune? A vorbit mereu, atât de mult despre ocult, încât ai fi gândit că el credea.
Angus Wilson: Am auzit spunându-se că el lucrează continuu la aceste Păsări de ani de zile. (…) Şi totuşi, aşa cum remarca dl. Ezra Pound, deşi în reproducere apar identice, există probabil o muncă de şase luni şi o acumulare de cunoştinţe de 20 de ani între un model şi altul. Este o încercare, spune el, de a rezolva “înnebunitor de dificila problemă a integrării tuturor formelor într-o singură formă”, iar Brâncuşi, cu indiferenţa-i caracteristică, dezarmează pe oricare dintre critici rugându-i să aştepte până ce va fi în cimitir ca să discute estetică cu el.
Carola Giedion-Welcker: Coloana fără sfârşit – prima versiune (1916) a fost cipolită în trei zile, dintr-un trunchi uriaş, transformându-se apoi, în decursul anilor, într-un copac abstract, care aspiră mereu mai sus, spre cer. În înălţarea ei monodică, în repetiţia ritmică a proporţiilor de bază, Coloana este aidoma reci­ta­tivului liturgic al muzicii gregoriene, ale cărei imnuri aveau să-l însoţească toată viaţa, din fragedă tinereţe până în anii parizieni; în patrie şi, mai târziu, în Biserica Româno-Ortodoxă din Paris, el le intona în timpul liturghiei, cu vocea sa pură de tenor. Cât de adânc ancorată în el trebuie să fi fost această infinit de subtilă mo­­notonie, obţinută doar prin alungirea sau accentuarea silabelor !
În Coloana fără sfârşit, Brâncuşi realizează iarăşi, prin armonia proporţiilor, un ireal echilibru aerian, care-i permite, contrar calculelor inginereşti, să împlânte în pământ doar o mică porţiune a verticalelor ascendente, pentru a asigura stabi­litatea întregului. Verigă ultimă a unui lung lanţ, ediţia monumentală a acestei coloane a fost realizată la Târgu-Jiu (în regiunea natală a sculptorului, la poalele Carpaţilor), înaltă de 30 de metri, cu un diametru de 1,20 metri, în oţel alămit. Ea ţâşneşte ca o verticală scânteietoare, iradiind lumină; o scară celestă ce urcă din peisajul vast până la nori, aidoma unei rugăciuni a lui Milarepa.

Cu ochiul al treilea, atavicul,
vedea genunile începuturilor

Constantin BRĂNCUŞI: Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire.
Dan Lupescu: Pe măsură ce se adâncea în căutarea esenţei obârşiilor sale, ale moşilor şi strămoşilor săi – mergând până acolo încât să-şi deschidă ochiul al treilea, atavicul, din centrul frunţii, să-l deschisă şi să vadă cu el străfundurile primordiale de timp şi de spaţiu, genunile dintru începuturi –, BRĂNCUŞI îşi câştiga/ îşi cucerea o adevărată conştiinţă vibratorie, atingea starea de graţie – din al cărei orizont putea să călătorească în toate direcţiile şi, uneori, să fie prezent concomitent în două ori în mai multe locuri deodată. Izbutind să iasă în afara sa – de multe ori repeta că el s-a desprins de propriul trup, că s-a eliberat de sine, că nu mai este demult al lumii acesteia –, BRĂNCUŞI îşi vedea corpul subtil şi corpul astral, trecea dincolo de acestea şi călătorea prin noianul de lumi paralele şi simultane, prin universul fără sfârşit. În această stare de graţie, BRĂNCUŞI întrezărea – în clipe de fulguraţii/ contacte cu Atotştiitorul şi Atotţiitorul – esenţa materiei, fantomaticele forme vii, miraculoase, ale Păsărilor şi Coloanelor sale, ale Peştelui, Nou-născutului/ Ovoidului, Focii, Meselor de taină şi Porţilor spre toate tărâmurile pulsând de viaţă eternă…
Athena T. Spear: …Multe dintre lucrările sale neagă greutatea materialului, atât prin formă, cît şi prin amplasare (de ex. Peştele). Aşa cum spunea Brâncuşi, “…se zbate aprig să se înalţe spre cer” (sau pare să plutească). (…) Coloana fără sfârşit este o concepţie geometrică măiestrit de simplă a unor trunchiuri de piramidă dreptunghiulare puse cap la cap (totuşi, geometria sa uscată devine organică şi piesele pulsează de viaţă printr-o simplă bombare a suprafeţelor plane). Pe de altă parte, multe opere ale lui Brâncuşi stau între geometrie şi biomorf. (…) Opera lui Brâncuşi ar putea fi considerată de asemenea ca fiind în general simetrică şi frontală. Totuşi, el scapă şi de data aceasta categorisirii, cu o tentă de umor pe ici-acolo sau cu mici asimetrii care practic trec neobser­vate, în timp ce dau viaţă formei.

Setea de înălţare, de eliberare totală

Constantin BRĂNCUŞI: Spre imensitatea…
Dan Lupescu: Impulsionat, parcă, de sprânceana negu­roasă (toamna-iarna), senină, îmbietoare şi zâmbitoare (primă­vara-vara) a Carpaţilor Meridionali – care-l priveau ocrotitor în copilărie, şi pe care-i contempla apoi, în anii pubertăţii, în zilele când scotea oile, caprele şi vacile la păscut –, BRĂN­CUŞI şi-a exersat spiritul de observaţie, concentrându-se când asupra lumii aproape infini­tezimale ori minuscule a gâzelor, furnicilor, buburuzelor, fluturilor şi firelor de iarbă, mereu în luptă cu fuioarele vântului, când asupra zborului planat al uliilor, şoimilor şi vulturilor, al fasci­nantelor roiuri de grauri, dansând hipnotic pe cer, sau zborul zvâcnit direct spre Soare al ciocârliilor extaziate de orbitoarea lumină a amiezii. Setea de înalt, de eliberare totală faţă de contingentul efemeridelor, setea de absolut atunci a răsărit în inima viitorului mare sculptor BRĂNCUŞI, incendiat atât de adânc de dorul de ducă încât la vârsta de nici 11 ani fuge întâia oară de acasă, chemat de o irepresibilă foame de a cunoaşte lumea, de a-şi croi un destin numai al lui, unic. Nu ar fi exclus ca, întors din aceste zboruri extatice, BRĂNCUŞI să-şi fi plecat urechea pe pajiştea blândă şi să fi perceput, aşa cum numai cei dăruiţi cu har o pot face, ecourile abia perceptibile de dincolo de munţi, pe unde hălăduiau umbrele străbunilor daci ce oficiaseră, cu 2000 de ani mai înainte, în spaţiile sacre ale Daciei: “centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică” (după cum avea să reliefeze Vasile Lovinescu).
Constantin Noica: Infinirea e infinitul îmblânzit, infinitul făcut suportabil. Şi s-ar putea să fie aici o noutate de gând, în lumea infinitului. Infinirea s-a ivit în legătură cu timpul şi nu am întâlnit-o, la Eminescu, decât pentru timp. Însă timpul poartă cu el întreaga realitate, care e solidară cu spaţiul. (…)
Pe Pascal infinitul îl speria şi copleşea. Se cunoaşte bine emoţia lui, care nu este numai a inimii, ci şi a gândului, în faţa celor două infinituri, infinitul mare şi cel mic. (…) Infinirea e blândă. (…) Nu timpul singur, cum apărea la Eminescu, stă sub semnul infinirii. În versiunea infinirii, infinitul e printre noi. Un ocean are vastitatea cea proastă, de nesfârşită egalitate cu sine – şi de altfel nu e nici măcar infinit; pe când un râu are în el infinire. (Ceva de ordinul Cărţii Oltului, a lui Geo Bogza, nu se putea scrie în orice limbă). Iar, o dată cu râul, izvorul însuşi are infinire. Toată firea se împărtăşeşte de la ea (…) Egiptenii au căutat să prindă infinitatea morţii; goticul, cu turnurile lui, infinitatea aspiraţiei faustice. Şi nu au reuşit. Brâncuşi a dat şi el o versiune a infinităţii în piatră – şi a reuşit. Pentru că nu era a infinităţii, ci a infinirii.
Oscar Chelimsky: Atelierul era uluitor… Era ca o catedrală construită pentru un tâmplar. (…) De cealaltă parte stătea o bucată uriaşă de ghips – o piesă în lucru – Cocoşul, despre care mi-a spus că-i fusese comandată de U.S. Steel (…) Un perete avea o uriaşă draperie roşie, altul una de aceeaşi mărime – albastră, iar canapeaua era galbenă (n.n. culorile Tricolorului românesc !). (…) Ne întâlneam frecvent, fără să fi plănuit dinainte, şi vorbeam până la unu sau două în dimineaţă. (…) Uneori, seara, cânta la vioară cântece populare româneşti, în vreme ce lacrimi mari se strângeau în ochii lui. Nu era nimic trist în acele lacrimi; erau fireşti, simple şi copleşitoare.

Tartorul tainei din sculpturi: Timpul

Constantin BRĂNCUŞI: În vremurile timpurii ale artei creştine, artiştii înţelegeau virtuţile plastice ale pietrei. Cele mai măreţe sculpturi ale lor, catedralele, erau de fapt sculpturi abstracte, cu semnificaţii clare şi bine definite. În catedrale apăreau repre­zentări sub forma omului, a animalelor şi a plantelor. Acestea erau adaptate virtuţilor pietrei, constituind doar detaliile unei unităţi măreţe şi ale echităţii ansamblului. Aceşti vizionari, fanatici exaltaţi, doreau să facă vizibile armoniile universelor. Monu­mentele lor abstracte adăposteau icoane bidimensionale sau tridimensionale necesare ritualelor, necesare pentru ca acestea să ajungă a fi pe înţelesul lumii. Dar tot piatra impunea formele şi acestor statui. Iar atunci când fanatismul s-a stins, arta religioasă a devenit o simplă oglindire a naturii. Imitaţia a dus curând arta spre declinul ei. Spre o moarte sigură.
Dan Lupescu: Tartorul poveştii/ poveştilor narate de fiecare dintre sculpturile lui BRĂNCUŞI şi de toate, împreună, este Timpul. Timpul trăirii, Timpul mărturisirii/ povestirii – ca să facem o trimitere la Jurnalul parizian al criticului şi istoricului literar, universitarul Eugen Simion. La ospeţele de înaltă respiraţie colocvială, dar şi intelectuală, pe care BRĂNCUŞI le organiza şi le găzduia cu generozitate de oltean sadea în Atelierul său din Impasse Ronsin nr. 11 (ospeţe care erau, cu precădere, banchete de idei, platoniciene, şi abia în plan secund înmiresmate cu degustări de bucate alese şi de vinuri celebre), el oficia ca un sacerdot, din toate punctele de vedere: de la zdrobirea cepelor şi umplerea lor cu brânză grasă la ciorba de găină “ca la mama acasă”, în România, la prăjirea fleicilor direct pe forja în care-şi topea, peste zi, bronzurile, de la “mezanplasul” pe masa rotundă din ghips imaculat, până la întreţinerea atmosferei cu “dodii” vechi şi nouă, până la cântecele româneşti, doinite cu lacrimi în ochi, acompaniate la vioară sau la fluier. BRĂNCUŞI – a cărui fibră lirică, profundă şi adevărată, era incontestabilă, ca şi talentul de povestitor fermecător conjugat cu vocaţia ironiei şi autoironiei, cu pasiunea şi şarmul de a întreţine o atmosferă caldă, prietenească, dar şi de peremptorie altitudine spirituală – îi domina pe toţi oaspeţii săi prin privirea ageră, în care înfloreau deseori fulgere hipnotice, prin mimica de o expresivitate cuceritoare, prin limbajul corporal, în al cărui registru dansurile (în saboţi de lemn) în care se avânta, în ritmuri accelerate, jucau un rol cathartic, de provocare şi întreţinere la cote siderale a Bucuriei, pe care o cultiva şi pe care o dăruia, cu altruism maxim, tuturor celor dragi şi apropiaţi. În ceasurile acestea de taină, dar şi de reîncărcare a bateriilor şi de descătuşare, Demiurgul, Regele şi Robul – trinitate întrupată în BRĂNCUŞI – păreau înveşmântaţi în hlamide radiind lumină ori în ţoluri de basm. Protagonistul acesta, născut la Hobiţa, în Gorj, şi, pentru a doua oară, ca sculptor, ca iubitor de Artă şi Artist, la Craiova – BRĂNCUŞI părea a coborî dintr-un Deca­meron (care chiar atunci se năştea, sub ochii şi prin implicarea tuturor celor prezenţi), din Hanul Ancuţei, dacă nu cumva chiar direct din mitul oriental al Şeherezadei. Deviza şi cheia salvatoare a Şehe­rezadei – “Povesteşte sau vei muri” – a devenit, în cazul marelui creator român, care a trăit 53 de ani printre străini, la Paris, Sculptează, în felul tău unic, ori vei muri !. Ştiind că nici un lucru trainic nu poate fi făurit fără sacrificii, BRĂN­CUŞI retrăia, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă – în momen­tele de maximă bucurie creatoare – destinul temerarului din basmul românesc despre Pasărea care te scoate pe tărâmul celălalt, dăruindu-i fără pic de ezitare câte o bucată din sine, pentru ca pajura magică să-şi poată continua zborul. “Timpul trăirii, timpul povestirii” Absolutul ca Timp al creaţiei de­miurgice, brâncuşiene…
Constantin Noica: Artistul n-a conceput Coloana fără sfârşit sau celelalte opere drept monumente izolate, nici măcar drept un ansamblu de opere decorative, ci drept un întreg cu un sens.Totul se desfăşoară pe un ax perpendicular pe Jiu şi prelungind, la cele două capete, strada Eroilor, ce taie întreg oraşul; iar operele lui Brâncuşi sunt de o parte şi de alta, în afara oraşului, pe care îl cuprind şi îl presupun aşa cum este, cu biserica lui cu tot. Dacă integrezi în ansamblul monu­mentelor – cum pare limpede că a făcut artistul –Biserica Sf. Apostoli, aşezată în mijlocul oraşului şi chiar în mijlocul străzii Eroilor, în aşa fel încât până ce treci de ea nu poţi vedea Coloana; dacă, pe de altă parte, adaugi la ansamblu o nouă masă de piatră, de astă dată fără scaune, aşezată de Brâncuşi, sau sub sugestia lui, dincolo de Coloană, atunci întreg an­samblul este alcătuit din cinci monumente, care reprezintă tot atâtea trepte într-o desfăşurare de gând. Ele sunt, începând de la malul Jiului şi desfăşurându-se perpendicular pe râu, de dincoace până dincolo de oraş, următoarele:
1. Masa Tăcerii;
2. Poarta (Oraşul);
3. Biserica Sf. Apostoli (Oraşul);
4. Coloana fără sfârşit;
5. Masa ultimă.
Acest ansamblu, aşadar, vrea să spună ceva. (…) În ordinea desfăşurării lor, monumentele indică o devenire, care începe cu masa unui sfat tăcut, sfârşind, după o ctitorie, cu o masă fără de sfat; şi să povestim.
E ca şi cum, pe Jiu în jos, venind din patria mumă a Tran­silvaniei, au coborât nişte năieri, sau poate nişte ciobănaşi cu turmele. S-au oprit în locul ce li s-a părut potrivit, au poposit pe mal şi au ţinut sfat în jurul mesei aceleia a Dacilor, pe care îi purtau în sânge. Poate că sfatul lor era cu adevărat unul al tăcerii: o simplă privire în ochi, de oameni hotărâţi, – şi ei au pornit în jos, sprijiniţi pe Jiu, să-şi facă ctitoria. În pra­gul ei au înălţat o poartă, pe sub care au trecut, înfrăţiţi; s-au îmbrăţişat pentru o ultimă oară, apoi s-au risipit în cuprinsul unde aveau să-şi înalţe ctitoria. În mijlocul ei au zidit biserica, în care nu numai să se închine, ci şi – ca în miezul viu al obştii lor – să-şi cunune feciorii, să boteze pruncii şi să în­groape pe cei săvârşiţi; căci aveau să-şi lărgească şi întărească aşezarea, să dea lupte pentru apărarea ei, să biruie sau, când soarta le era vitregă, să supravieţuiască încă. Apoi, când anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit, ca o a doua lege pe care şi-ar prescrie-o lor, sau poate altora, la capătul lucrurilor. Un crâmpei de istorie se scrisese: o nouă masă dacică, mai mică, fără scaune, ca o masă a umbrelor de astă dată, venea să încheie, cu tăcerea ei, povestea.

Cu un picior în istorie şi cu altul în infinire

Constantin BRĂNCUŞI: Şi negrii sălbatici din Africa ştiau să păstreze viaţa materialului în sculpturile lor. Ei ştiau să lucreze lemnul. Ei ştiau să nu-l rănească, ştiau cum şi ce să scobească din el ca să devină o sculptură magică, un fetiş. De aceea, o sculptură în lemn africană rămâne un lemn expresiv în sine care trăieşte într-o formă ce i-a fost dăruită de un suflet de om. Creştinii primitivi şi negrii sălbatici munceau numai din instinct şi cu ajutorul credinţei. Artistul modern munceşte din instinct, ghidat de minte.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI a supt, odată cu laptele de la ţâţa maicii sale, Maria, adevărul sacru conform căruia poporul român stă, dintotdeauna, cu un picior în istorie şi cu altul în veşnicie, în infinire. Altfel nu ar fi supravieţuit, nu ar fi rămas singurul popor din Europa care nu şi-a părăsit niciodată vatra, învingând vici­situdinile mileniilor, când cu arma, când cu vocaţia tranzacţională – care înseamnă diplomaţie bine tem­perată şi cedare minoră. Adică o mereu vie cale de salvare (ca fiinţă a neamului, ca stat) în istorie. Cântăreţul din strana Bisericii Madona Dudu din Craiova, apoi din aceea a Bisericii Ortodoxe Române din Paris – BRĂN­CUŞI – a păstrat mereu viu, în inimă şi în minte, scris cu litere de foc, îndemnul din Levitic: “Fiţi sfinţi pentru că eu, Unul Dum­nezeu, sunt sfânt!”. Practicând fără încetare, cu blândă cumpănire, ca pe o profundă respiraţie a spiritului, buna rânduială a sfinţeniei, BRĂNCUŞI a mers, încet, dar sigur, fără ezitare, spre ţărmul perfecţiunii în Artă şi ca Om, spre Absolut – ca ţintă supremă – şi spre lamura Esenţei esenţelor: Omul ca întruchipare a Trinităţii Divine.
Asceza lăuntrică a lui BRĂNCUŞI s-a întemeiat pe desăvârşita lui curăţie cultică şi ritualică. Este încă un motiv pentru a considera Atelierul din Impasse Ronsin nr. 11 spaţiul său sacru, bisericuţa sa de lemn – cu săgeata turlei ţâşninde dincolo de nori –, în al cărei zâmbet smerit putem descifra şi o uşoară privire ironică, iconoclastă faţă de grandoarea/ gran­domania strivitoarelor catedrale gotice, în care spiritul papistaş îl striveşte pe enoriaş, nu-l îmbrăţişează ocrotitor şi nu-l înalţă, ca pe un fulg, ca pe un suflet de înger, în azurul radiind lumină, aur şi smirnă din preajma Tronului Celest.
Constantin Noica: Legenda aceasta, numită alteori a des­călecărilor, s-a înfăptuit şi istorisit peste tot în spaţiul românesc, din dreptul Maramureşului până în podul Severinului. Ai putea spune că, fără s-o ştie, Brâncuşi a dat legenda tuturor înte­meierilor româneşti. Dar a dat încă mai mult, şi de rândul acesta poate conştient: a dat – cu cele cinci momente ale crea­ţiei sale artistice – structura oricărei legende. Aşa se desfăşoară nu numai orice întemeiere românească; aşa se desfăşoară întemeierea. Ca şi în alte rânduri, ca la Pasărea Măiastră unde, plecând de la un motiv românesc, Brâncuşi a descris Zborul, aici el a plecat de la malul Jiului şi a povestit Legenda. Căci orice legendă, până şi povestea cea mare a lumii, se desfăşoară după cinci momente. Aşa se întâmplă lucrurile în cele cinci cărţi ale lui Moise, din pentateucul Vechiului Testament. Întâi e o Geneză, pe urmă vine Exodul, apoi vin cărţile ritualului, organizării, ctitoriei, adică Leviticul şi Numeri, la capăt vin evocarea şi profeţia, cea de a doua lege, Deuteronomul, şi totul se încheie cu un altar al tăcerii, mormântul lui Moise, pe care “nimeni nu l-a cunoscut până în ziua de azi”. Dar aceeaşi este structura oricărui epos: geneza, adică facerea mută, din lumea gândului, a lumii; exodul, adică ieşirea în larg; ctitoria, cu universul ei organizat; evocarea, adică regândirea gândului, a doua lege, – şi încheierea. Structura aceasta, desfăşurată de opera lui Brâncuşi în piatră şi în metal, este mai mult decât o înseriere de momente, ca orice structură adevărată: momentele ele însele se structurează şi converg către unul, al patrulea. Aşa cum în ansamblul lui Brâncuşi Coloana fără sfârşit, al patrulea element, valorifică şi înnobilează totul, până şi ctitoria unui biet târg de pe Jiu cu modestul lui locaş bisericesc, la fel în orice epos, nu atât în gând, nu în înfăptuire, ci în evocarea şi regândirea gândului culminează totul. Aşa e în Iliada, unde în întâlnirea dintre Achile şi Priam se împlinesc toate; aşa e în Faust, unde viziunea finală din pragul morţii eroului – al patrulea moment şi el, după monologurile deschizătoare, după ieşirea în lume şi după ctitorii – evocă, reface şi reproiectează în viitor toate; aşa trebuie să fie şi undeva spre sfârşitul romanului Război şi Pace.

