Costion Nicolescu CARTE PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI

Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca - Carti.Crestinortodox.ro

Cand doi oameni se intalnesc cu adevarat este sarbatoare, intalnirile adevarate, depline, sunt atat de rare! Numai Dumnezeu poate sa ti le daruiasca. Tu trebuie numai sa fii treaz, sa fii intr-o asteptare activa, sa ai urechi de auzit si ochi de vazut, minte de stravazut si, mai ales, inima curata.

Fiecare om intalnit este pentru noi o chemare, o intrebare si o incercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi sa rezolvam problemele ridicate de orice intalnire in conditiile date. Nu putem sa ne eschivam dupa o serie de „daca”. Ce raspuns vom da noi in legatura cu cei pe care-i intalnim? La judecata vom fi intrebati, fara indoiala, asupra a ceea ce am facut cu noi insine in aceasta viata, cat am risipit si cat am rodit, dar poate mai apasat vom fi intrebati in legatura cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos in cale spre insotire si posibilitatea impreuna-calatoririi. Ratarile ni se vor imputa, fara indoiala. Conditiile in care ni se cere implinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urma, odata biruite, vor face cu atat mai incarcata de bucurie implinirea.

Iubire fara libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur in care-l facem captiv pe cel pe care-l iubim.
Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii si a libertatii este prietenia. Nu este chemare mai importanta in aceasta lume decat aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adauga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Porunca noua va dau: Sa va iubiti unul pe altul! Asa cum v-am iubit Eu pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul” (loan 13,34); la care se adauga marturia Lui: „De acum nu va mai zic slugi, fiindca sluga nu stie ce face stapanul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca pe toate cate le-am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute!’ (loan 15, 15). Intre prieteni se impart toate in impartasire fara imputinare, ci, dimpotriva, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotata si mai dispusa jertfei de sine. Viata, poate si o anumita experienta livresca, il invata pe om ca reciprocitatea in iubire absoluta este un lucru cu totul exceptional (este un dar pe care ti-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constand cel mult in lucrare infinit rabdatoare si gratuita) si ca mai important ii este fiintei sa iubeasca decat sa fie iubita. Tezaurizam iubirile care odihnesc asupra noastra, ele ne sunt merinde intaritoare pentru toata viata, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiata ne este comoara iubirilor adevarate pe care le revarsam fertil asupra celorlalti. Cata nesfarsita bucurie, atunci, si in cele mai simple, in cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru ca ele sunt incarcate abundent si tamaduitor. Dar cata nevoie avem totusi si de marturia iubirii! De trei ori il intreaba Hristos pe Petru: „Ma iubesti?” (loan 21, 15). Oare nu stia El, Care este Atotstiutor si atoatestiutor, nu stia El prea bine ca ucenicul Sau il iubeste? Insusindu-Si insa deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de aceasta tripla marturisire. Noi, cu atat mai mult.

Iubirea adevarata (insist mereu, „adevarata”, caci exista si iubire parelnica) nu se da „la schimb” („Te iubesc ca sa ma iubesti!”, „Te iubesc pentru ca ma iubesti!”). Ea se cere sa vina ca o revarsare (daca se poate, reciproca) de daruri. In fapt, Dumnezeu este Cel care iubeste prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere stiut si asumat.

Este o stiinta aceea de a darui cum se cuvine, fara sa lasi celuilalt apasarea de a se simti dator, dar este o stiinta, cel putin la fel de mare, aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce daruieste sa-si implineasca jertfa sufletului sau.

Unde sa se invete acestea toate? Acasa? In scoli? Din carti? La biserica? Probabil in toate aceste locuri, mai putin sau mai mult. Dar mai bine si mai bine se invata iubirea adevarata din iubire adevarata. Ca lumanarea la inviere se aprinde si se daruieste prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unica este fiecare prietenie; ea se cere aparata, sporita, traita, in ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja in Rai. Vesnic imbratisand si vesnic imbratisat.

Cand doi oameni se intalnesc cu adevarat este mare sarbatoare. Sarbatoare pe pamant si sarbatoare in cer. Iata de unde se cuvine sa inceapa si sa nesfarseasca toata invatatura noastra. Aleluia!

Orice căsnicie are încercările ei, care pe unii îi dezarmează. Dumneavoastră cum le-aţi depăşit?

– Căsnicia e un drum cu multe şi grele încercări. Biserica, care este totdeauna în cunoştinţă de cauză, bine spune ea în slujba de cununie că o căsnicie înseamnă şi mucenicie. Numai că lumea nu prea este atentă atunci, ia totul în uşor, ca pe o simplă metaforă. Or, nu este deloc aşa. Poate fi privită căsnicia şi ca un şir de crize ce trebuie depăşite. Sunt în decursul ei perioade mai prospere şi perioade de recesiune, din punct de vedere al relaţiei. Momentele dificile nu pot fi depăşite decât cu multă, multă răbdare. Capacitatea de a răbda e foarte importantă. Foarte adesea ne-o pierdem, considerând mai pe drept sau mai pe nedrept că suntem justificaţi s-o facem.

Este necesar un efort susţinut de ambele părţi. Fiecare are nevoie de ocrotirea celuilalt, să nu se expună reciproc. Celălalt trebuie ocrotit mai întâi de tine, de judecăţile tale, de culpabilizările tale, de mofturile tale, de egoismele tale, de comodităţile tale… Apoi, se cere protejată atât intimitatea fiecăruia, cât şi a cuplului. Sunt taine care sunt ale lui şi numai ale lui.