Starea de înger, armonia…

Constantin BRĂNCUŞI: Arta, pe vremuri, era poarta ce dădea în ţara divinităţilor. Adesea se putea citi la intrarea unor monumente religioase: “Tu care intri aici, ridică-ţi sufletul spre lucrurile cereşti”. Astăzi, Arta îşi deschide porţile spre Principiul Creator, spre frumosul absolut şi spre Legea ce cârmuieşte universul.
Dan Lupescu: BRĂNCUŞI atingea – în clipele de con­centrare paroxistică în care căuta esenţa lucrurilor, a materiei, clipe când şlefuia bronzul şi marmura ca dus în altă lume –, atingea starea de înger, armonia cu sine şi cu Dumnezeirea dusă până la perfecţiune. Lustruia Peştele fără încetare, purtând în subconşti­ent germenii adevărului că peştele este, pentru creştini, simbolul christic al mântuirii. Tăinuia zile şi nopţi cu Păsările sale, poli­sându-le cu propriile-i palme, ştiind că ele simbolizează Duhul Sfânt şi trimit, concomitent, la Kun­dalini. El nu avea cum să uite poveştile din serile lungi de iarnă ale copilăriei, când unchii săi şi maica Maria îl călătoreau pe tărâmuri vrăjite parcă, vorbindu-i despre muntele sfânt al dacilor, unde locuia Zalmoxis, munte numit, de Strabon, Kogainon. Munte aflat la doi paşi şi câţiva stânjeni, pe Valea Prahovei, despre care alor săi le plăcea să creadă că ar fi unul şi acelaşi cu Vârful Omul din Bucegi, străjuit, din neguri de vremuri matrimoniale, de ansamblul sculpturilor megalitice numite Sfinx, Babele, Dochia, înălţate exact în punctul simetric aceluia din Platoul Gizeh, unde veghează Marile Piramide şi Sfinxul geamăn. Cele două platouri, din Bucegi şi de lângă Cairo, se află, fiecare în emisfera sa adică la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul de referinţă (Nord – pentru Bucegi; Sud – pentru Gizeh). Totodată, ele sunt şi exact la jumătatea distanţei din Est şi Vest. Puncte de acumulare maximă a energiilor din univers şi de pe Terra, dar şi de returnare a acestor energii străfundurilor de Timp şi Spaţiu de unde vor fi venind… Cu vreun deceniu înainte ca BRĂNCUŞI să înalţe, la Târgu-Jiu, fabulosul Ansamblu monumental, Vasile Lovinescu sesiza şi scria despre similitudinea/ omofonia dintre denumirea vârfului din Carpaţii Meridionali ai României şi silaba sacră din hinduism: OM. Specialistul în mitologie şi folclor contemporan cu BRĂN­CUŞI făcea conexiuni cu Omňlois, numele sub care thessa­lienii îl proslăveau pe Saturn. “Chiar pe Vârful Omul (la 2.550 m) – menţionează Vasile Lovinescu – este un omphalos uriaş de 10 metri înălţime şi 20 lăţime. Este Geticus Polus, numit de popor Osia Lumii şi Buricul Pământului”.
Constantin Noica: Omul e o fiinţă secundă. La el evo­carea e mai bogată decât creaţia; sau ea poate fi a doua creaţie, Deu­teronomul. Nimic nu-i reuşeşte omului de prima dată, pe măsura gîndului său mai adânc. De aceea, după ce a ctitorit lumi, el trebuie să-şi regândească gândul, sau să primească şi întruchipeze legea iarăşi. Măreţia omului e Cuvântul de după faptă. Iar simbolic, momentul acesta de-al patrulea este întotdeauna stâlpul, coloana. Într-un stâlp de nor sau ca un stâlp de foc urcă Domnul – şi coboară spre Moise, în Deutero­nom. Ca un stâlp se înalţă gândul lui Brâncuşi. Un stâlp şi o coloană sunt evocările şi aspiraţiile omului. Al cincilea moment încheie cu ce a fost la început, cu masa. (…) E drept că e o masă mai mică decât prima; dar aceasta, pe malul Jiului cum se sprijinea, avea să ţină toate ctitoriile, deci trebuia să fie mai mare. Iar masa, mai mică dar aceeaşi ca formă, tot dacică, închide ciclul şi-l deschide, aşa cum se închid şi redeschid elementele romboidale ale Coloanei. Întreg ansam­blul de cinci momente devine astfel un element dintr-o altă coloană fără sfârşit, de rândul acesta una pe orizontală. De altfel Coloana însăşi, alcătuită din 16 elemente, este gândită, în fond, ca un singur element. Căci de departe vezi reluarea lor ca o repetare la nesfârşit, dar când te apropii surprinzi că, din cele 16 elemente romboidale, cel de jos este tăiat la bază, iar ceea ce lipseşte acolo stă în vârf, ca un vas deschis către cer care totuşi închide ciclul şi el. Coloana întreagă este înfinitatea în finit, sau finitudinea deschisă; iar cele cinci momente sunt şi ele infinitatea în finit, sau structura deschisă. Există în ansamblul lui Brâncuşi o infinire pe verticală, cea a Coloanei, şi una pe orizontală, cea a desfăşurării ansamblului însuşi. Căci în structura oricărei legende epice trebuie să stea înscrisă devenirea nesfârşită a istoriei. A gândit Brâncuşi toate acestea? În parte, ca orice artist care merge către esenţe, le-a gândit; în parte, a lăsat deschise gândului lucrurile. În discreţia aceea a colţului de lume românesc şi pe locul viran, astăzi un prea modest parc (şi e bine că nu e decât atât) unde şi-a aşezat Coloana fără sfârşit, el ştia că întruchipează un gând al omului de pretutindeni.
Cristian-Robert Velescu: (…) Într-un capitol care îşi propune descifrarea semnificaţiilor ezoterice ale operei brân­cuşiene în raport cu ezoterismul artei moderne, cerce­tătorul german (n.n. F. T. Bach) va acorda o importanţă ideilor platonice şi pitagoreice, a căror realitate în contextul brâncuşian el o va postula pornind de la titlurile pe care le-a putut descoperi în ceea ce a mai rămas din biblioteca lui Brâncuşi. Este cunoscută împrejurarea potrivit căreia sculptorul nu dezvăluia cu bucurie semnificaţia operelor sale, altfel spus oculta înţelesul acestora. Această “stare a ocultării” pare să se extins şi asupra raporturilor pe care Brâncuşi le întreţinea cu gândirea şi textele lui Platon: el nu a ascuns în mod expres aceste raporturi, dar nici nu le-a scos în evidenţă. (…) Remarcăm faptul că studii importante cum ar fi cele semnate de Petru Comarnescu ori Ionel Jianu nu pomenesc nici măcar în treacăt raportul Brâncuşi-Platon; aflăm, în schimb, în monografia semnată de Dan Grigo­rescu, că Brâncuşi a deţinut, alături de alţi autori importanţi, şi cărţi de-ale lui Platon. În documentata lucrare semnată de Barbu Brezianu, Opera lui Constantin Brâncuşi în România se evidenţiază, la capitolul Date şi concordanţe, raporturile dintre unele opera brâncu­şiene şi lucrarea muzicală a lui Erik Satie, un oratorio de cameră “inspirit din dialogurile lui Platon”. Aceeaşi informaţie o reîntâlnim într-o lucrare mai timpurie a lui Barbu Brezianu, anume catalogul Expoziţiei Brâncuşi din anul 1970. Privitor la raportul Brâncuşi-Platon, informaţii extrem de utile ne furnizează şi scrierile criticului Vasile Georgescu Paleolog.

Asimilase valorile cardinale

Constantin BRĂNCUŞI: Cei care au păstrat în suflet armonia care sălăşluieşte în toate esenţele lucrurilor vor înţelege arta de mâine fără doar şi poate, pentru că vor vibra pe aceleaşi unde ca şi natura. Nimic nu a dăunat mai mult artei moderne, şi de fapt tuturor artelor în sine şi opiniei publice sănătoase, decât haitele de pseudo-artişti care, neavând nimic de spus, s-au năpustit, crezând că pot vorbi uşor într-o limbă pe care de fapt nu o cunosc. Să nu confun­dăm arta modernă cu artiştii modernişti, să nu confundăm realitatea cu nişte aparenţe.
Dan Lupescu: Pentru BRĂNCUŞI, la începuturi, sculp­tura era un fel de viaţă. Dar, mai apoi, sculptura a devenit unica sa viaţă. Calea, Adevărul şi Viaţa… Acum, când se împlinesc 75 de ani de la inaugurarea, în ziua de 27 octombrie 1938, a Ansamblului sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu, se cuvine să ne redesco­perim câteva dintre adevărurile funda­mentale, fără de care nu am fi avut nicio şansă să supravieţuim în acest viespar al Europei, în această şerpăraie a lumii. BRĂNCUŞI asimilase tot ce avea valoare cardinală în cultura noastră tradiţională, dar şi în culturile (zise) majore din cele patru zări ale rozei vânturilor. Viaţa sa, de o recti­tudine şi onestitate impecabile, operele sale de creator unic, care revo­luţionează ca nimeni altul limbajul artelor plastice din secolul al XX-lea, constituie argumentul irefutabil că BRĂNCUŞI lupta cu temeritate pentru a le deschide contemporanilor săi ochii asupra realităţii că românii reprezintă poporul cu obârşii uriaşe, prin complexitate şi extensie, cu o cultură veche, foarte, foarte veche. Atât de veche încât am dat însăşi rădăcina Europei. Să ne rea­min­tim, în context, că Marija Gimbutas, celebru arheolog şi profesor la Universitatea Harvard din S.U.A., afirmă cu fermitate şi autoritate ştiinţifică incontes­tabilă: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 înainte de Hristos. (…) A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. (…) A fost o perioadă de reală armonie, de deplin acord cu energiile creatoare ale naturii”.
Universul sculptural al lui BRĂNCUŞI – cu evidente accente lirice, dar şi cu un profund fior metafizic – de aici îşi trage seva de o prospeţime şi vigoare fără pereche, vigoarea şi măreţia de linişte reculeasă, sobrietatea liturgică, de aici, din “reala armonie” şi din “deplinul acord cu energiile crea­toare ale naturii”.
Mircea Deac: Revelaţia pe care ne-o dă apropierea sculpturilor lui Brâncuşi de temele arhetipale, legende populare şi mitologie este de natură simbolică în sensul în care Brâncuşi a îndepărtat din creaţia sa ilustrativul, narativul, pe care ar fi fost tentat să le dobândească prin lecturarea niturilor, legen­delor şi mitologiei. El a tins spre universalizarea ideilor, a sensurilor umane, urmărind, deci, abstractizarea, logica, sensul, puritatea. Ne aflăm în faţa celei mai perfecte unităţi a formei şi conţinutului, a exemplului că prin optimizarea formei se poate afirma deplin ideea. Desigur, sugestiile noastre privind legendele, miturile, mitologia nu sunt întru totul “evidente”, dar am apelat cu insistenţă la ele cu intenţia de a deschide noi orizonturi în înţelegerea creaţiei lui Brâncuşi şi pentru a explica sensul de universalitate al formei brâncuşiene, forţa de inter­pretare şi de relevare a unei idei. Totul pentru a demonstra aspiraţia, ascensiunea lui Brâncuşi spre formele universale, spre ceea ce însuşi artistul numea: “Trebuie să te sui foarte sus, pentru a vedea în depărtare”.

x

Intermezzo nr. 1

Sculptura menhir

……Ionel Jianu a scris că Brâncuşi, care era însăşi întruchiparea simplităţii, ar fi surâs în faţa afirmaţiilor celor care-l calificau drept oriental, mediteranean, bizantin, gotic, discipol al artei negre şi al budismului. “Nu căutaţi forme obscure şi mistere – spunea el –, ceea ce vă dau eu este bucuria pură. Priviţi-mi sculpturile până le veţi vedea. Cei mai apropiaţi de Dumnezeu le-au văzut”. (…)
Într-un sens, el a fost un mistic, de un misticism frust, dar cel mai adevărat, izvorât din intensul său sentiment al absolutului, al eternului. În ceea ce priveşte arta sa, ea nu este o artă simplă, ci, dimpotrivă, îndelung elaborată. (…)
Mi-am permis să numesc sculptura lui Brâncuşi sculptură-stelă. (…) Sculpturile lui Brâncuşi sunt într-adevăr monumente monolite, sau făcute dintr-o singură bucată de lemn; este o sculptură-stelă, o sculptură-menhir, care te face adesea să te gândeşti la stâlpii totemici.
Îmi pare că una din caracteristicile artei brâncuşiene este spiritul său de verticalitate. Cred că la niciunul din sculptorii contemporani acest spirit nu este atât de pronunţat.”

(Nurullah BERK, “Sculptura-stelă la Brâncuşi”,
în Colocviul BRĂNCUŞI…, pp. 144- 146)

Ruga lui BRĂNCUŞI
în faţa Coloanei – axis mundi

Ora et labora

Eu nu ştiu, Doamne, cine sunt
Dincolo de crucea din Cuvânt –
În Timp ori în afara lui
Cu umbra-mi bat în ceruri cui…

Ţâşnind spre matca Orion
În care veşnicia-şi are tron,
Pironul îndoielii îl tot sui
În cosmicul rădvan hai-hui…

Ci vine din văzduh Măiastra
Cu trup-elice din albastra
Genune a Duhului Sfânt
Din care mă-ntrupez şi cânt…

În Altaîr, pe Marte, pe Pământ
Îmi caut umbra – alter cânt –
Chipul dintâi să mi-l ascult
Mai sus de-al mumelor tumult…

În mugurii stării de taină –
Magică pălărie, haină –
Mă fac adesea nevăzut
Chiar mie însumi, crivăţ mut…

În Timp ori în afara lui,
Bolta galactică descui…
Sub curcubeul din Cuvânt,
Şti-voi, Hristoase, cine sunt ?…

De unde vin ? Încotro merg ?
Bour heraldic, inorog sau cerb,
Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră,
Furcă a infinirii, vie cariatidă ?…

Craiova, 3-4 iulie 2011

Intermezzo nr. 2

Genius loci al României

…Brâncuşi aparţine artei româneşti nu pentru că a înţeles valoarea decorativă a motivului ornamental popular, nu numai pentru că “măiastrele” folclorului plutesc, măreţ şi tainic, deasupra sculpturii lui. Dar universalitatea artei lui Brâncuşi înseamnă capacitatea de a releva unor oameni aparţinând zonelor diverse de cultură, nu un univers exotic, pitoresc şi straniu, ci o lume spirituală familiară lor.
Brâncuşi este, înainte de toate, un filozof, în sensul pur pe care-l avea noţiunea în antichitate… Arta sa este expresia unei culturi populare majore, în care se sublimează setea de libertate şi setea de absolut.”
(Giulio Carlo ARGAN,
Simpozionul Brâncuşi, Bucureşti, 1963)

Cred că e greu de găsit o altă ţară care, la fel ca România, să se recunoască complet în opera unui artist. Am senzaţia exactă că Brâncuşi este genius loci al României. De ce ? Prin mărturiile aduse aici, am auzit vorbindu-se de mitul lui Brâncuşi, de raportul său cu arta populară din ţara sa, de artizanatul său care cuprinde tradiţii vechi (…) Brâncuşi ne-a fost prezentat ca un mare înţelept, ca un mare spirit al Europei contemporane (…) Poziţia lui Brâncuşi în cadrul artei contemporane este cu totul unică. El este singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, până la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.
Dar ce înseamnă aceasta în terminologia noastră critică ? Înseamnă că Brâncuşi este intrinsec, înseamnă că este un ar­tist care a reuşit să exprime în formele sculpturii sale o esenţă primară şi totală a realităţii – şi voi spune îndată că nu înţeleg prin realitate numai natură, ci natura şi istoria, spaţiul şi timpul.

Evident, raportul lui Brâncuşi cu tradiţia este foarte puternic. Dar de ce? Aceste legături, care ar fi o limită pentru alţi artişti, sunt o raţiune a măreţiei lui Brâncuşi. Cred că se poate afirma că, dacă alţi artişti şi-au depăşit tradiţia, Brâncuşi, din contră, a adâncit-o până ce a găsit rădăcina umană comună tuturor tradiţiilor şi bineînţeles tuturor expresiilor populare de artă. (…)

Cred că exemplul responsabilităţii morale pe care ni l-a dat Brâncuşi este cel mai înalt din epoca noastră (…) Brâncuşi ne-a arătat ce datorăm conştiinţei istorice şi morale a omului: faptul că obiecte cu totul diferite unul de celălalt ne învaţă despre lume, despre lumea sensibilă şi despre lumea care este dincolo de sensibil, ne învaţă adevăruri fundamentale. Acestea SUNT ADEVĂRURI PE CARE Brâncuşi le-a revelat lumii pentru totdeauna chiar dacă opera sa este o operă care are valoare în centrul istoriei şi chiar dincolo de frontiera istoriei, care devine din ce în ce mai largă.
(Giulio Carlo ARGAN,
“Arta lui Brâncuşi şi arta actuală”,
în Colocviul BRĂNCUŞI, 1967, pp. 129-132)

Cristian-Robert Velescu: Brâncuşi nu numai că îşi în­dem­na prietenii să-l citească pe Platon – lucru pe care nu l-ar fi făcut dacă el însuşi nu l-ar fi citit –, dar le împrumuta sau le dăruia scrierile preferate, deci şi pe acelea ale lui Platon, de vreme ce numele filozofului figurează în fruntea listei de autori preferaţi: Platon, Eschil, Aristofan, Hipocrate.
(…) Posibilitatea ca Brâncuşi să se fi “documentat” în vederea conceperii parti-ului arhitectural al Ansamblului de la Târgu-Jiu pe filieră mistic-ezoterică, filieră care, din orice punct ar fi pornit, trebuia – potrivit ideii fundamentale din Le nombre d’Or al lui Matila Ghyka – să-şi afle originea şi matca în religia Misterelor eleusine, este sprijinită şi-şi află o bază documentară largă, care emană de la mai multe personalităţi şi, ca atare, exprimă mai multe puncte de vedere. Convergenţa acestor puncte de vedere se constituie, de fapt, în garant al justeţei interpretării.
Radu Varia: Timp de 30 de ani şi mai bine Brâncuşi a fost ferm convins (…) că adevărata misiune a artei sale este de ordin terapeutic şi că el însuşi, în mijlocul unei lumi oarbe, ostile, răzvrătite şi sinucigaşe, era un vindecător, poate Marele Vindecător.
Alexandru Buican: Brâncuşi este în artă exemplul cel mai monumental de filozof. (…) A fost un platonician şi încă un platonician de dimensiuni uriaşe. (…) Un asemenea artist ar fi fost de aşteptat să rămână un neînţeles. Şi totuşi Brâncuşi nu numai că a fost înţeles, dar a fost chiar urmat cu entuziasm şi fanatism. Cei obosiţi de “clasici miopi”, l-au primit ca pe un “trezitor la o nouă epocă”. (…) Acum, “revelaţia” pe care el a oferit-o oamenilor nici nu se mai ştie de unde a venit. Dar, astăzi, în realitatea care o înconjoară, lumea trăieşte în­tr-o realitate brâncuşiană. Şi va continua să trăiască pentru multă vreme chiar dacă nici nu-i va mai menţiona numele.
x

Troiţă, Poartă-n cer, Coloană…

(Punct, contrapunct)

I.

…Vin corbii îngerului Edgar Poe
Vâslind în floarea de dudău,
Punţi magice aruncă peste hău
Viteazului Mihai la Mirăslău…

II.

Pata de sânge ţipă-n Eminescu
Argintul viu din codrul în buiestru
Basme scriind cu pana lui Silvestru
Din Pegas năzărind în şes cu
Holograma clopotelor din izvoare
În care flacăra dintâi nu moare,
Ci trece-n lira lui Orfeu
În miez de noapte curcubeu,
Sonuri de sfere – prim arheu…

III.

…Ah, puii corbilor lui Allan Poe
Vuind în cerberul cel nou –
Călău şi fierăstrău la Chişinău…

IV.

…Plânge-n Torino giulgiul. Şi-n ilău
Bătut mereu de Dumnezeu,
Nu, Nevermore, nu voi mai bate
La cald piroanele-nflorate
În Via Dolorosa răsturnate
Doar cheia-mpărătească îmi deschide
Calea-Nvierii noastre cu Iisus
Din stâncă răsărit în porumbelul sus
Întrezărit în prag de Înălţare
Şi-n Timpul timpurilor vestitoare
De viaţa veşnică din sângeria floare
De busuioc, isop, cucută
Pe care n-are cine s-o asmută
În contra iernii care vine…

V.

Ci vine, Doamne, vine, vine, vine
Cu tina tihnelor din mine
Până la Orionul orbitor din Tine
Rodind în fluturi şi-n albine…

VI.

…Doar corbii lui Tradem şi Poe
Dau vamă lui Bacovia-n Bacău…

Ci ninge, ninge-apocaliptic
Ca-ntr-un amurg electrolitic…

VII.

…La Târgu Jiu, sub geana lui Brâncuşi,
Noi ne lăsăm seduşi şi duşi
De duhul Răstignirii şi-Nvierii

Dincolo, hăt, de porţile tăcerii,
Ale nemorţii, naşterii-mpăcării
În aurul curgând al mierii…

VIII.

…Uf, corbii clipelor rod în sicriu
Şi-n aripa de serafim târziu
Cu care mă-nfrăţesc şi scriu
Poemul purpuriu din bisturiu
Ce sânge picură-n clepsidră…

IX.

Brad şi gorun se înfrăţesc în ghindă,
Înger de taină, heruvim-oglindă
Stânca filozofală să-mi deschidă
Cheia de boltă, cearcănul anhidră
Sare a Timpului, jar, crisalidă
Duhului ce-am fost, ce sunt, ce fi-voi
În Golgotă,-n Tabor şi-n roi
Ţâşnit spre-azurul viştivoi
De ochi de lupi şi corbi strigoi
Strigându-ne din doi în doi…

X.

Catargul izbăvind şi prora
Cu steaua-nfiptă-n aurora
Din corbii dalbi ningând în Poe,
Care devoră secolul-dulău
Muşcând din poduri infinite
Columbe din columnele trăznite,

Cine mă minte, Doamne, cine mi Te
Ascunde-n dang, ding-dang de zurgălăi
Totem peste himere, peste văi,
Troiţă şi fântână în Rarău,
Sânge de Voievod în Gorăslău…

XI.

…”Nici nu-nţelegeţi ce vă las !” –
Şoptea Brâncuşi în gara fără glas
Plecând lunatic, fără de popas,
Unde doar Ursitorile au mas
Şi Masa meselor au ferecat
Cu taina ghemului nedezlegat…
XII.

…Fără Good by ori Bun rămas,
Cu Brâncuşi plec, Mihai şi Poe
Să batem Timpu-n lung şi-n hău,
În lat să-l batem şi-n înalt
Până-n tărâmul celălalt
Cât încă-i cald, roşu şi arde
Clepsidrele din halebarde…

XIII.

…Ah, crinii corbilor lui Edgar Poe
Din părul despletit, al tău,
Vor să înveţe fulgerat şalău
Să zboare-n zarea din Ceahlău…

Cu părul Berenicei până-n brâu
Sticlind galactic, mă botez în râu
De stele înspumate-n frâu…

XIV.

…În Constelaţia Emin-Enescu
Înmugureşte diamant zeiescu…

XV.

Da, Nevermore… Nu, Nevermore,
Pe iţele din magicul covor
Chemat de ţărmurile fără dor
N-am să mai cânt şi n-am să zbor
Decât în slujba tuturor…

XVI.

Nu, Niciodată, Nevermore,
Miticul Timp n-am să-l omor…

Aripi de ceară am să-i pun
Precum Ycarului străbun
Şi am să-l biciui cu albastru
De Voroneţ etern sihastru,

Clipele le-oi însămânţa
În stânca lui Sisif şi-a Ta,

Doamne, al meu şi-al tuturora
În care toate cele-s Hora:
Ţâşnire, dor, vibraţie,
Iubire, vis, stare de graţie…

Iar focul viu, din miez de Soare,
Printr-un ciclopic ochi-vâltoare
Cu Prometeu îl voi aduce
La tâmpla Maicii din răscruce…

XVII.

…Dar mă priveşte ca pe-un orb
Fulgerul negru, albul corb:
– Să nu mă-ngâni şi să nu-ţi strigi
Lacrimi de sânge în ferigi,

Deşarte legăminte să nu faci
Cu paznici falşi printre araci –
Tăcerile dintâi învaţă să le taci…

Şi roagă-te mereu, clipă de clipă,
Pentru Lumina din aripă…

XVIII.

O, corbilor lui Tradem şi lui Poe
Dăm vamă şi-n Craiova, şi-n Bacău…

Din troiţe-n Columna Infinirii
Jertfimu-ne doar Mântuirii…

Craiova, 10-12-13 februarie 2012

Intermezzo nr. 3

Catalizarea luminii

…În primele două decade ale secolului, Einstein lansează teoria relativităţii şi prezintă noţiunea continuului spaţiu-timp, punând un deosebit accent explicativ pe mişcare, pe conti­nuitate şi pe simultaneitate. (…)
Brâncuşi depăşeşte prin continuitate. Structura sculpturilor sale menţine forma închisă. Intuiţia îl serveşte cu precizie. Păstrând calităţile expresive ale blocului cu rezonanţa misterioasă a monolitului tăcut, simbol secular al cultului unicităţii divine sau pământene, el lansează totuşi forma în spaţiu. Fie prin mişcare pulsatorie ca a Coloanei fără sfârşit sau a Cocoşului, fie prin transparenţa materialului polisat ce refuză prin reflexie lumina, confundându-se în ea.
Este justificată tentaţia de a vedea în siluetarea geome­trică sferoidală, centrică, a Începutului lumii, a Torsului de femeie, sau la Masa Tăcerii, aluzii analogice cu plăsmuirea sferei-cosmice a sumero-babilonienilor despre lume, cu ima­ginea bănuită a atomilor puri la Democrit sau cu tabloul cosmic ptolemeic.
Dar, în acelaşi timp, viziunea artistului face ca epiderma materiei să capete prin şlefuire strălucirea pură cu ecouri de gong ce deschid ceremonialul mut al suspendării aeriene. “Zborul este acela care m-a preocupat toată viaţa mea”, ne destăinuie Brâncuşi şi înţelegem parcă mai bine de ce majoritatea sculpturilor sale se dispun compoziţional după o verticală. “Zborul, ce fericire !”. Ne însoţeşte obsedantă inovaţia lui Brâncuşi şi ea ar putea deveni titlul oricărei lucrări, titlul întregii opere.
Pasărea măiastră, Foca, sau Pasărea în spaţiu nu mai sunt forme telurice cu descărcarea gravitaţională şi închise în sine, spaţiul nu le mai asediază oprimant, ele se dăruie şi se dizolvă stihial în spaţiu prin catalizarea luminii. (…)
Sculptura lui Constantin Brâncuşi se închide în forme simple pe care lumina are alunecări curbe sau se frânge pe muchii neezitate, materialul păstrându-şi personalitatea. Configurarea acestei sculpturi nu ne pare o reducţie geometrizantă de factură cubistă, ci mai curând rezultatul unei năzuinţe spre esenţializare prin densitatea emoţională. Meditând asupra arhitecturii contemporane lui, Le Corbusier o numeşte “Joc savant, corect şi magnific al formelor asamblate în lumină… – iar Brâncuşi demonstrează cu anticipaţie, printr-o gândire arhitecturală, gândurile unui arhitect. (…)
…Dimensiunea “Momentului Brâncuşi” în cadrul concepţiilor spaţiale contemporane capătă forţa şi amploarea ce le conferă istoria deschizătorilor de drumuri – şi aceasta pentru că a ştiut să creeze ca un Dumnezeu.
Urmăm calea acestui înaintaş ce ne-a lăsat forme cu semnificaţie categorială prin care ne legitimăm – şi aceasta pentru că a ştiut să-şi comande lui însuşi şi materiei ca un Rege.
Întreaga lui operă ne apare neobişnuit de unitară, “de o nobilă simplitate şi grandoare calmă”, cum desemna el însuşi ţelul sculpturii.
Totul pare făcut într-o singură zi, ziua tăcerii. Dar ceasurile acestei zile devin ani de încordat efort şi totul ne apare astfel pentru că a ştiut să lucreze ca un Sclav.”

(Arh. Anton DĂMBOIANU, “Momentul Brâncuşi
în cadrul concepţiilor spaţiale contemporane”,
Colocviul Brâncuşi…, 1968, pp. 183-187)

Cristian-Robert Velescu: După două milenii şi mai bine, Brâncuşi “corectează” această perspectivă, conchizând că arta, renunţând la mimesis, nu creează umbre ale umbrelor, nu creează nici măcar simple umbre, ci este înzestrată cu o putere plăsmuitoare capabilă să instaureze în chiar planul Ideii pure.

Cioburi din Numărul de Aur

19 incantaţii/ măşti antimetafizice, în umbra
Coloanei cerului – Coloana fără sfârşit
a lui BRÂNCUŞI, în ai cărei muguri romboidali rodeşte,
în unghi de 36 de grade, curcubeul luminii verticale

I.

CRĂCIUN tainic, brad frumos,
drag mi-i omul luminos,
dragu-mi-i din vale-n deal
pe-al fulgerului Ducipal,

dragu-mi-i din deal în vale
codrule, Măriei Tale,
să mă-nchin din noapte-n zori
cu mândra de subţiori,

să mă-nchin din zori în noapte
cu ielele-n 77
de lăcate ferecate
în stele îngemănate

şi-n văpăi de Căi de Lapte
totem tainic din răboj
să cresteze-n flori şi-n coji
de isop şi busuioc

Timpul dezbrăcat pe loc,
bătându-l, în pielea goală,
arheu nud, magie-n coală,
bătându-l pe loc, pe loc
să răsară siminoc,
Soarelui să îi dăm foc,

focul sacru-al dacilor
din genunea macilor…

II.

Cantemire, Cantemire,
Veşniciei tu-i eşti mire…

Neculai Spătar Milescu,
Tu semeni în Eminescu
Armonii, muzici de sfere,
Lăptişor de matcă, miere,
Absolut, ritmuri, tăcere,

În cuibar rotit de cergi
Tai Olimpul din Bucegi
Şi îl muţi în tuaregi –
Dacii noştri din pustie
Păzind raiul de sub glie,
Scriind cu luceferi teferi
Dorurile în nenuferi…

III.

…iar în brânca lui Brâncuşi
răsădeşti labe de urşi
care strâng istoria
precum Ştefan gloria,
mormâind: Acuşi-acuşi
scap de tătari şi de ruşi…

Ci nu ne lăsăm seduşi
decât de esenţa primă
– fantă cosmică, nu crimă –
din obârşii, reci izvoare
unde infinitul doare
şi ţâşneşte în nadir
sângerându-l trandafir…

IV.

…Cu săgeata în zenit,
numărul magic de aur
înfrăţeşte lemn trăsnit
cu surâzătorul laur…

V.

…Pe o coastă-n infinit
– coasta Noului Adam,
izgonit pe macadam –
cercuri bat, dar nici un nit

în marama lui Selene
cu păuni visând alene…
Lira tracă-a lui Orfeu
picură instantaneu

sonuri molcome şi jar,
nuntiri cosmice, pahar
răsturnat în clopot straniu
cu ochi hulpav de uraniu,

topire-n doina celestă
Dochiei cojoc ori vestă,
ciocârlie răsturnată
la capăt de curcubeu

unde doar zânele beu
Soarele lichid şi-ndată
vin sabine la furat
de căluş înaripat…

VI.

Vai, vai, vai, vătaf de taină
jocul nu e doar o haină
de purpură şi de foc,
furi mireasa, laşi în loc

al nuntirii praf de stele
dedesubt plete de iele,
tânguire în zadar
pentru cel născut în har,

botezat întru lumină
din tărâmul fără vină…

VII.

Mugurii-nceputului
nu dau vamă lutului,
păsări stranii cântă-n Lună,
fără-a rupe-a vremii strună…

VIII.

Sceptru, aripă, elice
scânteiază-n Berenice,
cade frunza în Centaur
năruind Timpul de aur,

năpârleşte-un Minotaur,
chinuit de labirint
bea lumina din absint –
se preface în Tezeu…
Doamne, cât este de greu
să vezi firul Ariadnei

luminând calea-tezaur
fără soare, fără plaur,
calea unică-napoi,
Golgotă de Unu-n Doi,

apoi Trei, Triada Sfântă
care ne binecuvântă
şi ne dă drumul în lume –
roibi neînfricaţi de spume…

IX.

Baltag, toiag, Arhimede,
pe nisip cine mai vede
triunghiul de alabastru
ucis de-un soldat jugastru…

Tesla, Coandă, Traian Vuia –
de ce nimenea nu-i ia
de guler ?… Matila Ghyka
surâzând îşi plimbă chica

printre galaxii scălâmbe
scufundate-n praf şi-n trâmbe
de Pleiade-n despletire
ispitind cel dintâi mire…

X.

…Sub ochiul de dinozaur,
Ofelia moare-n maur
Ce-şi face doar datoria
Dictată de-alegoria
Naştere, botez şi nuntă
Pentru cine mai ascultă
Vedele-nceputului…

Lebăda în ceruri mută
Cântă-n gând chindia slută,
Absolutul Demiurg
Trece-n galop surâzând
Tuturor celor ce curg:
Fiinţe, lucruri, fenomene,
Tâmpla lui Eratostene,

Naştere din nou şi nuntă
Cu înfiorarea cruntă
Dintr-al cerurilor crug –
Insulă-n amurg ori rug…

XI.

…Desdemona, Desdemona
Unde-mi puseşi mona, mona
Da cu chip de mumă
Sculptată-n azur şi-n humă ?…

XII.

…Din frunza în cer albastră
creşte Pasărea Măiastră,

Bourul cu stea în frunte
urcă munte după munte
pân la ochiul dorului
izbăvirea norului,
pân’ la vulturul zăgan
ţâşnind mai sus de alean,
până-n poala lui Zalmoxe
dincolo de nori şi noxe

unde blând licorna doarme
iar zimbrului îi dau coarne
purpurii, de flacără –
cifra trei mă apără

de 5, 8 şi 13,
douăşunu, treişpatru,
…una sută patruşpatru,
233
pe geana lui Moş Andrei,
trei sute şi 77
cât un corn muiat în lapte,
apoi 610
trece,
de neoprit trece
grăunţele timpului
în desaga mea hai-hui…

XIII.

…Prin troiţa de pe grui
mumele noastre dintâi
altoiesc zei în gutui

1, 1, 2, 3, …8
Fibonacci-n stele copt,
13, 21 –
doar Dumnezeu este Unul
în Treime întrupat,
34, 55 –
colb de clipe în opinci,
89 şi apoi
regula de ultimi doi…
Iepurii-şi făcură turn
cu vârful chiar în Saturn
că loc nu mai au de stele
şi de cosmice inele,
găuri negre, găuri grele –
porţi în timp şi-n paralele
lumi coclite în ispite
şi-n genezele dospite
în vulcani, în dinamite…

XIV.

…Una sută 44,
cad cortinele în teatru
precum pleoapele de rouă
peste palimpsest-clepsidră
rupt în două, spartă-absidă,
yn şi yan, prea plină roată,
sferă vidă-azimă coaptă,
hologramă-a hologramei,
umbră-n veci a octodramei

XV.

Lumea toată-a fost şi este,
hăt, dincolo de poveste,
uite omul, nu e omul,
trece prin văzduhuri pomul
în care Timpu-nfloreşte
şi-apoi brusc el năpârleşte –
pielea Timpului, de şarpe,
sare-n corzi de oarbe harpe
care-l cântă iar pe Marte
– n-ar avea parte de moarte…

…Uite omul, nu e omul,
ci doar umbra umbrei lui,
pasărea zenitului –
visul visului dintâi…

XVI.

…Vino, vino, vino iute,
că Timpul stă să se mute
în tărâmul nimănui
unde fost-am, unde fui
înaintea orişicui
în umbra rădvanului
în care Tatăl străbate
noian de lumi răsturnate,
lacrimi de eternitate…

XVII.

Nu mai bate ! …Ba nu, bate !
Nu mai bate ! …Bate, bate
În bezna de lumi rotate

Bing-Bang, se naşte secunda
Care explodează-n unda
Ce ne dă o nouă viaţă,
Dincolo de foc şi gheaţă…

XVIII.

Bang-Bing-Bing şi Banga-Binga,
Mingi de fulgere-n oglinda
Vieţii veşnice – Duh Sfânt,
Răsădit în prim Cuvânt:

Cine sânt şi unde cânt,
Sfera sferelor lumină
Din dumnezeiasca mină ?…

XIX.

Timp-sămânţă, Timp-grăunte,
Te-arunc mereu peste Munte
Şi mereu, doar peste umăr,
Pieptenul-arunc, să număr
Codri veşnici de aramă –

Hologramă-n hologramă,
Vis în vis, ramă în ramă,
Mumele tot mai destramă
Fuioarele din Săpânţa,
Timpul sfânt, clipa, sămânţa…

Craiova, România/ 26-27 decembre 2011

Intermezzo nr. 4

Cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic

…El este un geniu al forţei folclorului ! Rudă mai mare în scânteieri şi răsărituri cu George Enescu şi Bela Bartok. Aceştia au exprimat colosala putere a folclorului – în muzică şi în poezie. El, Brâncuşi – în marmură şi bronz… Constantin Brâncuşi este cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic !…”
(Lucian BLAGA, în Brâncuşi şi Transilvania.
Antologie de Constantin Zărnescu,
Cluj-Napoca, Ed. GRINTA, 2001, p. 29)

…Fără memorie culturală, arhaicul este un simplu bine. Printre multe altele. Când memoria îi dă valoare, arhaicul începe să cânte. Şi zice: Jur împrejurul umblat-am să aflu înţelepciunea şi numărul.
(…) Am retrecut, apoi, lăsând în urmă columnele de scaune, triadicele, prin Poarta Sărutului, spre Coloană, acest ecorşeu al versului eroic, perfect, în care încap toate versurile eroice, câte s-au scris de la Homer până la Homerul ce se va naşte, de va să fie, am retrecut, rechemat, desigur, pe cale, încercând să-mi potrivesc, unui puls al îmbucurării, paşii, şi am întrezărit, sau mi s-a părut că întrezăresc, în simplitatea sa, rostul poieticii brâncuşiene…”
(Vasile SAV, “Brâncuşi – recunoştinţa nesfârşită”,
în Brâncuşi şi Transilvania, pp.49-50)

…Brâncuşi se ştia şi se ţinea drept român get-beget, neaoş de viţă şi din neam de seamă, de tulpină din Brediceni şi de ştiinţă difuză şi de la bătrâni primită ca veniţi de dincolo de munţi. (…)
Numele lui (…), Brâncuşi, corespunde fără îndoială latinităţii unui substrat. În cartea, care îi fu o vreme de căpătâi, din ediţia Hachette, Vieţile şi doctrinele filozofice a lui Dio­gene Laertius, găsi numele Brancos printre bătrânii eleni ziditori de temple; surâse,adăugând în şagă trufaşă că nu ar fi imposibil pentru genealogişti să-i găsească printre arhitecţii branchizi pe strămoşul său, el ştiindu-se arhisculptor. Brâncuşi se apropia fără să ştie de semantica dragă lui Cezar Bolliac, care vedea în rădăcina “bran” semnificaţii nelipsite de im­presionant şi de răzgând, ducând închipuirea dincolo de daci (v. “Românul”, Despre Daci, 1858, p. 218 etc.). Rădăcina acestui onomastic se găseşte la mai toate popoarele de limbă neolatină: Branca, Branco, Brancassy, Brancaccio, Brâncu, Brancasi etc. – italian, spaniol, francez, portughez, român, macedoromân, ladin etc. Etimologic, mai aproape de noi, par ajungânde la semnificaţia labei de urs la care se referă în latină acest cuvânt – “branca”, în care o urmă abia inteligibilă în limba românească o găsim când se vorbeşte de mersul în patru labe: “pe, şi în brânci”, care aminteşte apartenenţa mersului plantigradelor.
Elementul “bran” se găseşte şi în celelalte idiomuri indo­europene, nordice sau extrem apusene, independente, basce sau celtice, nodul melcului filologic, sunetul iniţial “br” conducându-ne în cele mai îndepărtate adâncuri ale începutului limbajului uman.
(…) Azi numele propriu Brâncuşi a puezit în mai toată ţara, iar unul singur, al aceluia mai năzdrăvan, a trecut ţări şi mări şi oceanul ca să ajungă far lumii culte, dar şi fală neamului românesc.”

(V.G. PALEOLOG, Tinereţea lui Brâncuşi,
Bucureşti, Ed. Tineretului, 1967, pp. 23-26)

x

Sărutul

ărutul meu, ultimul,
nu
Sne desparte –

preţul – nedrept:
pentru dragoste,
moarte…

Intermezzo nr. 5

Sobor de sfincşi

…Să nu uităm că Masa tăcerii face parte din ansamblul monumental închinat eroilor războiului din 1916-1918. Masa rotundă a devenit, în decursul istoriei, un fel de omagiu, cu reguli, adus cavalerismului. Legenda a imprimat mesei rotunde un sens mitic, al codului sincerităţii discuţiilor, al prieteniei şi păcii, în jurul căreia toţi erau egali. Este imposibil ca Brâncuşi să nu fi cunoscut legenda regelui Arthur şi sensurile mesei rotunde. El a numit-o, mai aproape de gândirea populară, metaforic, masă a tăcerii.
Piesa centrală a creaţiei lui Brâncuşi, în jurul căreia pot fi grupate conceptual toate celelalte lucrări, rămâne Coloana fără sfârşit.
Monumentul, început în 1937 şi terminat într-un an, este compus din mai multe piese: Coloana fără sfârşit (29,35 m înălţime, cu o grosime de 95 cm, din fontă arămită), Poarta eroilor, un arc de triumf cunoscut sub numele împământenit de Poarta sărutului (înaltă de 5,15 m, lungă de 6,45 m, realizată din piatră de Bampotoc), două bănci din granit, aşezate în părţile laterale ale porţii, două mese din piatră, prima cunoscută sub numele de Masa tăcerii (cu un diametru de 2,14 m, din piatră de Bampotoc) şi înconjurată de 12 scaune cu tăblii rotunde. Complexul se încheie cu 12 scaune din piatră, cu tăblii pătrate, aşezate în grupuri de câte trei, pe aleea ce leagă Masa tăcerii de Poarta sărutului. Piesele sunt situate în două parcuri, în limita de est şi de vest a oraşului, unite printr-o stradă lungă de aproape 1,5 km, numită Calea Eroilor.
Aceste lucrări stăruiau demult în gândirea sculptorului. Prima variantă a coloanei datează din 1918, iar scaunele din 1928.”
(Mircea DEAC, Brâncuşi – surse arhetipale,
Iaşi, Ed. Junimea, 1982, p. 33)

…În jurul ei se rânduiesc în cerc, la distanţe egale, 12 scaune, mai scunde bineînţeles decât masa (0,55 m înălţime) şi formate dintr-o singură bucată de piatră rotundă, îngustată progresiv la mijloc, ca şi când s-ar fi reunit acolo două pâlnii suprapuse cu deschiderea în afară. (…)
O materialitate calmă, senină, o eternitate a materialului care e în acelaşi timp o eternitate a mişcării, a armoniei. Căci pe cât de material e acest univers de pietre dure, pe atât de perfectă e mişcarea neîntreruptă a rotunjimilor lor, linia lor curbă, linia curbă a marilor spaţii… Cerc peste cerc, cerc lângă cercuri, cercuri în jurul cercului. Calmul şi certitudinea cosmosului au coborât parcă înaintea noastră pe iarbă. (…) Văzute de sus, cele 12 cercuri ale scaunelor par sateliţii cercului mare din centrul orbitei. Sau un cadran. Cadranul unui ceas cosmic cu cele 12 ore ale lui… 12 pietre, 12 fragmente de materie, 12 fragmente de timp. La fel de rotunde orele ca şi ziua, la fel lunile cu anii. Şi aceeaşi divizibilitate care le măsoară pe toate. Cercul bolţii de sus se reflectă în piatră cu cele 12 constelaţii ale sale şi zodiacul devine un sobor de sfincşi.
(…) Cu astfel de pietre şi-au măcinat prin veacuri boabele hranei de fiecare zi şi părinţii şi străbunii lui Brâncuşi; roţile multora dintre morile lor ţărăneşti se învârteau mânate de apele Jiului lângă care avea să şi le rânduiască şi el pe cele de acum. Masa tăcerii… Două pietre de moară puse una peste alta, iar în jurul lor 12 scaune care, văzute din profil, nu sunt altceva decât nişte clepsidre. “Acţionată simbolic de curgerea aceluiaşi Jiu, moara timpului macină stele şi stânci, frunzişuri şi nori, ore şi ani. Norii se fac fluvii, munţii se fac câmpie şi pleacă să întâlnească mările, mările se fac nori şi pleacă să îmbrăţişeze alţi munţi. Timpul le face pe toate consumându-le şi le consumă pe toate făcându-le. Moara timpului e în acelaşi timp propria ei masă.
Un luminiş tăcut cu câteva pietre cioplite şi rânduite de mâna unui om. În preajmă: copacii, norii, turmele de uriaşi ale Parângului şi Retezatului, luciul întunecat al Jiului ca o spinare de ţipar…
Privirea se întoarce la “masa” lui Brâncuşi cu pietrele ei de moară şi cu pâlniile de clepsidră prin care se scurge la infinit nisipul secundelor noastre.
Ar putea începe cu altceva un monument care sfârşeşte cu infinitul? “Timpul – ceva fără de început”, spunea un poet. Uimitorul complex brâncuşian de la Tg. Jiu începe cu ceea ce este fără început, pentru a sfârşi cu ceea ce este fără sfârşit… Dar între început şi sfârşit, între Masa tăcerii şi Coloana infinitului este Poarta sărutului, e viaţa.
(Adrian PETRINGENARU,
“Ansamblul monumental de la Tg. Jiu”,
în Colocviul Brâncuşi, 1967, pp. 195-196)

Masa Tăcerii

ici, se sfârşeşte o clipă,
aici începe un Timp –
Apână-aici, vârsta mea fragedă,
m-ai purtat, cu aripi arse,
din infern, în Olimp…

Răbdare nu mai are
nici amiaza, nici ora –

lunecă-n mine, fără întoarcere,
H o r a.

Constantin BRÂNCUŞI:

Linia Mesei Tăcerii…
vă sugerează curbura închisă a Cerului –
care adună, uneşte şi apropie.

Intermezzo nr. 6

Insufla Duh Sfânt lucrărilor sale

Constantin BRĂNCUŞI: Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăind în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc (s.n.) întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.
Dan Lupescu: E de mirare că nimeni nu a observat până acum că BRĂNCUŞI avea nu doar o inimă, nu doar o minte şi nu doar un suflet –, ci câte două. Pentru că, tăind direct lemnul şi cioplind direct piatra, şlefuind îndelung, zeci, sute de ore, marmura şi bronzul, El simţea şi cu palmele lui uriaşe, dar extrem de delicate, El gândea şi cu mâinile sale de prinţ-ţăran de la Dunăre… Şi, tot cu mâinile sale demiurgice le insufla Duh Sfânt sculpturilor sale, le dădea viaţă nemuritoare capodoperelor nimbate cu dorul de mama ce-l adusese pe lume, Maria, cu Dorul de plaiurile, colinele şi munţii copilăriei, de apele zglobii ori învolburate, întru infinire curgătoare, ale Jiului, Olteţului şi Oltului…
Athena T. Spear: Există, fără îndoială, în panteismul lui Brâncuşi o înrudire cu gândirea orientală din toate timpurile – umilinţa faţă de natura neînsufleţită şi fiinţele inferioare, dorinţa de a se asimila lor prin detaşarea de propria individualitate şi credinţa adâncă într-un echilibru universal omniprezent. “Există un rost în toate. Pentru a ajunge la el, trebuie să te eliberezi de tine însuţi”, obişnuia să spună. “Tăind piatra, descoperi spiritul materiei, măsura ei proprie. Mâna gândeşte şi urmăreşte gândul în materie. Atâta timp cât obiectele nu există decât prin opoziţia faţă de tine, nu-ţi dai seama niciodată de adevărata lor esenţă. Pentru a ajunge la esenţă (s.n.), trebuie să de detaşezi de sine, proiectându-te în obiect, iar atunci el poate vorbi în locul tău.” În dorinţa de a se elibera de conştiinţă, în idealul său de a lucra tot atât de natural precum respira, în respectul său faţă de creşterea naturală şi chiar faţă de întâmplare, Brâncuşi are afinităţi mult mai pronunţate cu budismul Zen,deşi nu există nicio dovadă că a citit sau auzit vreodată de el. Pe de altă parte, opera sa este tot atât de occidentală şi modernă pe cât este de orientală, atât în conţinut, cât şi în formă. Pasărea în văzduh a fost adesea comparată cu modele ale tehnologiei contemporane: elice, torpile sau rachete. Acest studiu a demonstrat că Pasărea este o formă sensibil organică şi, în acelaşi timp, subtil purificată şi că are puţin a face cu obiectele produse mecanic.
Michael Middelton: Opera lui Brâncuşi exprimă o con­cepţie asupra lumii, o cosmogonie.Asemenea sculptorilor din Evul Mediu, care îşi transpuneau meditaţiile, rugăciunile şi speranţele lor de o viaţă în artă, Brâncuşi închide în statura sa filozofia unui monist modern şi spiritualitatea străveche a unui taoist. Toată activitatea sa intelectuală converge şi este sintetizată în opera sa, exprimându-se prin ea. Făcând rezumatul conversaţiilor purtate cu Brâncuşi în 1923, con­versaţii care nu erau deloc interviuri formale, pot conchide că aceasta este filozofia ce îl călăuzeşte în munca lui când ciopleşte, filozofia pe care o introduce în fiinţele (n.n. sculpturile) create de el, şi pentru care trăieşte. Primul om care a scris un tratat despre Principiul Eten şi despre Acţiunea acestuia, a fost acel bătrân despre care nu ştim decât atât: “…Iubea obscuritatea lucrurilor şi, în mod deliberat, a şters orice urmă despre viaţa lui”. Brâncuşi este primul om care a încercat să introducă în sculptură ideile moniste ale acestui mare filozof.
Constantin BRĂNCUŞI: În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.
Dan Lupescu: Nu începea niciodată vreo sculptură fără a-i stabili numele, după săptămâni, luni, poate chiar ani, de meditaţie şi căutare a sensului celui mai profund – din sufletul său, al creatorului, dar şi din sufletul materialului din care urma să dea viaţă ideii sale. Numindu-şi operele încă din stadiul premergător gestaţiei acestora, BRĂNCUŞI le dădea o viaţă anume, înainte ca acestea să prindă contur. Numele sculpturilor le alegea cu ingenium tipic sieşi, vizionarului BRĂNCUŞI, unicul. Deşi nu o mărturisea niciodată osten­tativ, în tot ceea ce făurea se întemeia pe credinţa că România natală este Ţara artelor populare, în care au înflorit şi nu-şi au egal în lume icoanele pe sticlă, iile, covoarele olteneşti, ouăle încondeiate din Bucovina – chintesenţe de spirit ro­mânesc, brand-uri de ţară (cum ar zice preţioşii din zorii mile­niului al treilea), aflate în topul suvenirurilor celor mai soli­citate de turiştii străini care vizitează Muzeul Ţăranului Român “Dimitrie Gusti” din Bucureşti.
Carola Giedion-Welcker: Brâncuşi evoca uneori cântecul popular românesc, lunecarea lui insesizabilă către tonul liturgic; sau casa părintească, construcţie ţărănească ridicată din buşteni, în a cărei alcătuire simplă, rudimentară, întâlneai elemente formale de arhitectură religioasă, căci de-a lungul secolelor profanul şi sacrul fuzionaseră. Vocea sa avea atunci o intonaţie aparte, pentru că în sculptorul parizian nu încetase niciodată de a fiinţa sufletul aprig al unui ţăran. Ţinutul său de baştină, România, ale cărei graniţe opera sa le depăşise demult, rămânea mereu – în pofida universalităţii atinse de evoluţia lui ulterioară – un ferment activ, precum Irlanda pentru Joyce. Printre sculptorii care au marcat epoca, nu-i niciunul care să poarte în sine atât de vie substanţa patriei mume. La Rodin abia se simte un element regional, iar la meridionalii Bourdelle şi Maillol, nucleul originar se dizolvă încet, încet sub influenţa Greciei arhaice şi a Romei antice. În schimb, această polaritate regional-universal transpare clar la alţi mari creatori ai epocii noastre, la Picasso, Miro, Kan­dinsky, Gonzales, ca să amintim doar câţiva.
Constantin BRĂNCUŞI: Ceea ce legi tu aici, pe Pământ, se leagă şi în ceruri… * Eu aş vrea să creez aşa cum respir. * Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor (s. n.). * Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alţii vor înţelege limba lor. * Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului cu elanul vizionarului îl duc pe rând la esen­ţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.
Dan Lupescu: Spargerea tiparelor, în care se împietrise/ decăzuse/ se prăbuşise sculptura lumii (de la supracarnalul, cvasi-libidinosul Michelangelo, greu de prea multa materie şi uşor, prea uşor, lipsit chiar de Spirit – mai lipsit, parcă, şi decât femeile zise uşoare –, până la senzualul Rodin, antropocentristul atât de academic, dar având harul de a întredeschide genele spre fiorul omului perceput după chipul şi asemănarea Tatălui-Dumnezeu) a constituit pentru BRĂNCUŞI un act de întemeiere a noii identităţi a sculpturii mondiale, în care virtuţile şi virtualităţile metafizice vibrează în fiecare milimetru pătrat al capodoperelor sale.
Alexandra Titu: Realizează tripticul Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit (1937-1938) – capodo­pere ale apogeului maturităţii sale artistice. Aici, ca şi în alte opere, Brâncuşi regăseşte dimensiunile artei populare, ale întregului patrimoniu cultural românesc, pe care le-a introdus în atmosfera agitată a artei moderne. Un clar principiu solar, fundamentând o nevoie de ordine şi raţiune, conduce demersul artistului popular spre apropierea esenţelor realităţii. Atitudinea pozitivă ce se degajă din această abordare a fenomenelor vieţii face din Brâncuşi unul din creatorii ce au marcat decisiv evoluţia sculpturii moderne. El propune – cu unic ecou în conştiinţa artistică a primei jumătăţi de secol, ecou prelungit prestigios şi în arta zilelor noastre – o decantare şi o nouă integrare a spiritualităţii şi a sensibilităţii depuse în structura formelor semnificative ce răzbat spre noi din “dimineaţa arhetipurilor”. Asceza formelor, fascinaţia geometriei, impunând o rigoare carteziană în conceperea spaţiului, întâlnesc această permanentă tensiune antropocentristă, exprimată cu o căldură, cu o emoţionantă înţelegere. Revelaţia străvechii culturi îi oferă nu atât o sumă de morfologii – reale, fireşte, dar reduse la un pitoresc invocat de unii exegeţi ai săi –, ci mai ales o structură morală şi filozofică.
V. G. Paleolog: Ciclul Pasărea de Aur, care reprezintă latura lucidă a cercetărilor lui Brâncuşi asupra Formei în Sine, a devenit foarte uşor şi accesibil înţelegerii generale. (…) Pasărea de Aur este totuşi departe de a rezuma opera lui Brâncuşi. Ea reprezintă un moment din gândirea sculptorului şi perfecţionarea unei metode de investigaţie, iniţiată odată cu întâia Pasăre de Aur în vederea rezolvării binomului materie şi lumină, care este chiar chezăşia sculpturii. Prin lustruirea la infinit a metalului şi îmbinarea ad-hoc a liniei cu lumina, Brâncuşi voia să arate ce devine lumina care nu se opreşte la suprafaţa ostilă şi rebelă a substanţei metalului, ci pătrunde în el, scufundându-se ca soarele la apus în unda oceanului. Printr-o geometrie magică a liniei ondulatorii, el face lumina prizonieră chiar înăuntrul metalului, încredinţându-i-o ca să devină stăpânul ei. Metalul, recunoscător, se arată demn de această îndelungă răbdare a Maestrului. Blocul acesta încetează să mai fie o bucată de mineral, pentru a deveni o formă cu o incandescenţă rece “cu flăcări cromatice pierdute în labirintul reflecţiilor”. Orice ar fi Pasărea de Aur, Leda, Peştele (în replica lui în bronz şlefuit), Portretul Domnişoarei Pogany sau Prinţesa X, încântarea va fi aceeaşi. Acel ceva care stârneşte hiperestezia Sensului Formei în Sine şi un entuziasm religios în faţa fulguraţiei nucleare a statuii ce se substituie fără voie şi prin strălucirea ei Divinităţii adorate.

Poarta

e sub poartă trecem doi
zidind clipele-napoi
P
pe sub poartă vremea trece
timpul se dilată-n zece

noi rămânem în sărut
uitând călcâiul de lut…

Pentru poartă, în pământ
semănat-am izvor, Cânt…

Porţii-i suntem stâlpi doar noi
şi-i unim cu dragostea –

vremuirea doar aşa
împietreşte cernerea…

Constantin BRÂNCUŞI:

Poarta Sărutului…
vă vorbeşte despre marea bucurie
că iubirea rămâne nemuritoare.

Intermezzo nr. 7

Românizând statuara de pe Terra

Constantin BRĂNCUŞI: Arta nu face decât să înceapă continuu. Arta ar trebui să fie numai bucurie !… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze ÎNTRU BUCURIE ! Să cânte, asemenea păsărilor!
Dan Lupescu: Răsădind esenţa Spiritului Românesc în sculptura lumii, Românizând statuara de pe Terra, Brâncuşi a universalizat-o până la Esenţa Dintâi, Primă, Primordială, Arhaică, impunând obiectelor sculpturale suflu, suflet, duh, fiinţarea întru iubire, lumină, armonie cosmică, divină – scânteie, flacără, torţă mereu vie a veşniciei Universului…
Alexandra Titu: Preluând elemente de limbaj din zăcă­mântul culturii populare, Brâncuşi încarcă opera sa de forţe miraculoase. Iluminat de cultul pământului patriei şi strămo­şilor săi, sculptorul, “Genius loci al României”, cum îl numea Giulio Carlo Argan, este fascinat de zorii naşterii omului, desco­perind, în fluxul imemorial al vremii, momentele cruciale ale vieţii – naşterea, iubirea, munca. Creaţia, moartea. Spaţiul în­chis, circular, al marilor sanctuare dacice din Munţii Orăştiei, măsurând curgerea vremii şi menţinând treaz spiritul, este reluat de Brâncuşi cu dorinţa de a sacraliza un loc, un punct evocator, unde timpurile – trecut, prezent şi viitor – se uni­fică. Crescând imperios pe verticală, Coloana ascunde în simplitatea sa efortul constructiv, pentru a păstra, pur şi persistent, sensul înălţării umane, aspiraţia spre lumină, spre raţiu­ne. Transceza promisă de seria Păsărilor în văzduh, de Măias­tre, capătă aici, în funcţionarea Coloanei, un sens copleşitor, orien­tându-i pe cei căzuţi în “valea plângerii” spre tărâmul divin.
V. G. Paleolog: S-a insinuat şi, după aceea, s-a insistat asupra tendinţei arhaizante a unei părţi din opera lui Brâncuşi. I s-a atribuit o ascendenţă gratuită, când egipteană, când ne­groidă, s-a ajuns chiar până în Insula Paştelui, pentru a găsi o asemănare între sculpturile primitive, dar cu totul remarcabile ale acelei populaţii atât de puţin instruite, însă foarte civilizate, şi sculptura lui Brâncuşi (v., “Maestrul”, expoziţia Brâncuşi din 1926, New York). Prima Pasăre de Aur (cea din colecţia Elie Poiret) a fost considerată de influenţă egipteană. Rugăciune şi îndeosebi Cuminţenia pământului, fără a putea fi puse în legătură cu o epocă anume, ar avea legătură cu “vârsta proverbelor”, ceea ce nu e greşit spus, căci cele două statui au ceva comun cu folclorul tuturor popoarelor, fără deosebire. Cuminţenia pământului ar putea fi increatul dintr-un poem nordic din Edda, însă la fel de bine ar putea proveni dintr-un basm românesc. (…) Prin aceste pretinse corespondenţe împrumutate din artele arhaice, Brâncuşi a fost acuzat că a prăvălit cu bună ştiinţă sculptura în prăpastia primitivismului steril; simplificarea fără rezetve a Formei prin eliminarea detaliilor şi a elementelor superflue, ca şi cercetările lui Brâncuşi asupra Formei primordiale au fost considerate drept o întoarcere la arta schematică. Nu schema este esenţa Formei; în cel mai bun caz, ea o rezumă; în acest timp, Brân­cuşi era pe urmele faptului ce generează Forma, el căuta conştient Forma pentru ea însăşi şi în ea însăşi, descoperind Forma în Sine. Schematismul în artă şi expresia lui formală nu are nimic în comun cu Forma în Sine. Forma în Sine nu ţine în niciun fel seama de datele obiectului; arta schematică are pretenţia că rezumă obiectul. Arta brâncuşiană substituie morfologiei comune o fenomenologie ce îi este impusă tocmai de elementele Formei în Sine, care poate să nu semene de depar­te cu obiectul propus (v. Cocoşul, Adam, Eva, Socrate etc., contrare oricărui schematism, ce rezumă pur şi simplu datele).

La Târgu-Jiu, ample poeme metafizice

Constantin BRĂNCUŞI: Eu vă vorbesc despre acea sculptură care posedă viaţa ei proprie; iar nu despre una care ar avea vreo formă asemănătoare vieţii. De altfel, întotdeauna, teoriile simple şi pure sunt eşantioane fără valoare; numai acţiunea contează. * Michelangelo ni se relevă a fi acela care a mers mai departe, pe calea sculpturii Helenismului. Aţi putea, însă, să staţi, să vă odihniţi, măcar o noapte, alături de capodopersa sa, Moise ?
Dan Lupescu: Dacă Lucian Blaga se înminuna prin versurile: Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ Cum se izbesc de geamuri razele de lună… –, operele lui Brâncuşi demonstrează că el are un auz atât de fin încât, într-o pădure aparent mută, încremenită în tainice tăceri, percepe paşii “bubuitori” ai gâzelor, hora sau rustemul firelor de iarbă, şoaptele din tremurul frunzelor şi, desigur, vibraţia orbitoare a razelor de soare în amiază, ori dangătul de aramă al acestora în amurg, ca şi gânguritul fugos al sevei prin trunchiurile stejarilor seculari. Meditând asupra sculpturilor lui Brâncuşi, lăsându-ne furaţi de accentele şi armoniile lirice ale acestora, de fiorul metafizic atât de tainic, putem afirma, împreună cu Jean-Marie Guyau (care se referă însă doar la poezie): “Acest freamăt al vieţii în toate lucrurile, această urcare a sevei universale pot fi sugerate intermitent urechii noastre încă primitive numai de filozofie şi de ştiinţă, datorită faptului că prin ele percepem bogăţiile armonice răspândite în lume (…). Fără ele, n-am putea întrevedea adevăratul univers, n-am putea intui sensul marii simfonii…”.
Sculptorul-poet Brâncuşi se pare că ştia, sau măcar intuise, faptul că, la începuturi, sculptura, ca şi poezia, făceau corp comun cu ştiinţa şi cu filozofia naturii. Ce altceva sunt capodoperele sale în serie – Păsările, Cocoşul, Peştele, Dom­nişoara Pogany, culminând cu Trinitatea Ansamblului de la Târgu-Jiu – decât ample poeme metafizice, precum Upani­shade, Rig-Veda, Biblia ? Să nu uităm că înşişi filozofii de vocaţie Parmenide şi Empedocle erau poeţi. În felul lor, Heraclit şi Platon, filozofi de anvergură planetară, erau şi poeţi, şi sculptori ai Ideilor, dar – se înţelege – şi savanţi.
Trecut în lumea umbrelor în anul 1888 (când Brâncuşi avea 12 ani şi descifra misterele vieţii în Craiova), esteticianul francez amintit mai sus, Guyau, se întreba aproape retoric: “Nu a formulat însuşi Virgiliu critica oricărei forme de artă pur imaginativă şi senzitivă în ziua în care cineva, întrebân­du-l dacă există o plăcere capabilă să nu inspire niciodată nici dezgust, nici saţietate, poetul i-a răspuns: Totul devine plictisitor în afară de cunoaştere: praeter intelligere ?. Pentru ca, în continuare, hermeneutul parizian să comenteze: “Acest act al gândirii, pe care Virgiliu sfârşea prin a-l pune deasupra a orice, reprezintă în sine o bucurie în aşa măsură încât Aristotel situa în el fericirea divină. Şi această bucurie, pe care ne-o dăruieşte ştiinţa, ne-o poate furniza şi marea artă. “A înţelege” şi a pătrunde sau cel puţin a măsura cu ochii adâncimea a aceea ce este de nepătruns şi de nedescifrat, aceasta este plăcerea cea mai înaltă pe care am putea-o găsi în poezie şi o astfel de plăcere este fie ştiinţifică, fie filozofică”.
Revenind la protagonistul cărţii noastre, Brâncuşi, nu exclama acesta, deseori: Nu căutaţi sensuri ascunse… Eu vă dăruiesc Bucurie curată… ? Şi, ducând gândul mai departe, nu ne sugera el, discret, că operele sale – care emiteau nu numai lumină, ci şi Timp-Sacru, Spaţiu-Sacru – sunt, pe cât de tămăduitoare, pe atât de generatoare de Fericire Divină ?
În seria marilor teme de meditaţie, frizând enigmele pe care omul trebuie să şi le asume, să le trăiască şi să le traverseze, cu temeritatea cu care ar traversa Styxul, se înscrie şi “o atracţie de nedefinit şi eternă ca în lungile alei cu sfincşi ale templelor egiptene, ce se pierd în deşert”. Exact aşa – ca pe o alee cu sfincşi tăiaţi din clepsidre în veşnică trecere/ în eternă curgere – putem privi atât de sobra, misterioasa, înfio­rătoarea Alee cu scaune (în grupuri de câte trei) pe care vizi­tatorul, Omul trebuie să o parcurgă, de la Masa tăcerii la Poarta Sărutului, de parcă ar repetea urcuşul Mântuitorului pe Golgota…
Invitându-ne pe târâmul mirific al plăcerii de a înţelege, Brâncuşi ne dăruieşte Bucuria de a gândi, care – citându-l din nou pe Jean-Marie Guyau, care nu avea de unde să ştie că Brâncuşi îi va confirma, peste câteva decenii, minuţioasele exegeze – “se păstrează şi când ştiinţa îşi are limitele sale, şi când gândirea concepe nemărginirea”. Concepând fără sfâr­şirea, infinirea, nemărginirea –, Brâncuşi ne îmbie să nu ne uităm rădăcinile ancestrale, să ne regăsim, în momentele de cumpănă, forţa de Anteu prin întoarcerea, stâmpărarea setei şi foamei de noi înşine, de Dumnezeire, sorbind cu nesaţ din gâlgâitorul fluviu al obârşii­lor, din taina oceanului primordial – din care fiecare fiinţă izvorăşte şi curge…
V. G. Paleolog: Înainte de epoca noastră, arta s-a risipit, dacă nu într-un exces de senzualism, atunci, incontestabil, într-o moliciune a sensurilor. Ca reacţie, excesul de cerebra­litate propus de cubism, cu formulele lui de artă abstractă,a dat înapoi, însă într-un mod mai puţin radical. Arta lui Brâncuşi nu reprezintă o cale de mijloc. Ea nu are ambiţia să modifice expresia artistică, ci vrea şi realizează transformarea totală a concepţiei despre Artă, transmutarea în Noul Univers al Formelor. Arta lui Brâncuşi este o nouă cosmogonie, o Nouă Lume, prevestită de marii geometri şi matematicieni, prin geometria neeuclidiană şi prin teoria numerelor mari; ei desfiinţează hazardul. Fizicieni iluştri au anunţat-o prin descoperirea atât de ciudatului univers atomic, iar chimişti eminenţi prin transmutaţia substanţei, trecând astfel de barierele vechii lumi decrepite. Pentru ca reforma spiritului uman să poată fi totală, nu mai lipseşte decât Noul Dumnezeu găzduit de Noua Credinţă.
Carola Giedion-Welcker: N-a lipsit nici acuza că atelierul din Impasse Ronsin n-ar fi decât un “turn de fildeş”, cu toate că întreg “cartierul” defila acolo, căci Brâncuşi rămăsese credincios simplităţii originii sale, păstrând o atitudine ţără­nească în faţa vieţii. Ceea ce inducea oamenii în eroare era refuzul de a-şi subordona gândirea şi creaţia vreunui sistem politic. Precum Joyce, şi Brâncuşi considera munca de creaţie un act “religios”, în care artistul, “preot anonim”, oficiază transmutaţia profanului în “sacru” – concepţie pe care o îm­brăţişase, în prima sa perioadă, şi Kandinsky. Toţi cei din această generaţie, oricât de deosebiţi ca origine şi formaţie, datorează neîndoios simbolismului impulsul atitudi­nii lor spirituale. (Acest non serviam e adânc înscris în sângele lui Brâncuşi şi Joyce; primind o educaţie total diferită, ei parcurg un drum analog: ani de privaţiuni în serviciul unei arte fără compromis – s. n.).
x

Coloana Infinirii

rupul tău – candidă mistuire, lebădă –
ferecat în iubire, trecerii vamă nu-i dă.
T
Duhul tău – veşnică flacără –
gustul cenuşii nu-l va cunoaşte…

Catargul lumii
numai dragostea-l naşte…

Constantin BRÂNCUŞI:

Natura zămisleşte o vegetaţie vânjoasă,
care creşte drept în sus, de la Pământ înspre ceruri.
Iată, Coloana mea trăieşte într-o grădină frumoasă
din România… Coloana mea va fi
una din minunile Lumii.
Frumosul este echilibrul absolut.
Intermezzo nr. 8

Triplu Eon: Viaţă, Sculptură, Atelier

Constantin BRĂNCUŞI: Arta – poate cea mai desă­vârşită – a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială (s. n.). Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele. * Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa. * Arta este altceva decât “redarea” vieţii, este transfigurarea ei. * Lu­mea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari. * Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.
Dan Lupescu: Neasemuitul EON triplu – Viaţă, Sculptură, Atelier – pe care Brâncuşi ni le-a dăruit nouă, românilor, în primul rând, apoi americanilor, francezilor, dar şi întregii omeniri, constituie picătura de rouă (lacrima cerului, “sudoarea privighetorilor care au cântat toată noaptea”…), sămânţa Timpului-Spaţiu, Timp Sacru/ Spaţiu Sacru, generate de efectul de contemplaţie, efectul de meditaţie îndelungată şi chiar de mereu dătătorul de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte Efect de Piramidă (cunoscut, studiat anterior de Mihai Emi­nescu), prin care El, BRĂNCUŞI-Demiurgul, BRĂNCUŞI-Regele, BRĂNCUŞI-Robul, intra în starea de venerare a materiei (întrupate în lemn, piatră, marmură, bronz) şi a Universului, după care atingea starea de graţie prin care, descifrând şi desprinzând Forma Pură, impunea Noua Ordine Mondială în Sculptură – Noua Metafizică a Omului botezat în Bucurie Curată. Ieşind din cercul strâmt al efemerităţii telurice, BRĂNCUŞI ne-a dăruit, concomitent cu nea­semuitul EON (veşnicie creată) un Kairos românesc nemaiîntâlnit, un Timp al nostru, trăit la modul Absolut.
David Lewis: Mai târziu am stat pe marginea patului (n.n. în 1955), Brâncuşi, soţia mea şi cu mine. Pe o foaie de hârtie a desenat o spirală asemenea unei cochilii de melc. “Viaţa este ca o spirală – a spus. Noi nu ştim în ce direcţie se găseşte ţinta noastră. Noi trebuie să călătorim în direcţia pe care o credem bună.” A tras o linie dreaptă din centrul spiralei dincolo de perimetrul ei. “Noi niciodată nu-L atingem pe Dumnezeu. Dar curajul călătoriei este important”.
Alexandru Buican: Moartea continuă să-l despartă de contemporanii săi. Departe, în ţară, la Craiova, a murit Popp (n.n. Victor N. Popp), cel mai important colecţionar român al său. Conacul acestuia (n.n. de la Ostroveni, judeţul Dolj) a fost naţio­nalizat de autorităţile comuniste şi colecţia sa de artă s-a împrăştiat. Ce se va fi ales de Sărut ? (n.n. nu s-a împrăştiat, a rămas în casa servitorilor, care au folosit capo­dopera Sărutul ca pietroi de presat varza murată, până când a recuperat-o C.S. Nicolăescu-Plopşor…)
V. G. Paleolog: Sculpturile lui Brâncuşi nu sunt forme de care am lua cunoştinţă prin apercepţia aparenţelor; ele sunt forme în sine, adică ceva ce ni se revelează prin esenţa for­mei ce o exprimă. Forma în Sine este reductibilă, după Brân­cuşi, la un proces de structurare a materiei, proces pe care îl concepea ca o reducţie asemenea celei a grilei ce re­glează lumea cristalelor, adică ceva independent de raţiune şi de epifenomenele creşterii şi dezvoltării. (…) Forma ar fi aşadar o concreţiune a spaţiului ca substanţă, iar aceasta fie prin hazardul forţelor cosmice, fie conform cu legea inexorabilă a unui demiurg suprem. Această concepţie, ce pune în legătură materia, spaţiul şi hazardul, este de origine goetheeană. După Goethe, pietre, plante şi animale s-au format prin nişte fericite aruncări de zaruri ale unui jucător suprem, Dumnezeu. Omul nu este decât reuşita unei aruncări de zaruri ce ţintea foarte sus. Brâncuşi nu a exclus nicicând hazardul din opera lui căci se cunoaşte povestea unei pietricele foarte stranii găsite de el în torentele din Pirinei, pe care o considera o capodoperă a Natu­rii ce acţionează slobodă şi cărei îi invidia cu tristeţe For­ma intangibilă, după el, pentru orice operă făcută de mâna omului.
Carola Giedion-Welcker: Un fel de unitate mistică şi mitică apropie sculptorul de materialul său (…) Pentru rezol­varea celei mai dificile dintre probleme, aceea “de a cuprinde toate formele într-una singură şi de a o face să trăiască”, Brân­cuşi investighează totdeauna cu atentă minuţie materialul (…) Din această muncă şi cercetare plină de umilitate izvorăşte în mare măsură incontestabila, tainica autenticitate a artei sale (s.n.). (…) Forma însăşi pare a fi primit, pe parcursul acestei lungi şi precaute dezvoltări, ceva din înţelepciunea meditativă pe care Brâncuşi o aşeza la temelia oricărei trăiri adevărate. Era convins că, pentru a deveni fecundă, existenţa umană trebuie să se întemeie pe germenele reflecţiunii inte­rioare. Gândirea sa părea să oscileze astfel continuu – în felul “oriental” – “între sensibil şi suprasensibil”, atitudine carac­teristică şi lui Goethe în Westöstlicher Divan. Considera lucrările sale de tinereţe simple “coji”, prea ataşate realităţii exterioare pentru a fi atins adevărul. (…) Ajuns la maturitate, Brâncuşi renunţă la “exaltare” în reprezentarea vieţii interioare, re­curgând acum la imagini aeriene, tandre şi calme. Capetele ameninţătoare, corpurile torsionate ale sclavilor lui Michel­angelo îi par neliniştitoare şi crispate (…) Percepi în toate (n. n. în toate operele brâncuşiene de maturitate) o reţinere clasică (v. V. H. Keller), care tinde să înalţe spiritul, nu să-l agite; “o nobilă simplitate, o grandoare calmă” fac din forma epurată un mediator al echilibrului interior. Brâncuşi aparţine deopo­trivă sensibilităţii şi gândirii orientale şi mediteraneene – iată un adevăr categoric. De aici îşi trage originea ampla sa viziune cosmică, în contextul căreia tot ceea ce fiinţează este doar o particulă în fluxul devenirii universale; omul nu este detaşat şi înălţat deasupra totalităţii Creaţiei. Dacă plăsmuirile clasice sunt închise, odihnindu-se în ele însele, opera sa se des­chide spaţiului universal, se lasă străbătută de el; iată cum îşi doreşte el opera, iată cum vrea să fie receptată. Pasărea lui trebuie să umple bolta cerului. Iată de ce acordă cea mai mare grijă polisajului, nu numai în sensul perfecţiunii estetice. Lucrare a mâinilor sale, polisajul este abordat cu o grijă şi o intensitate ieşite din comun; transparenţa se converteşte în transcendenţă. De-a lungul procesului de lustruire, sculpturile devin capabile de a absorbi şi iradia lumina şi, mai mult, ele se încarcă de o stranie energie spaţială şi spirituală. Datorită acestei calităţi (n.n. acestui efect al) a polisajului, forma-nucleu compactă, închisă, se deschide spaţiului, îl translumi­nează şi, prin jocul infinit al reflexelor, ia în stăpânire întreaga lume jur-împrejur.
Alexandru Buican: Beatrice (n.n. Wood) îi pune şi ea inevi­tabila întrebare. “Te temi de moarte ?”. Sculptorul pare a avea răspunsul demult pregătit: “Viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru.” Beatrice mai încearcă: “Se spun lucruri tulburătoare despre viaţa de după moarte, dar nu ştiu dacă sunt adevărate…”
“…Dar eu ştiu că sunt adevărate – o asigură Brâncuşi cu ochii strălucitori. Pentru că, în copilărie, am murit o dată. M-am înecat când eram copil. Toată viaţa mea anterioară mi-a trecut pe dinainte, am ştiut că muream şi, în momentul în care moartea m-a atins, picioarele mele au atins pământul. Am sărit dintr-o vibraţie (s.n.) într-alta. Am ieşit (…) vărsând apă ca o fântână. Am ştiut atunci că am murit şi că mi s-a permis să mă întorc”.
E lesne de înţeles că americanca simte că o părăsesc cuvintele în prezenţa acestui iluminat.

Apostol al culturii Duhului

Constantin BRĂNCUŞI: Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi, când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini. * Polisajul este o necesitate pe care o cer formele relativ absolute ale anumitor materiale. Nu este obligatoriu, ci, dimpotrivă, este foarte dăunător pentru acei care sculptează bifteck.
Dan Lupescu: Apostol al culturii Duhului, rob al culturii iubirii – dusă până la treapta supremă: Amor intelectualis Dei/ Iubirea faţă de Dumnezeu –, părând, doar părând că vine de nicăieri (dar el venea de demult, venea din trecut) şi că merge către nicăieri (însă mergea direct, neabătut spre Esenţă, spre Forma Pură/ Forma în Sine), Brâncuşi ne-a botezat în cultul adevărului că numai prin Bucurie, căldură, pace lăuntrică ne putem regăsi esenţa de oameni – Fii ai Luminii.
V. G. Paleolog: Odată ajuns la o concepţie ultimă despre Formă, la Forma-tip generatoare de devenire, Brâncuşi nu-şi consideră menirea încheiată; ţelul este încă departe. Forma-în-Sine, acea organizare supremă a liniilor de către Arhi­geometru nu este decât penultimul ţel pentru Brâncuşi. (…) El înţelege că Forma, chiar dacă este dată în Sine, ferită de orice atingere seculară (veşminte, podoabe, alcătuire a cărnii) nu este suficientă pentru a atinge ţelul suprem: starea materiei în momentul concreţiunii ce captează Forma. Lumina, nu aceea care se supraadaugă la obiectul sculptural, ci aceea care emană din el, ca un fel de ectoplasmă, lumina halo a oricărei Forme-Obiect, va fi dificultatea ce va trebui învinsă, scopul ce va trebui atins. Va fi vorba – gândeşte Brâncuşi – de puterea de a amesteca în însăşi substanţa materialului sculpturilor, de a pietrifica materia cu ea, în metalul placid şi impasibil, zâna unduitoare care este lumina, acest fluviu al timpului ce se scurge. Nu va fi vorba ca statuile să fie aurite; nu aceasta este problema. Va fi vorba de a aduce metalul în stare să devină receptacolul natural al luminii, să-l transmuteze din starea rece în starea strălucitoare din momentul fuziunii. Viaţa e redată metalului prin foc, odată cu momentul topirii lui. Tocmai de această noţiune, provenită din observaţia metalurgiştilor, se va servi el pentru a atinge ţelul geometriei magice a liniilor mereu unduitoare, al geometriei liniei curbe, revenind fără încetare, ca un punct generator asupra lui însuşi, ceea ce îl va purta către necesitatea şlefuirii excesive a metalului obţinut prin topire.
Carola Giedion-Welcker: Ce straniu pare astăzi, când vezi unii sculptori tineri – clar influenţaţi de geniala inovare brâncuşiană în maniera de a trata forma şi spaţiul – clamând superioritatea generaţiei lor, numai pentru că peforează lemnul sau bronzul sau pentru că le configurează în jurul unui gol. Această metodă, dacă le dai crezare, ar constitui un stadiu superior faţă de “procesul brâncuşian al compactizării” căruia sculptorul i-a conferit în mod genial tocmai capacitatea de a se sublima prin energia iradierii. Punctul lor de vedere apare cu totul superficial, volumul lui Brâncuşi posedând virtuţi iradiante şi absorbante, care nu pot fi considerate doar un simplu fenomen sculptural. Trebuie să descifrezi aici semnul unei grandioase deschideri cosmice, al unui contact universal, propriu tuturor epocilor mari. Astfel, Brâncuşi a recucerit, pentru epoca noastră, un paradis pierdut şi a creat o operă al cărei limbaj este deopotrivă nou şi străvechi. O operă care reactualizează elemente artistice invariante, transfigurân­du-le şi încorporându-le într-o lume de forme nemaiîntâlnite până atunci.
Constantin BRĂNCUŞI: În timpul copilăriei, am dormit în pat. În timpul adolescenţei, am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii, am zburat înspre ceruri.
Dan Lupescu: În Fiinţa fiecăreia dintre sculpturile sale – pe cât de divine, pe atât de magice, hieratice, ezoterice, extraterestre, galactice –, BRĂNCUŞI a inculcat funia de aur, purpură şi diamant/ Cristal Absolut prin care ne leagă pe noi, oamenii, să mărturisim (martori fiind şi propovăduitori ai Luminii), să mărturisim şi să respectăm canonul căii împletite din trei culori întemeietoare: Roşu – Lex Orandi/ Legea Rugă­ciunii, Galben – Lex Credandi/ Legea Credinţei, Albastru – Modus Vivendi.
V. G. Paleolog: Forma este o reflectare a organicului şi a anorganicului în neîncetată mişcare; plantă ori animal, ea este un continuu proces de creştere sau de decrepitudine, o rază infinită înspre cele două direcţii ale imperfecţiunii. Numai procesul cristalizării este perfect din momentul apariţiei sale. Cristalul este un stadiu pur de narcisism. El se reflectă din fiecare punct în el însuşi, iar creşterea lui este identică cu a celulei primordiale, cu ţelul sistemului-grilă căruia îi aparţine, în vreme ce planta sau animalul nu fac decât să exalte în variabilitate. Scopul final al vieţii cristalelor constă în asemănarea cu starea primordială, în timp ce sensul ultim al lumii organice pare să fie diversitatea. Plantă ori animal nu seamănă cu ele înseşi de la o oră la alta: schimbarea este legea lor. Cristalul nu diferă cu nimic faţă de el însuşi, comparativ cu orice moment din existenţa lui, fie acesta ziua următoare a naşterii sau ajunul morţii lui.
În a sa Coloană a infinitului, Brâncuşi pare să fi ajuns la acea problemă a cristalului care e forma perfectă. Blocurile romboidale ce se adaugă după nevoie, ca pe o grilă orientată vertical, par să-şi aibă principiul generator tocmai în acest univers al cristalelor.

BRÂNCUŞI,
Smerind Numărul de Aur

Baladă ezoterică

La nunta de aur – 75 de ani –
a Ansamblului sacru de la Tg. Jiu
(comparat de experţi cu Marile Piramide egiptene
şi cu Sfinxul de pe platoul Gizeh),
singurul Monument de for public din lume
dăruit de BRÂNCUŞI României, ţara sa natală,
“ca o dreptate poetică”

Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine –
Martir lamurei divine
Şi Esenţei carpatine…

Cu condei de foc şi pară
Scriu direct în Stea Polară
Cu peniţa sare-amară
Că iubirea-i tot amnară
Ca iasca de căprioară
Şi ink red în călimară –
Jerbe-mi ies din dalba nară
A vulcanului Vezuviu
Scânteind ca brav Vitruviu
Prin vitralii dčjá-vu…

Bice pocnesc în privirea
Sfinxului ce mântuirea
Ne-o păzeşte în Bucegi
Printre zei şi tainici regi
Ai dacilor.
Tuaregi
Deschid porţile-ntre lumi
Despre care nimeni nu-mi
Grăieşte şi nu îmi spune
Decât tu, ’Nalt Constantine
BRÂNCUŞI, cel bogat în mine
De străvechi Esenţe line,
În moşi bogat şi în moaşe
Care lumea cocoloaşe
De lumină dumnezee
O făcu-ntr-o zi ahee…

Maica ta păzeşte strana
Care-mi lecuieşte rana
Sângerândă-n Orion
De unde-ai venit pe tron
Din purpură, dor şi aur
Smuls din zvâcnet de Centaur
Rupt din Timp şi rupt din Spaţiu
Nadir dincolo de raţiu
Unea voastră de humă
Lipind ulucile-n Lună,
Nu şi grinda din Centură
De Pleiade în căldură,
În călduri şi-n dor de pură
Răstignire-n dor de gură
A raiului şi-a legendei
Despre frenezia Evei
Deschizând bolţi succesive
Din Carpaţi până-n Ninive
Prin lumi paralele, sacre
Fragede cum cărnuri macre –
Biftecuri instant astrale
Nu din lumi materiale,
Ci din vremuri ancestrale
Când doar Spirit toţi eram
Şi prin inorogi zăream
Ale cosmosului poale
În străchini câlcând şi-n oale
Fluturate-n nouăşnouă
De tărâmuri vechi şi nouă
Rămase necunoscute
De milenii numai nouă,
Dar veşnic întreţesute
Cu lumina din rebele
Idei-flăcări dintre iele,
Sânzâiene, cosânzene –
Meteori, comete, stele
Din Duh Sfânt mereu ivite,
La ţărmure netivite,
Ci-nflorind în constelaţii
Roind roiuri reci roinde
Peste Timpul-Spaţiu unde
Clipele-s grăunţe sacre,
Seminţe amare, acre
Aşa cum îs toate cele
Împletind galaxii, versuri
Zămislind moi universuri
Din Suflarea nesfârşită –

Var, varniţă, văruită
Cu bidineaua străbună
Logodind Soare şi Lună,
Umbra Oului dintâi
Cu mireasma din gutui,
Oul alb, primordial,
Ivind Cocoş mondial
Ce calcă Cloşca celestă
Cu pui de aur şi vestă
Antiglonţ istoriei,
Scară-n cer şi gloriei
Soclu viu crescând înalt
Până-n cerul celălalt…

Cu trafalet – vag arheu
Mânuit de Dumnezeu,
Cel ce le ştie pe toate,
Le dă viaţă, ţeluri, soarte
Dincolo de porţi nemoarte,
Dincolo de Spaţiu-Timp:
Bucegi, Athos ori Olimp,
Dincolo de porţi astrale
Cu hlamide şi paftale
Străfulgerând veşnicia
Şi-ncepând ucenicia
La Zamolxis-Absolut

Zbor din rouă şi din lut
Pân’ la Unul Dumnezeu:
BRÂNCUŞI-Tatăl, vechi resteu
Care niciodată punct
Nu pune Coloanei Unt
Pulsând magic din Duh Sfânt
Şi-ntrupându-se în cânt
De îngeri şi serafimi,
Măiastre şi heruvimi
Protejând muzici de sfere,
Pitagorizând mistere,
Numere de aur, miere,
Care toate cep deschid
Din Caraiman în Ohrid,
Gugu, Stonehenge, Gizeh,
Templul soarelui azteh,
Calendar de andezit –
Sarmizegetusa mit,
Kogaion dumnezeit,
Paralaxă la zenit…

…La răsărit de Bohai
Zării Kuisţ-n bonsai
Răsturnat pe firmament
Cu Sirius armament
Şi-n craterul de pe Marte
Descifrând silabe, şoapte
Despre Mânăstirea Alba,
CaluGastru, Chi-Xibalba
Înspumând halba şi barba
Pieptănându-şi-o cu barda
Timpului prim, cerb măiastru
Mulcomind în pas buiastru
Din fluierul de jugastru
Prin codri de cremene
Cleştarul să-i semene
Porţi înalte, porţi sus-puse
Până unde mi se duse
Hestia şi Dochia
Înfoindu-şi rochia
De păun ceresc şi tandru
Tată cu parfum de leandru,
Sfinxul din Bucegi, tăcut –
Andromeda azimut,
Platoul şi oile,
Omul Vârf, nevoile
Vremuirii-n infinit –
Cel ce sunt m-a izbăvit,

…Timp rotat, dinte de lup,
Felinar în cantalup,
Timp gheizer şi Timp căzut
Dincolo de Absolut,

Timp cascadă, Dunăre,
Fluviu-n veac să-mi murmure
În mări de corali, oceane
Lumilor primordiale

Din Okeanos în ocheane
Ţintind sus şi-n subterane
Tuneluri comunicante
Cu mulţimi de lumi secante
La infinit şi în doina
Tatălui ceresc ce moina
O transformă-n ploi de aur
Germinând sori noi şi faur
Dovedindu-se mereu
Sub sternul de curcubeu
Ce se-adapă la izvoare
Unde Timpul nicicând doare
Şi niminea nu mai moare
Rază devenind, picioare
De zimbru cu greabăn-Soare –
Copil căutând chindia
La ţâţa Mumei Maria
Ce-alăptează veşnicia…

…Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine,
Martir lamurei divine
Şi esenţelor alpine…

Masa, Poarta şi Coloana,
Biserica, Sfânta Ana
Le aliniază-n strana
Istoriei nevăzute –
Colonii de porţi durute,
Moartea să nu ne sărute…

În adâncuri numai Unul,
În slavă acelaşi Unul:
Tatăl nost’ tăcut şi-nalt
Până-n raiul celălalt…

Din Măiastra-n Dorohoi
Trec Esenţele-n puhoi,
Din Hobiţa la Craiova
BRÂNCUŞI mântuieşte slova…

…Din Paris la Târgu Jiu,
Tot mă duc şi iarăşi viu
Să vă scriu cu bisturiu:

“Nu-nţelegeţi ce vă las
La cel din urmă popas…

Săraci fost-aţi când plecai,
Tot săraci, fără vătrai,
Vă găsii la revenire
Fără rune şi menhire,
Fără grâu, fără de mei,
Vai de sărăcanii mei,

Întru Dumnezeu săraci,
Nevăzând câmpul de maci,
Roua nicicând sărutând-o,
Holda neblagoslovind-o…

…Proşti eraţi, mai proşti acum
Când viaţa vă pare fum
Şi speranţa zace-n scrum…”

…În gară, la Târgu Jiu,
Urc în tren şi, totuşi, scriu
Pe frunza de plop, albastra,
Tremurândă în Măiastra,
Scriu, vă blestem: “Ţineţi minte
Aste ultime cuvinte –

Doar nuntiţi cu Sfântul Duh
Şi cu Pasărea-n Văzduh
Puteţi trăi pe Pământ
Dincolo de dor şi cânt
Cu BRÂNCUŞI al vostru SFÂNT…

Înţelegeţi ce vă las
La cel din urmă popas ?…”

…Timp invers, Timp absolut,
Porţile-mi iau şi mă mut
În tărâmul fără lut –
Unde Coloana-Iisus
Ceru-l urcă, sus-sus-sus,

Până-n Poarta Tatălui
Clepsidra-Mpăratului,
Stâlp de diamant, lumină
Din a Mariei grădină
Veşnic verde şi-n divină
Vibraţie leonină
Dintr-o zare genuină…

Lumi de flori, fluturi, albină,
Un mileniu în regină
Cu Table Beleaginte
Zori de ev nou să ne-alinte,
Tablele Frumoaselor
Frăgezimea oaselor…

Roiuri de lumi nesfârşite
Unde Domnul tocmai mi te
Naşte întru slavă
De lumini trosnind în lavă…

Brâncovene Constantine,
După tine BRÂNCUŞI vine –
Martir lamurei divine
Şi Esenţei carpatine…

Craiova, 8-12 august 2013

Intermezzo nr. 9

Matricea heraldică a rădăcinilor româneşti

Constantin BRĂNCUŞI: Cea mai mare bucurie este contactul dintre esenţa noastră şi esenţa eternă. * M-am mutat în Impasse Ronsin în 1916 şi 40 de ani am stat sub spectrul demolării… * Sculptura nu e altceva decât apă, apă, apă… * Cocoşul sunt eu… * Să mergi bine, conştient de tine şi de calea ta !
Dan Lupescu: Văzând lumina zilei într-un sat românesc/ gorjenesc de sub piscurile sudice ale Masivului Parâng din Carpaţii Meridionali, BRĂNCUŞI a tras în piept, o dată cu prima respiraţie, aerul tare al unei Culturi Tradiţionale de rang universal, al unei Spiritualităţi şi al unei Stări de Spirit străvechi, specifice civilizaţiei montane, strămoşilor daci. Din vibraţia locului, în care se regăsesc toate virtuţile culturii carpatine, BRĂNCUŞI şi-a purtat cu el, în lume, zarea senină şi curcubeul, tainele fabuloase ale obârşiilor bunilor şi străbunilor săi, obârşii nonamilenare. În fibra profundă a fiinţei sale, în mentalul şi în mentalitatea sa, în atitudinea, în deprinderile şi în comportamentul lui – de viitor Părinte al Sculpturii Mondiale – se vor regăsi, aidoma unor însemne voievodale, spiritul de independenţă, uneori cu accente/ izbucniri iconoclaste, rebele, libertatea de gândire, de creaţie şi de conştiinţă, demnitatea şi buna, îndelunga cuminţenie/ înţelepciune a pământului, specifice românului de la munte, chemarea altitudinilor celeste, neostoita sete de zbor şi de contopire cu Demiurgul, cu Arhitectul Suprem al Universului.
Carola Giedion-Welcker: “N-am căutat în întreaga mea viaţă decât esenţa zborului. Zborul, ce fericire !” Cu această mărturisire, Brâncuşi se apropie de Visurile şi Miturile fundamentale ale istoriei umanităţii, în care omul triumfă asupra greutăţii sale corporale, căpătând o supraterestră forţă de plutire. Încă din tinereţe, dar mai ales în ultimii ani, l-a preocupat până la obsesie ideea detaşării şi a zborului. Acel se dčgager de soi-méme, desprinderea şi înălţarea deasupra eului erau pentru el act de eliberare interioară care dilată spaţiul şi sufletul în sens mistic. Izbutise, în câteva rânduri – îmi povestea el – să iasă din propriu-i trup şi, degajat de orice ataş corporal, să învingă distanţa: printr-un efort de concentrare apăruse, în anume momente în faţa prietenilor care aveau nevoie de prezenţa lui.
Constantin Zărnescu: Sculptorul intuise că aşa numita doctrină strămoşească cuprinde în ea proverbele (zicătorile), datinile şi filozofia naturalităţii – supunere în faţa firescului şi a firii, supunere în faţa firii lucrurilor – fără de care viaţa ar putea căpăta cu siguranţă un aspect inform, sau ar degenera. Distrugerea ritualurilor atât de importante pentru cei din vechime, Brâncuşi o punea pe seama “capacităţii” societăţilor şi a setei de câştig cu orice preţ. Familia (căsătoria, nunta), poate cea mai profund arhaică şi mai necesară ceremonie a vieţii, pe cale de a degenera la oraş (orăşean înseamnă burghez – locuitor al burgului, la Constantin Brâncuşi), se continuă totuşi aşa cum era ea în epocile vechi numai la ţăranii pe care nimic nu îi poate perverti, în grija lor de a conserva totul: “Familia este şi trebuie să rămână sacră (aforismul 222).
Constantin BRĂNCUŞI: Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă… Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne desparte de moarte… Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.
Dan Lupescu: Desprins demult de toate cele teluric efemere, singur cu Dumnezeu încă din 1937-1938, când desăvârşise Coloana şi întregul Ansamblu sculptural-arhitec­tonic din Târgu-Jiu, după care nu a mai creat decât trei opere complet noi: Ţestoasa (1941), Ţestoasa zburătoare (1944), Piatra de hotar (1945) –, Brâncuşi-Milarepa îl chema pe Dumnezeu-Eliberatorul, într-un martie 1957, la vârsta de 81 de ani, ca pe un unchi sau moş al său, foarte apropiat: “Haide, Bă !… Haide, Bă !…”. Şi dus a fost, instantaneu, la cerurile dumnezeieşti ce-l ispitiseră toată viaţa şi-l inspiraseră întru zburare fără de sfârşit… S-a dus, lăsându-ne nouă dulcele blestem de a tâlcui tainele mereu renăscânde ale Păsării Măiastre, ale Păsării în Văz-Duh, Mesei, Porţii, Coloanei…
…Haide, Bă !… Haide, Baciule Bătrân în Porporţii de Aur !… Haide, Triunghi şi Cub de Aur !… Haide, Cuib rotat de purpură al Spiritului Românesc, spirit universal de rang absolut, vino şi du-ne de mână la izvoarele primordiale !…
Carola Giedion-Welcker: Evoca forţele magice ale lui Milarepa – negaţia spaţiului, zborul, apariţia miraculoasă – pe care acesta ajunsese să le posede în mod desăvârşit, printr-o viaţă spirituală intensă. Brâncuşi gândea că şi ţinerea unui post lung nu este posibilă decât tot printr-un proces de detaşare corporală. Zborul era pentru el elevaţie, “înălţare la ceruri”. Dacă Coloana fără sfârşit, catarg infinit, magic proporţionată, verticală, urcă în trepte către înalt, devenind scară la cer, Pasărea, în schimb, este o făptură care realizează zborul mistic. Amândouă sunt simboluri ale călătoriilor supra­terestre la care omul a visat dintotdeauna. (…) Şi cât de furios putea deveni de câte ori se vorbea despre călătoriile cu avionul, în sensul unor comunicări mai rapide pe calea aerului! Zborul realizat prin mijloace tehnice îi apărea o caricatură a zborului spiritului (s.n.) – pentru că aici omul, condamnat la pasivitate, înghesuit într-un spaţiu îngust, se lasă “,transportat” de aer. Asta n-avea nimic comun cu zborul – aşa cum îl concepea el -, nutrit de elan sufletesc, mai apropiat de practicile de detaşare ale şamanilor (s.n.) decât de abilitatea tehnică a pilotului. În ultima variantă, Pasărea sa poseda acea tensiune spirituală a proporţiei (s.n.), acea čquitč absolue care constituia pentru el fundamentul frumuseţii adevărate; şi tocmai datorită unor asemenea proprietăţi, în stare să-şi ia zborul în văzduh. Poate că şi prinţul indian – singurul care plănuise împreună cu Brâncuşi mari proiecte arhitectonice şi sculpturale – s-a gândit la Garuda, vulturul solar al lui Vishnu, atunci când a achizi­ţionat de la Brâncuşi (1933) trtei exemplare în materiale diferite (marmură albă, marmură neagră şi bronz) pentru acel Templu al Meditaţiei, pe care sculptorul român urma să-l ridice la Indor. Fără îndoială, în viziunea unui hindus, valoarea simbolică, aura spirituală (s.n.) a operei erau inseparabile de frumuseţea ei formală, poate chiar elementul decisiv.
Constantin BRĂNCUŞI: Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. * Lumea poate fi mântuită prin artă. * Din toată lumea, numai românii şi africanii au ştiut cum să sculpteze în lemn. * Frumosul este echitatea absolută. * Pietrele (operele) pot să devină dintr-o dată “şugubeţe” ! * Du-te ! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o !… Şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.
Dan Lupescu: Având calităţi indiscutabile de medium, de clarvăzător şi vizionar, capacităţi de a vedea, fulgurant, dincolo de aparenţe, de a descifra corpurile subtile şi energetice, aura harică şi reţelele mesianice, lamura fiinţelor, fenomenelor, materiei –, BRĂNCUŞI purta permanent cu el matricea heraldică a rădăcinilor moştenite din satul Hobiţa (comuna Peştişani, judeţul Gorj), rădăcini redimensionate, la vârsta pubertăţii, adolescenţei şi începutului primei tinereţi, în Craiova (unde trăise mai bine de opt ani, incluzând stagiul militar cu termen redus, specific studenţilor, şi despre care mărturisea: “Craiova !… Acolo m-am născut pentru a doua oară !” sau: “Viaţa mea a fost un lung şir de miracole… Cel dintâi: Craiova !…”).
Carola Giedion-Welcker: Oamenii şi lucrurile ascundeau – credea Brâncuşi, care era obsedat de obscure superstiţii ţărăneşti – ameninţări tainice şi capcane de care te puteai apăra prin forţe proprii sau cu ajutorul prietenilor. O sensibi­litate de “medium” îl făcea să trăiască atât de puternic tensiunile din jurul său, încât adesea era incapabil să mai lucreze. De obicei se simţea în largul său duminica-dimineaţa, pentru că i se părea că atunci oamenii erau mulţumiţi şi majoritatea plecaţi din Paris. Erau şi clipele cele mai prielnice pentru munca sa. Să ajute oamenii să se defuleze, să-şi învingă inhibiţiile, să-i elibereze, să-i “descânte”, iată care erau “exorcismele” speciale ale lui Brâncuşi.
Constantin Zărnescu: Sunt din nou cu totul ispititoare consideraţiile sculptorului român despre levantinism (căruia el îi opune ca prototip uman pe înţeleptul bărbat carpatic) şi despre veneticii atât de familiari istoriei pământurilor sud-estice. El constată că veneticii “nu construiesc îndeobşte pala­te sau conacuri de piatră sau marmură”, ci vin şi acaparează pământuri, sugându-le rodnicia, nelăsând nici un semn, nicio urmă, în pustnica lor aventură; în vreme ce prima grijă a omului carpatin “cu cheag este să îşi edifice o casă nouă…” (af. 191). El îi reprobează pe levantinii înşelători şi aventuroşi tocmai pentru aceea că, rămânând nestatornici, se aşază la antipodul acelor măreţe rituri şi iniţieri (s.n.) necesare, care fixează viaţa (dându-i devenire, revenire, reîntoarcere ciclică) în legi nescrise, severe; şi îi creează forma.
Constantin BRĂNCUŞI: Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului) ?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare din noi în amintirea celorlalţi, după moarte ?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii Sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.
Dan Lupescu: Toată viaţa lui BRĂNCUŞI şi întreaga sa creaţie – ca opere/ capodopere sculpturale, dar şi ca Atelier – ilustrează realitatea că el a respectat canoanele celebrilor Cavaleri Danubieni/ Cavaleri Traci, care nu ar fi putut supravieţui fără disciplină fiinţială extremă, fără rigoare şi tenacitate, fără cultul muncii, al trudei ce te înalţă, te înnobilează continuu şi fără vocaţia lucrului temeinic făcut, pentru a rezista intemperiilor de peste milenii. Trăind, asemenea unui tânăr care a călătorit de la Cazanele Dunării la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, sentimentul plenar că ai noştri Carpaţi sunt “sân dulce de mamă… de la care nu-ţi vine să te laşi înţărcat nici când ai barba albă” -, BRĂNCUŞI ducea cu el, în subconştient, adevărul că neamul românesc este singurul din Europa cu o continuitate de 9.000 (nouă mii) de ani pe acelaşi teritoriu şi o scriere de 7.000 (şapte mii) de ani, atestată prin Tăbliţele de la Tărtăria (4.700 î.e.n.) care, conform istoricilor arheologi Colin Renfrew, Marija Gimbutas, Maria-Luminiţa Rollč şi a altor zeci de confraţi ai lor occidentali, au făcut ocolul lumii anglo-saxone, stârnind dezbateri incandescente pe tot globul pământesc.
Chiar dacă nu a ştiut că scrierea proto-sumeriană apare cu o mie de ani mai târziu faţă de aceea de la Tărtăria (pe Mureş), BRĂNCUŞI purta, în genunile străfunde ale sufletului său, ecourile poveştilor din bătrâni – dovedite adevăr istoric – în conformitate cu care tracii (unul şi acelaşi neam cu acelea ale dacilor şi geţilor – denumiri regionale, după cum oltenii, muntenii, moldovenii, bucovinenii, ardelenii, maramureşenii, bănăţenii, timocenii, istro-românii, megleno-românii, aromânii sunt, cu toţii, români) constituie cel dintâi popor indo-european care se stabileşte în Europa în jurul anului 3.500 înainte de Hristos, cu mai mult de două milenii înaintea celţilor, etruscilor, romanilor, germanilor sau slavilor.
În inima lui BRĂNCUŞI ardea şi flacăra, veche tot de 3.500 de ani î.e.n., a strămoşilor săi care, în Transilvania, inventau extragerea minereurilor metalifere şi metalurgia…
Şi astfel, Cavalerul Trac BRĂNCUŞI, Cavalerul Danubian BRĂNCUŞI, Dacul Liber BRĂNCUŞI – în egală măsură, Demiurg, Rege şi Rob al Spiritului românesc, european, universal – a impus lumii Sculptura-Metafizică, Noua Ordine Mondială a Sensibilităţii Artistice şi, fireşte, Cosmogonia-BRĂNCUŞI.
Edith Balas: Există o mare controversă în privinţa persoa­nei lui Brâncuşi: a fost el oare un vajnic ţăran, trăind singuratec în atelierul lui parizian, sau un intelectual sofisticat? După părerea mea, a fost amândouă: făcând parte din anturajul său avangardist, el s-a îndreptat către fondul trecutului său ţărănesc şi a folosit elementele populare într-un nou context. Acesta este dualismul specific al personalităţii şi artei lui Brâncuşi. Mulţi exegeţi occidentali ai artei sale cred că trăsăturile neobişnuite ale operei lui provin din asimilarea sculpturii africane. Am căutat să dezmint această credinţă şi să dovedesc că sursa trăsăturilor menţionate se află în fondul românesc al lui Brâncuşi (s.n.). Arta negro-africană, în cazul lui Brâncuşi, a avut mai ales rolul de a-i declanşa unele amintiri care să-l ajute să aducă la suprafaţa conştiinţei lui tradiţia românească a cioplirii lemnului. Există puternice similitudini între sculptura lui Brâncuşi şi obiectele artei folclorului românesc precum ulcioarele zoomorfe, pietrele de mormânt, portale şi porţi, scaunele şi presele de ulei, mesele, lăzile şi măştile. (…) Tradiţia folclorică românească, prin opera brâncuşiană, a fost transformată într-un purtător de inovaţie artistică şi a intrat astfel în curentul principal al artei pariziene.
Constantin BRĂNCUŞI: Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi. * Lumea poate fi salvată prin artă. * Eu nu fac decât să împing graniţele Artelor şi mai adânc – în necunoscut. * Eu am făcut piatra să cânte pentru Umanitate. * În sculptura mea, am suprimat golurile care nasc “umbrele. * Pasărea de aur !… O lucrez încontinuu !… Însă nu am găsit-o încă !… * Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie încât să umple întreaga boltă cerească. * Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului. * Eu forma o caut în tot ceea ce creez ! * Păsările măiastre zboară, însă Cocoşii cântă !… * Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăind în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întot­deauna şi urmăresc gândurile materialului.
Radu Varia: Oraşul Craiova era un avanpost al Vienei în sud-estul european; la sfârşitul secolului trecut, Viena era reprezentată aici de către elemente ce aparţineau înainte de toate frăţiile de meşteşugari (frăţii care nu aveau niciun raport cu masoneria speculativă) iscate din vechile Bauhţtten imperiale, a căror influenţă atotputernică asupra Habsburgilor este cunoscută. Principalii reprezentanţi austrieci şi europeni ai corporaţiilor meşteşugăreşti – constituite de multă vreme în societăţi secrete – îşi disimulau prezenţa la Craiova, fie în intimitatea întreprinderilor artizanale active sistematic şi totodată public, în plină lumină, fie printre profesorii invitaţi să predea la Şcoala de Arte şi Meserii.
Cristian-Robert Velescu: Corelând datele furnizate de Platon, Schurč, Magnien şi coroborându-le cu informaţiile pe care le deţinem în legătură cu proiectul Templu brâncuşian, suntem în măsură să afirmăm că, în ordine iniţiatică, Templul contemplării şi al descătuşării corespundea iniţierii sacerdotale. Faptul ni se pare important în sine, căci privind înapoi, către Ansamblul de la Târgu-Jiu şi către celelalte grupuri de opere care se organizează în jurul unor teme şi motive inţiatice, ne dăm seama că Brâncuşi a urmărit un crescendo iniţiatic, care începe cu reflexul plastic al micilor Mistere (tema Muzei adormite), continuă cu acela al marilor Mistere (Cocoşul, Copilul, Coloana), al iniţierii holistice (holoclçre) cunoscută şi sub numele de iniţiere “a cercului” (Ansamblul de la Târgu-Jiu), pentru a sfârşi cu acela al iniţierii sacerdotale, reflex care nu şi-a aflat “întruparea plastică”, ci doar a fost schiţat în mintea artistului şi comunicat câtorva prieteni şi colabora­tori. Această desfăşurare logică a grupurilor de opere ce marchează adevărate “trepte” iniţiatice nu ne mai permite a ne îndoi de faptul că “suirea” prin intermediul operei a acestor “trepte” sau nivele iniţiatice a fost în mod expres urmărită de artist, şi nicidecum apărută în mod spontan, ca rod al întâm­plării, ori ca reflex difuz şi intuitiv al unor concepţii ezoterice care, după cum afirmă Friedrich Teja Bach, departe de a fi nişte fapte de excepţie, constituiau pentru arta modernă mai degrabă o regulă. Se pare că nerealizarea proiectului Templului (n.n. de la Indore) l-a afectat mult pe Brâncuşi, blocând într-un fel dinamica inspiraţiei sale.
(…) Realizând Ansamblul, Brâncuşi va fi depăşit nişte limite pe care angajamentul său ezoteric le va fi presupus (…). Cuvintele sculptorului – “Nici nu vă puteţi încă da seama de ceea ce vă las eu” – îşi vădesc încă o dată întreaga lor profunzime. Din perspectiva încălcării unor angajamente şi precepte ezoterice, realizarea de către Brâncuşi a Ansamblului de la Târgu-Jiu şi conferirea unei semnificaţii iniţiatice mai înalte acestuia trebuie interpretate ca un sacrificiu al artistului. Continuând desfăşurarea argumentelor ce ar putea pleda în favoarea faptului că Brâncuşi ar putea fi depozitarul unor concepţii şi învăţături ezoterice, cităm din lucrarea lui Radu Varia: “Ştiind până la ce punct şi cu ce îndârjire tipic iniţiatică Brâncuşi s-a străduit întotdeauna să şteargă ampren­tele ce le lăsa în urma sa, să ascundă şi să dedubleze sensul pere­grinărilor esenţiale ale vieţii sale (semnătură bătătoare la ochi a oricărei confrerii), ne putem întreba care era ade­vărata semnificaţie a ceea ce el numise “renaşte­rea”sa (n.n. a doua naştere) din 1894, petrecută la Craiova, an al intrării sale la Şcoala de Arte şi Meserii. Referitor la persoana sa şi la misterul operei sale, Brâncuşi a spus întot­deauna ceea ce credea că trebuie spus, dar a spus-o întotdeauna într-o manieră ocolită, disimulând ceea ce nu trebuia spus sub ceea ce poate fi spus”.

Ochiul-frunză, ochiul-clepsidră…
( O de-scriere/ vedenie a Timpului )

Lui Constantin BRĂNCUŞI, Titanul,
şi lui Ion ŢUCULESCU

Moto: Jalea de a fi uitat
că noi suntem Europa Veche…

Milenii la rând
-mugind soldăţeşte
unul în spatele altuia
ori în lanţ de trăgători –,
milioane de ani,
miriade – precum stelele-n cer –,
păsările nu făceau ouă,
ci
clepsidrau clepsidre…

Până atunci, lumea
se întemeiase pe sfere,
apoi pe turtite, eliptice ere…

Dar iată, nepoate, cum vedeau
Zalmoxis
şi Marele Lup Alb
clepsidra:

…SUS – trecutul negru, viforos,
împietrit vulcan răsturnat,
rareori noroios -,

LA MIJLOC – gâtul strâmt de cocor
vremelnic jertfit triunghiului călător,
preastrâmtul crater al prezentului,
fragilă tulpină, lăcrimândă, de păpădie,
ţeavă de nai
picurând jalea din doine în rai,
deschizând porţi neştiute,
inorogi în galop, regesc alai…,

JOS – viitorul, nebulosul,
imprevizibilul viitor,
zadarnic încercând să reînvie-n trecut,
prin gâtul de lebădă mut,
prin care curg doar clipe
sub scut durut,
buzdugan cu peceţi sângerânde,
zvârlit de zmeul zmeilor de purpură
în porţi ferecate de dor,
plăpânde…

…Milioane, miriade de ani,
– Golgotă a mărgelelor năzdrăvane
din negrăita poveste –,
păsările năşteau clepsidre…

De la basmul străbun încoace
– vatră vrăjită din care răsar
minunile, sorii –
şi de la BRĂNCUŞI, cioplitorul
de himere, cu aură-mângâiere,
cel ce a sculptat cu lumina
şi încă dăltuieşte direct în piatră
Pogorârea Duhului Sfânt,
vuiet de suflare de vânt
peste ucenicii Mântuitorului
adunaţi în cetatea răstignirii
pe crucea: tainic cuvânt,

de la BRĂNCUŞI,
cel ce sculptează Înălţarea,
nerostit legământ,
Pasărea Măiastră aduce pe lume
aburoase, de aur elipse,
de aripa îngerului atinse,
orhidee de foc, ninse,
în care pulsează
infinitate de sfere,
puzderie de ochi însoriţi –
izvoare ale lumii,
matricea Domnului
nostru Iisus:
Calea, Adevărul şi Viaţa,
Mielul lui Dumnezeu, Mirele,
răstignitul
pe cheia împărătească,
lemn dulce, cruce divină,
fluviu de jar,
Deltă în devenire şi har,
părelnică, îndumnezeită lăstărire
a cojii timpului.

Năzărire…

…Coaja timpului
în veşnică năpârlire
precum şarpele Casei
Dorului de dor virginal,
primordial,
nemistuitul dor alb,
întors în sine cocor,
dor… – rod şi odor,
dor în bejenia din sine-mi…

Şi în armonia celestă din
Do-Mi-Sol-Do…

Dor de Începutul Lumii,
răsădit din apa Lunii
şi-nndoit cu plânsul humii
în spirala de foc a furtunii:
Oul dintâi, Oul elipsă –
Timp în spaţiu, vibraţie, undă,
Lumină-impuls, veşnicie-secundă,
Oul străluminat de eclipsă,
nadir în zenit – apocalipsă…

…Vino, Clipă magică,
ochi-frunză, clepsidră,
fulger şi tunet din mitică hidră,
şi strigă-mă,
Alfa şi Omega,
o dată măcar, pe nume mă strigă !…

Pajură-cap sau rigă ?…

Craiova, 29 iunie 2011,
De Sfinţii Petru şi Pavel
Blestemul faraonilor

Lucian Radu Stanciu: Pe Brâncuşi l-a preocupat forma generatoare de forme a lui Aristotel, forma divină, pe care a desprins-o din tăcerea lemnului şi a pietrelor şi i-a redat avântul. Pentru el, ca şi pentru George Enescu, armonia vine din trăirea esenţelor, din pătrunderea în adâncimea lucrurilor. Vibrând la poezia lui Eminescu, a vrut şi a reuşit să sculpteze zborul Luceafărului prin infinitele lumi, zbor ţâşnit din neîmpăcarea fulgerului geniului cu legea eternă.
El a văzut în zbor şi în aspiraţia verticală sensul vieţii. A admirat frumuseţea ce ţâşneşte din lumina dreptăţii şi a dovedit prin opera sa că frumosul vine din împlinirea dreptăţii.
El a fost spiritul pandur în cultura română, cum a explicat amicul său Petre Pandrea.
El a împlinit învăţătura din bătrâni transmisă oral şi fixată în gromovnicul căruia i s-a dat numele Codicele de la Craio­va.
El a făcut să cânte piatra, spuneau degustătorii străini ai artei sale.
El a făcut mai mult: a făcut piatra să mărturisească trăirile eterne ale vieţii şi umanităţii.
Poetul Camil Petrescu – dat afară de la Universul literar pentru omagiul adus sculptorului – a văzut idei, însă doar Constantin Brâncuşi a cioplit idei.
Operele sale au fost înfăptuite ca oglinzi magice în care fiecare vede şi află ceea ce îşi dorea, ceea ce visa.
Respectând lumea, aşa cum e, Brâncuşi ajunge la acel dincolo, unde bucuria sufletului şi tragicul se contopesc, redevenind forma eternă.
În lumea artei, spiritul acestui Mântuitor, muove il sole e le altre stelle.

(…) Se pare că sculpturile lui Brâncuşi poartă în ele blestemul faraonilor: ne amintim presupunerile ce s-au făcut despre blestemul ce i-ar fi lovit pe cei care au pătruns în mor­­mântul lui Tutankhamon.
Şi în legătură cu destinul operelor lui Brâncuşi se cunosc cazuri din acestea triste, pe care, poate, cineva le va dezlega vreodată.
Oameni care erau la un pas să dea nişte date esenţiale despre Brâncuşi au murit subit.
Dau cazul domnului Petru Comarnescu, (…) lucra la o monografie Brâncuşi (…) şi tocmai atunci (…) Tretie Paleolog a murit subit.
Domnul prof. univ. dr. Dan Smântânescu (…) a murit subit în ianuarie 2000.
Un prieten şi colaborator al meu Herbert, cetăţean austriac, a plecat anul trecut (2000 – n.n.) cu o vastă documentare Brâncuşi în Occident (…), dar a murit în drum într-un accident. (…)
Revista Gândirea (…) semnala un sculptor inspirat de formele bizantine şi de muzica bisericească; datorită părintelui David, ştim că sculptorul a cântat circa 60 de ani în Biserica Ortodoxă, iar doamna Giedion Welcker compara Columna Infinită cu o litanie gregoriană, cu acel ritm propriu muzicii bisericii noastre tradiţionale.

Pe umăr – Măiastră sau rană?

unec printr-o peşteră atârnată de umbre,
fumegă, pe aproape, un râu de lumină
Lfierbinte
străjuit de fântâni subterane –
priviri neştiute, răsturnate ocheane…

Dansul meu desenează, în aer, un semn
de hotar,
pulsul neantului să-l transform în cristale,
cerul lor – lacrimă, foc de vestale,
cu un vis temerar am să-l ar…

Lunec printr-un templu rubiniu, meteoric
mă înalţ, mă destram într-un cânt –
unde mă vor duce, unde-mi sunt
urmele de-altădată,
aprinse guri de lup?…

Pe umăr – Măiastră sau rană?
Trupul meu cărei galaxii este hrană?

Cântecul străveziu şi adânc,
poate drept,
când am să ajung? Când am să urc?…

Umbra mea – albatros fără cer,
fără mare –
soarbe râul de lumină, fierbinte,
şi devine Luceafăr, picurându-mi
răcoare în piept, în cuvinte…

Lunec printr-un labirint
ţintuit în astre,
presimt pe aproape suspendata grădină –
ochiul meu înstelat râde-plânge
orbit de a rostirii vină…

Addenda
De ce plânge Coloana?
Canon pe voci în infinire

Constantin BRÂNCUŞI: “Timp de douăzeci de ani, am trăit la Paris cu 20 de centime pe zi. Nu m-am plâns nimănui, n-am făcut nici o reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m-aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar eu am vrut să fac sculptură; şi tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu est á moi…” (n.t.: “Adevărul este cu mine”.)
Oscar CHELIMSKY (pictor american): “Din când în când, seara, cânta la vioară cântece româneşti, şi atunci îi ţâşneau lacrimi amare din ochi” (“In memoriam”, Ed. Dial Press, N.Y., 1958)
Sorana GEORGESCU-GORJAN: “Coloana Infinită nu s-a materializat însă în metal nici în Parcul Central din New York, sub forma unui bloc de locuinţe, aşa cum îl visase Brâncuşi în 1926, şi nici ca un zgârie-nori din oţel inoxidabil, înalt de 400 de metri, la Chicago (1939)”.
Ezra POUND: “Un om se aruncă spre infinit, iar operele de artă sunt urma pe care o lasă în lumea fenomenală”.
William TUCKER: “Singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii”.
Constantin BRÂNCUŞI: “Arta nu face decât să înceapă”.
Ion MONAFU: “Preţuirea specială de care se bucură Brâncuşi în America nu se datorează numai faptului că multe mari muzee deţin opere brâncuşiene. Muzeul de Artă Mo­dernă are o întreagă sală. (…) Creaţia lui Brâncuşi nu mai aparţine astăzi exclusiv istoriei artei, ci este studiată, de exem­plu, interdisciplinar şi în cadrul unor ramuri ale filozofiei, fertilizând, astfel, domenii ştiinţifice noi. De aceea, omagiul lumii academice americane adus aniversării naşterii lui Brâncuşi a depăşit nivelul pur comemorativ”.
Ilie PURCARU: “Operele sale sunt disputate între trei continente, iar faima lui ocupă toate universităţile lumii şi toate savantele tomuri de istorie a artei. Din Indii până la Washington, de la Paris la Târgu Jiu, geografia gândirii brâncuşiene impune, în tăietură directă, năzuinţa spre mai sus, mai departe, a unui gânditor de la noi. Regele regilor este cel care a apărat stâncile barbare de la Sarmizegetusa. Stâlpul casei lui Antonie Mogoş s-a răsucit în infinit. El e turnat în fier, argint, aluminiu, la Philadelphia, la Baltimore, în Gorj şi la New Delhi, şi ar fi trebuit, după dorinţa artistului, să împodobească Palatul UNESCO din Paris”.
Constantin BRÂNCUŞI: “Am aşteptat 40 de ani ca să fac ceva. Deviza mea a fost: totul sau nimic. Cine ne obligă să facem artă? Ne putem alege alt meşteşug, dacă tindem spre tranzacţii. Putem cumpăra şi vinde brânză, de pildă, peşte sau zarzavaturi, cu cobiliţa strămoşească” (Declaraţie din 1937, anul începerii lucrărilor de montaj la Coloana infinită, lucrări care au durat circa trei luni; fundaţia are forma unui pătrat cu latura de 4,5 metri; adâncimea: 5 metri; s-au turnat 165 tone de beton).
Sorana GEORGESCU-GORJAN: “În 1996 modulele au fost demontate în prag de iarnă, miezul fiind lăsat pradă intemperiilor. S-au purtat nesfârşite polemici despre restaurare. În anul 2000 s-au conjugat din nou toate eforturile pentru a se reface lucrarea despre care raportul UNESCO aprecia că este nu doar o capodoperă a artei moderne, ci şi o extraordinară operă inginerească” (“Istoria Coloanei Infinite”, Ed. “Destin” Deva, 2001).
Donald G.McNEILL jr.: “Radu Varia a răspuns acuzelor declarând că planul său i-ar fi asigurat Columnei lui Brâncuşi 300 de ani de viaţă şi că restaurarea a fost grăbită din motive propagandistice şi financiare, pentru ca fosta putere să fure creditul. El s-a mai plâns de prostul aliaj folosit pentru înlocuirea grăbită a structurii metalice” (“Brâncusi’s Column: The Heights of Pique”, în Herald Tribune International, ediţia olandeză din 19 aprilie 2001).
Radu VARIA: “Avem de-a face acum cu o suprafaţă monotonă, aproape moartă, acolo unde Brâncuşi ar fi trebuit să fie viu şi spiritual. Ar trebui să fie plină de magie – să elibereze forţă”.
Sorana GEORGESCU-GORJAN: “De aplecat spre pământ e mai uşor. Dar o să fie greu când va trebui s-o înălţăm din nou. Cuvintele profetice spuse de personajul Brâncuşi în piesa de teatru Coloana de Mircea Eliade s-au adeverit prin cei patru ani scurşi între momentul decapitării monumentului, în 1996, de Ziua Crucii, şi refacerea lui, în decembrie 2000. Timp de patru ani, stâlpul de oţel al Coloanei a rămas descoperit, pradă vântului şi zăpezilor, folosit de ciori drept cuib. Modulele din fontă, smulse brutal, s-au fisurat, lovite cu barosul. Carota perforată în ultimul modul întreg va pune probleme dificile. Dacă n-ar fi existat acea brutală imixtiune, Coloana ar fi putut rezista încă multă vreme”.
Mihai NICOLA: “Anul 2003 a debutat şi cu o oarecare agitaţie la care nu ne-am fi aşteptat, cel puţin acum, în plină iarnă. Este vorba de şantierul Complexului monumental brâncuşian de la Tg.-Jiu. De câteva zile s-a observat că şase module ale Coloanei Infinitului, cele din vârf, s-au întunecat la culoare, s-au înnegrit ori, altfel spus, s-au opacizat. De aici, lung prilej de vorbe şi de ipoteze. S-a crezut chiar că se conturează o adevărată lovitură de presă. Aşadar, alarmă generală, care a adus în vizorul mass-media multe personalităţi”.
Paul POPESCU, artist plastic, directorul Centrului de Cultură şi Artă “Constantin BRÂNCUŞI” din Tg. Jiu: “Aşa cum a semnalat presa, Coloana suferă acel proces de înnegrire, de opacizare a anumitor module. Cauzele precise nu le ştiu, în acest moment. Procesul oxidării a devenit şi mai pregnant, părând a se accelera, din pricina condiţiilor atmosferice”.
Mihail Toni GREBLĂ, prefectul Gorjului: “Au trecut doi ani de când Coloana Infinitului a fost restaurată. Specia­liştii sunt cei ce se cuvine să-şi spună cuvântul. Rolul nostru nu e decât acela de a trage nişte semnale de alarmă, pentru ca specialiştii în metal, specialiştii în brâncuşiologică să-şi ex­prime opinia şi să urmărească modul în care aliajul folosit pentru restaurare rezistă intemperiilor vremii, luând, în con­secinţă, măsurile cores­punzătoare”.
Dorin DĂNILĂ, restaurator, şeful proiectului “Restaura­rea Coloanei fără sfârşit”: “În primul rând, problema nu trebuie privită subiectiv, prin amintiri de genul Coloana a fost într-un fel, aşa cum îl păstrăm noi în memoria colectivă, iar astăzi este altfel. Noi am refăcut Coloana, din punct de vedere ştiinţific, aşa cum a fost în 1937. Lucrul acesta a fost demonstrat, cercetat de comisii de experţi şi apreciat chiar de comisii europene, care ne-au premiat pentru această restaurare. Am constatat nişte schimbări, localizat la nivelul stratului de protecţie, nicidecum la nivelul stratului de metalizare. Deci, la primul nivel exterior, de asigurare a acestui monument, nişte schimbări localizate. Nu este cazul, deocamdată, să se intervină. Lucrurile nu sunt atât de grave, fiind vorba doar de stratul transparent, de protecţie a metalizării”.
Ioan TRUŞCĂ, specialist în metalizări în jet de plasmă (“la limita imposibilului”) al firmei PLASMAJET, care a efectuat lucrarea: “Modulele au fost acoperite, pe exterior, cu un strat de 0,15 mm de zinc şi 0,5-0,55 mm de alamă. Alama este un produs care se oxidează în timp. De aceea, a fost protejată cu un lac incolor, pentru a se păstra culoarea şi, totodată, să o ferească de efectele intemperiilor. După doi ani, sigur că lacul de protecţie de pe unele module a cedat. El trebuia controlat an de an, conform Manualului de îngrijire a Coloanei, şi refăcut acolo unde s-a subţiat – poate, eu ştiu?, din cauza ploilor, a vântului, a eroziunii, au apărut, probabil, nişte schimbări de culoare. Nu-i nici o pro­blemă, nu e nici un pericol”.
Radu VARIA, critic de artă, preşedintele Fundaţiei Interna­ţionale “Constantin BRÂNCUŞI”: “Era un fapt previzibil, pentru că metoda aplicată şi tehnologiile utilizate nu puteau duce decât la acest rezultat. În afară de aceasta, cred că trebuie luat în discuţie modul în care a fost efectuată metalizarea. Fundaţiile internaţionale “BRÂNCUŞI” au propus – după o colaborare de mai mulţi ani cu principalii specialişti din România şi cu somităţile cercetării ştiinţifice mondiale în domeniu, şi anume Getty Conservation Institut din Los Angeles şi Swedish Corozion Institut din Stockholm – o metodă de metalizare, o tehnologie reţinută după cercetări, repet, de mai mulţi ani, care prevedea utilizarea unui strat din bronz de aluminiu. Acest detaliu a fost aprobat de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice în 20 mai 1997 – aviz semnat şi de ministrul Culturii de atunci, Ion Caramitru, la 4 iunie 1997. După care lucrurile au luat o întorsătură exact contrarie. Toată problema restaurării fiind politizată, s-a uitat valoarea fundamentală a acestor cercetări efectuate de somităţi mondiale. Au fost promovate soluţii ale căror rezultate sunt vizibile în prezent”.
Prof. univ. dr. Ioan OPRIŞ, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor: “Coloana reprezintă un şantier încheiat, din punctul nostru de vedere. Atribuţiile şi responsabilităţile revin deţinătorului de drept care este, acum, Primăria Municipiului Târgu-Jiu. Evident, ministerul va continua, cu specialiştii săi, cu toate mijloacele de asistenţă tehnică, să urmărească comportamentul acestei părţi, Coloana, din Ansamblul de la Tg. Jiu. E vorba de respectarea originalităţii – aceasta a fost soluţia pe care s-a mers -, iar acum de urmărire a comportării în timp a acestui monument. Cu atât mai mult va trebui să gândim, împreună cu cei de la Municipalitatea Tg. Jiu, cum să constituim o echipă de întreţinere permanentă a Ansamblului brâncuşian. Echipa trebuie pregătită din vreme, cu specialişti şi care, de acum încolo, se impune să monitorizeze Ansamblul, în toate anotimpurile şi sub toate formele în care el se manifestă”.
Mihai NICOLA, scriitor, redactor la Radio Oltenia Craiova: “Se deduce, din opiniile celor implicaţi, că situaţia nu ar fi gravă, ci s-ar dovedi, până la urmă, o furtună într-un pahar cu apă. Unii acuză politica, alţii – tehnologia. Deh, birocraţia, bat-o vina, şi obişnuinţa de a sări ca fript, când este vorba de răspundere. Ne gândim că, nici la vremea sa, lui Constantin Brâncuşi nu i-a fost uşor să convingă lumea de necesitatea operei sale şi de valoarea ei, în primul rând. De-a lungul anilor, la adresa Coloanei s-au rostit chiar obscenităţi. Pe Brâncuşi l-a ajutat enorm, însă, Aretia Tătărescu (soţia cunoscutului prim-ministru), care a iniţiat, a organizat şi a dus la bun sfârşit campania colectării de fonduri pen­tru realizarea Ansamblului monumental de la Tg. Jiu. Cum s-ar fi descurcat Brâncuşi astăzi, prin hăţişul atâtor comisii, comitete, ştampile şi aprobări, e greu de ştiut. Şi când te gândeşti cât de armonios a lucrat el, cu principalii săi colaboratori, care l-au ajutat, cu pricepere şi răbdare, să înalţe Ansamblul – apreciat de experţii străini ca una dintre minunile lumii!”…
Capodoperă sută la sută a geniului românesc – atât în plan artistic, sculptural, cât şi în plan tehnic, tehnologic, ingineresc –, Coloana Infinitului continuă să rămână o superbă provocare pentru conaţionalii Titanului din Hobiţa. Vrând-nevrând, ne încolţeşte o întrebare: să fi fost inginerii români şi toţi ceilalţi specialişti care au contribuit, în 1937-1938, la înălţarea Coloanei mai de ispravă decât urmaşii lor din anii 1996-2000?! Poate că da, poate că nu. Un lucru este, credem, cert: pe atunci, cultul pentru valoare, cultul pentru lucrul bine făcut, care să reziste la proba extremă a timpului, erau incomparabil mai mari. Ca şi spiritul de echipă, solidaritatea întru construcţia care să bată la porţile de lumină ale eternităţii -, nu la acelea, de smoală şi pojar, ale nimicniciei, vanităţii găunoase şi derizoriului sunând a doagă spartă, a gol.
De ce plânge Coloana? Din nefericire, exact din motivele mai sus menţionate. Să nu uităm însă că, în 1938 – când lucrările la pulverizarea Coloanei cu zinc şi alamă dintr-un aliaj curat, comandat în Elveţia, erau încheiate, iar Brâncuşi pleca pentru cea din urmă oară din România natală –, urcând în tren, Sculptorul murmura, mai mult pentru sine: Nici nu înţelegeţi ce v-am lăsat!
Gâlceavă era atunci, din pricini politicianiste, gâlceavă e şi acum. Năduful bine strunit al lui Brâncuşi, oftatul său istoric ne urmăresc aidoma unui blestem: Nici nu înţelegeţi ce v-am lăsat!…
Singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renaşterii (William Tucker).
Să încheiem, totuşi, într-o notă mai luminoasă, citându-l pe Sidney GEIST care aprecia ca pe o supremă dreptate poetică realitatea că singurul monument de for public finalizat de Brâncuşi se află chiar în propria-i ţară.
Dar România unde se mai află, Doamne? În ce ţară?

(Grupaj redactat de Dan LUPESCU,
publicat în revista “Lamura”, martie 2003,
şi inclus în Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa)
Finalul fără final al infinirii

Apropiaţi-vă de capodoperele lui BRĂNCUŞI ca şi cum vă apropiaţi (şi vă apropriaţi !) de aura sacră a Sfintei Treimi!
Primiţi-le mesajul tainic în sufletele voastre, Stimate Cititor, ca şi cum l-aţi primi pe Însuşi Dumnezeu în ziurel de ziuă.
BRĂNCUŞI înalţă, în zări niciodată până la el visate, Spiritul Ştefanian al monastirilor din Bucovina şi din nordul Moldovei, Duhul primului stil arhitectonic muntenesc: Stilul Brâncovenesc, vibraţia magnificelor porţi maramureşene/ gorjene, fiorul metafizic al celor două capodopere ale Voievo­dului-Filozof Neagoe Basarab: Învăţăturile… către fiul său Theodosie şi pasărea măiastră a Bisericii Mânăstirii Curtea de Argeş.
Asemenea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu, aidoma altor martiri de faimă euro­peană ai spiritului românesc: Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazul –, BRĂNCUŞI, atât de românul BRĂNCUŞI, reprezintă cea mai strălucitoare şi doldora de tâlcuri Monadă de sorginte arhaică, totdeauna mai presus de vremurile sale, un practicant, cu stoicism şi cerbicie carpatină, al Rugăciunii minţii/ Rugăciunii inimii…
Ca un Nou Solomon, hălăduind prin grădina mirifică a Cântării cântărilor, BRĂNCUŞI a dat cele mai expresive, trans­parente şi luminânde chipuri sculpturale intraduc­tibilului Dor Românesc.
Cu o vigoare spirituală şi fizică demnă de un Nou Zalmoxe ori Nou Anteu, BRĂNCUŞI ne-a dăruit – prin Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Să­rutului, Coloana Infinirii – esenţa polifonică şi esenţa policromă a dorului şi a dragostei supreme: Dorul de Dumne­zeu, Dragostea de Dumnezeu.
Din tăriile cerului şi din tainicele genuni ale obârşiilor noastre, de nouă ori milenare, BRĂNCUŞI, Noul Socrate al sculpturii metafizice, ne-a adus aici, sub ochii noştri şi cât mai aproape de sufletele noastre, Muzica de Sfere întrupată în capodopere hipnotice, ezoterice, în care Bucuria Curată, Esenţa pură şi Seni­nătatea noastră serenisimă pulsează ca un Luceafăr de dimineaţă, arzător.
În final, în finalul fără final al infinirii, vă îndemn, iubiţi cititori, să vă luaţi de mână – măcar doi, dacă nu trei sau 33… – şi să rostiţi cu voce tare Rugăciunea inimii:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul !.
Apoi, să meditaţi îndelung la chemarea dintotdeauna a lui BRĂNCUŞI:
Priviţi-le până le veţi vedea !…
Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut !…

Post scriptum

Dan Lupescu: Viaţa în eternitate a miraculoasei opere brâncuşiene este, cu adevărat, copleşitoare. Şi, desigur, încântătoare, pentru noi, românii, dar mai ales, pentru locuitorii judeţului natal, Gorj, şi pentru cei ai Cetăţii Băniei, despre care Titanul din Hobiţa mărturisea că aici s-a născut pentru a doua oară şi tot aici, la Craiova, susţinea că a trăit întâiul miracol din lungul şir de miracole care i-au marcat viaţa.
Acum, când se împlinesc 75 de ani de la inaugurarea, în octombrie 1938, a Ansamblului sculptural-arhitectonic de la Târgu Jiu – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit -, găsim de cuviinţă să reliefăm că, în ultimele patru decenii, operele de tinereţe ale lui Brâncuşi din colecţiile Muzeului de Artă din Craiova au fost solicitate cu insistenţă şi prezentate în 21 (douăzeci şi una) de mari expoziţii din lume. În condiţiile în care Craiova deţine, în patrimoniul său de valoare europeană şi mondială, cea mai numeroasă Colecţie BRĂNCUŞI din România, era cât se poate de firesc ca, atât la cea mai mare expoziţie a lumii din istorie, găzduită de Centrul Cultural Georges Pompidou din Paris în 1995, cât şi la Muzeul Solomon Guggenheim din New York (U.S.A.), în 2001, la Expoziţia BRĂNCUŞI – Esenţa lucrurilor, să fie prezente câte patru din operele aflate în tezaurul Muzeului de Artă din Craiova.
Dacă amintim încă o serie dintre cele mai semnificative detalii:
1. Constantin BRĂNCUŞI a fost şef de promoţie al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova, în 1898, cu media 9.33, iar Epar­hia Bisericii Madona Dudu i-a acordat bursă de studii, atât pentru anii de studenţie la Şcoala Naţională de Arte din Bucu­reşti (absolvită tot cu media 9.33), cât şi pentru cei de la Paris;
2. Primele trei cărţi despre BRĂNCUŞI au fost scrise la Craiova, de V.G. Paleolog, în anii 1938-1947, şi tot aici publi­cate, la Editura Ramuri;
3. La marea expoziţie organizată în octombrie 1943, în Bănie, în cadrul Săptămânii culturale a Olteniei (care a in­clus congresul directorilor de cămine culturale şi congresul învăţătorilor, în prezenţa şefului statului român: mareşalul Ion Antonescu şi a reprezentantului Casei Regale), BRĂN­CUŞI a fost prezent cu una dintre sculpturile sale;
4. Craioveanul Adrian Petringenaru (redactor la cotidianul Înainte şi la Radio Craiova) a fost cel dintâi român care, în 1960, şi-a susţinut doctoratul la Sorbona, cu o teză despre BRĂNCUŞI, publicând apoi o carte incitantă şi realizând un memorabil film documentar;
5. În anul 2015, în vecinătatea Muzeului de Artă din Craiova şi în directă legătură cu acesta, va intra în circuitul public un ravisant Centru Cultural BRĂNCUŞI, proiectat de Dorin Marian, arhitect român de notorietate mondială; studiul de fezabilitate şi proiectul au fost finanţate de Consiliul Jude­ţean Dolj, singurul din România care a susţinut şi a realizat reparaţiile capitale, lucrările de conservare şi restaurare ale tuturor muzeelor din teritoriu;
6. Viaţa şi creaţia lui BRĂNCUŞI – inclusiv respectarea cu stricteţe a zilelor şi perioadelor de postire, după canonul pictorilor de biserici ortodoxe şi al făurarilor de icoane, atunci când medita cu serenitate, gândea şi lucra cu frenezie – reflectă Spiritul “Frăţiei din Craiova”, din care a făcut parte din anii de studii la Şcoala de Arte şi Meserii, întrunim suficiente temeiuri pentru a susţine candidatura Craiovei la alegerea sa, în 2021, drept Capitală Culturală Europeană.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

***, Colocviul BRÂNCUŞI (13-15 octombrie 1967),
Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.
***, Omagiu lui BRÂNCUŞI,
volum editat de revista Tribuna,
Cluj-Napoca, 1976.
***, BRÂNCUŞI şi Transilvania. Antologie de Constantin Zărnescu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2001.
***, C. BRÂNCUŞI, O abordare multimedia cuprinzând o incursiune în viaţa şi opera marelui nostru sculptor, beneficiind de participarea: Profesor Răzvan Theodorescu, academician, Ministrul Culturii şi Cultelor din România, Barbu Bre­zianu, distins cercetător şi expert al operei lui Constantin Brâncuşi; Profesor Dan Grigorescu, critic de artă; Pavel Şuşară, critic de artă (…), CD-ROM multimedia interactiv realizat în cadrul Anului Constantin Brâncuşi de Institutul pentru Tehnică de Calcul sub coordonarea Mi­nis­terului Culturii şi Cultelor din România/ Multimedia interactive CD-ROM, edited during the Constantin Brancusi year, by the Institute for Computers, under the coordination of Culture and Denomination Ministry from Romania, 2001
***, BRÂNCUŞI. În căutarea formelor: Noi orizonturi ale cercetării de Victor Crăciun şi Lucian Radu Stanciu, Liga Culturală pentru Unitatea Româ­nilor de Pretutindeni şi Editura Semne, Anul Brâncuşi – 2001.
***, BRÂNCUŞI inedit. Însemnări şi corespondenţă româ­nească (Doina Lemny şi Cristian-Robert Ve­lescu, editori),
Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Antonovici, Constantin: Sculptor of Owls,
Educational Reserch Council of America,
Cleveland, 1975.
Apolinaire, Guillaume: De la Ingres la Picasso,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1970.
Bach, Frederich Teja: Constantin Brancusi. Metamorphosen Plasticher Form, Dumont, Kôöln, 1987.
Balas, Edith: Brâncuşi şi tradiţiile populare româneşti (tradu­cere de Sorana Georgescu-Gorjan),
Editura Fundaţiei “Constantin Brâncuşi”,
Târgu-Jiu, 1998.
Brezianu, Barbu: NOGUCHI ucenic al lui BRÂNCUŞI,
Editura Destin, Bucureşti, 1991
Brezianu, Barbu: BRÂNCUŞI în România,
Editura All, Bucureşti, 1998.
Brezianu, Barbu: C. BRÂNCUŞI,
Editura BIC All, Bucureşti, 1998.
Bianchi, Vincenzo; Gorun, Adrian; Deaconescu, Ion; Creţu, Costin; Barbu, Constantin:
Constantin, BRÂNCUŞI. Marea operă, antolo­gie şi ediţie, Ed. Spectre, Paris, 2011.
Buican, Alexandru: BRÂNCUŞI. O biografie,
Editura Artemis, Bucureşti, 2007.
Câmpean, Dan: Patrimoniul BRÂNCUŞI,
Editura Destin, 2001.
Comarnescu, Petru: BRÂNCUŞI. Mit şi metamorfoză în sculptura contemporană,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
Comarnescu, Petru; Eliade, Mircea; Jianu, Ionel: Mărturii despre BRÂNCUŞI,
Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi,
Târgu-Jiu, 1997.
Crăciun, Victor: Măiastrele lui BRÂNCUŞI,
Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, Bucureşti, 2010.
Deac, Mircea: BRÂNCUŞI – surse arhetipale,
Editura junimea, Iaşi, 1982.
Eliade, Mircea: Coloana Nesfârşită,
Editura Destin, Bucureşti, 2001.
Fauchereau, Serge: Pe urmele lui Brâncuşi,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
Floresco, Pavel: BRÂNCUŞI, ENIGMA. Taina lumii şi secretul vieţii,
Editura Sitech, Craiova, 2013.
Geist, Sidney: Brâncuşi,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1973.
Georgescu-Gorjan, Sorana: Istoria COLOANEI INFINITE,
Editura Destin, Bucureşti, 2001
Georgescu-Gorjan, Ştefan: Amintiri despre Brâncuşi,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988.
Giedion-Welcker, Carola: Constantin Brâncuşi,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.
Guyau, Jean-Marie: Problemele esteticii contemporane,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1990.
Hinoveanu, Ilarie: Memorialul Brâncuşi. Paşi pe nisipul eternităţii sau cazna legământului cu Demiur­gul: Antologie, documente, scrisori,
Editura Alma,
Editura Literatorul, Craiova, 2001.
Hulten, Karl Gunnar Pontus;
Natalia Dumitresco; Alexandre Istrati: Brancusi,
Flammarion, Paris, 1986.
Jianu, Ionel: Brâncuşi,
Editura Meridiane, Bucureşti, 2002.
Lewis, David: Brâncuşi,
Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi,
Târgu-Jiu, 2001.
Lemny, Doina: BRÂNCUŞI, artistul care transgresează toate hotarele, Visarta, Bucureşti, 2012.
Lupescu, Dan: Ceas de taină cu BRÂNCUŞI,
Editura Alma, Craiova, 2001.
Lupescu, Dan: Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa, vol. I şi II,
Editura Alma, Craiova, 2007.
Lupescu, Dan: Spirit european,
Editura Alma, Craiova, 2009.
Noica, Constantin: Rostirea filozofică românească,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Paleolog, V.G.: C. BRÂNCUŞI,
Editura Ramuri, Craiova, 1938.
Paleolog, V.G.: A 2-a carte despre C. BRÂNCUŞI,
Editura Ramuri, Craiova, 1944.
Paleolog, V.G.: C. BRÂNCUŞI,
Editura Forum, Bucureşti, 1947.
Paleolog, V.G.: Tinereţea lui Brâncuşi,
Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
Paleolog, V.G.: BRÂNCUŞI-BRÂNCUŞI, vol. I şi II,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2002.
Paleolog, V.G.: C. Brâncuşi,
Scrisul Românesc Fundaţia-Editura, Craiova, 2008.
Petringenaru, Adrian: Imagine şi simbol la Brâncuşi,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1983.
Spear, Athena T.: Păsările lui Brâncuşi,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
Stanciu, Lucian Radu: BRÂNCUŞI – Izvoare şi înfăptuiiri
româneşti,
Liga Culturală
pentru Unitatea Românilor
de Pretutindeni
şi Editura Semne, Bucureşti, 2009.

Velescu, Cristian-Robert: BRÂNCUŞI INIŢIATUL,
Editura Editis, Bucureşti, 1993.
Vulcănescu, Romulus: Coloana cerului,
Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
Vulcănescu, Romulus: Mitologie română,
Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
Zărnescu, Constantin: Aforismele şi textele lui BRÂN­CUŞI,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980.

ƒ

P.P.S.: Este posibil ca operele lui BRÂNCUŞI să exprime şi o altă realitate: Marele Sculptor ştia că frescele din bisericile celebrelor mânăstiri ortodoxe din Bucovina, realizate în urmă cu 500 de ani, atestă că teologii din vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş (teologi care supravegheau îndeaproape pictarea acestora) aveau o vastă erudiţie şi cunoştinţe ezoterice pe care noi nu le intuim încă. Erudiţia, spiritul enciclopedic şi cunoaşterea tainelor ezoterice se regăsesc din plin în atât de elaboratele capodopere brâncuşiene.

ƒ

MULŢUMIRE
ŞI
LUI DUMNEZEU LAUDĂ !

“Trei pietre de hotar
măsoară în Europa
Istoria Sculpturii:
PHIDIAS,
MICHELANGELO,
BRÂNCUŞI.”
Sir Herbet READ,
Londra, 1969

* * *
“Brâncuşi e un înaintemergător
pe calea regală a Artei.
Creator de artă cu caracter divin.”
Henry de MONTHERLANT,
Paris, 1945

http://www.omniscop.ro/limbajul-brancusi/