Un moment delicat îl reprezintă apariţia copiilor. Ei îşi cer locul lor, şi încă nu orice loc, ci unul principal, central, în felul acesta, ei creează o mică breşă într-un cuplu preocupat până atunci numai de propria iubire şi de reciproca oglindire. Se produce o reaşezare nu numai a spaţiului fizic, dar şi a celui sentimental. Atenţia părinţilor, până ieri numai iubiţi, unul faţă de altul slăbeşte în mod inevitabil. Ei sunt acum concentraţi mai mult asupra minunii care a apărut în viaţa lor. Totul este ca această slăbire să nu fie exagerată, ca lucrurile să se reechilibreze convenabil, îndeosebi soţiile, când instinctul matern funcţionează bine, sunt absorbite de copii mai mult decât taţii. Soţia mea e o fire mult mai voluntară decât mine, cu o capacitate de jertfă extraordinară, gata să-şi dea viaţa pentru copii. Copiii sunt ceva extraordinar, care, şi numai ei, ar trebui să conducă la surmontarea oricărei crize şi să merite a-ţi purta căsnicia chiar şi în condiţii mai puţin prielnice.

De-a lungul vieţii apar într-o căsnicie tot felul de încercări prevăzute şi neprevăzute: materiale, de sănătate, sentimentale. Pot fi detectate o serie de pericole generale care o pândesc la tot pasul.

Unul îl reprezintă condiţiile materiale, care nu sunt de neluat în seamă, mai ales în societatea contemporană., care se doreşte o societate a unui minim confort. E bine să ai, cum se spune astăzi, condiţii decente de locuit, de îmbrăcat, de hrană. Sărăcia nu mai este purtată cu indiferenţa de altădată. Cel mai adesea, spaţiul reprezintă problema cea mai grea. Noi am locuit ani de-a rândul împreună cu socrii, şase persoane într-un apartament de patru camere destul de îngrămădite, cu toate avantajele şi dezavantajele pe care le-a presupus acest lucru la nivelul familiei. Am beneficiat de mult, mult ajutor din partea unor oameni extraordinari, cum au fost socrii mei, dar, totodată, şi de foarte puţină intimitate. Au fost, din fericire, multe alte componente care au compensat disconfortul acestei lipse de spaţiu. De multe ori, tinerii când pornesc la drum, orbiţi de trăirea intensă a sentimentelor lor, nu se prea gândesc la ziua de mâine şi se pot trezi în faţa unor probleme insurmontabile, cărora relaţia lor să nu le poată face faţă cum se cuvine. Numai cei foarte simpli şi credincioşi pot depăşi sărăcia. In acelaşi timp sunt oameni care în prealabil dau atâta atenţie condiţiilor materiale, încât ajung să se inhibe şi să dea înapoi.

Impietează asupra unei căsnicii, de multe ori, o uzură, pe care o produce viaţa. Se munceşte adesea mult. Unele munci sunt dure, cer un efort nervos teribil. Oamenii încearcă să fie cât mai echilibraţi la locul lor de muncă, în relaţiile pe care serviciul lor li le impune. Problema este că, apoi, fie se descarcă nervos acasă, fie nu mai sunt capabili să-şi păstreze capacitatea de prezenţă sufletească. Este un lucru de înţeles până la un punct, dar care ar trebui să fie evitat. Timpul petrecut împreună, neafectat de treburi casnice, scade dramatic. Totodată, intensele trăiri care alimentează iubirea şi buna înţelegere se răresc.

Mă uit şi la noi. Soţia mea munceşte foarte mult, adesea ajunge acasă târziu în noapte, muk prea obosită ca să mai facem ceva important împreună. Ba, şi atunci, pe mine mă găseşte cu nasul băgat în calculator, absorbit de lucrul la cine ştie ce text. Petrecem, din păcate, prea puţin timp realmente împreună, prin care să putem împărtăşi, ca odinioară, bucurii culturale. Salvarea vine acum de la nepoţi. Ei reuşesc, în vacanţe şi minivacanţe, să ne determine să lăsăm orice treburi deoparte şi să petrecem cu ei, dăruindu-ne total, ceea ce ne oferă, de altfel, nişte bucurii sufleteşti imposibil de descris. O comunicare excepţională! O redescoperire a vieţii, în toată forţa purităţii ei originare! Nepoţii sunt ceva extraordinar! Păcat că îi ai de abia când ajungi spre sfârşitul vieţii… Mă bucur enorm de ei, cum nu mi-aş fi închipuit. Mă înduioşează şi mă încarcă frumos. Pentru mine sunt ceva cu totul miraculos. Soţia mea îmi spune şi acum: „Ca tată ai fost de nota 6, ca bunic însă îţi dau 10!” Eu cred că exagerează cu un punct şi colo, şi colo. 7 cu 9 mi se par mai aproape de adevăr. Dar media e aceeaşi!

O altă mare primejdie într-o căsnicie o reprezintă rutina. Distruge prospeţimea. Chiar şi atunci când ea este „pozitivă”, ca să spunem aşa. Adică tot rutină poate să fie şi faptul că aduci câte un buchet de flori periodic, în mod constant. Poate ajunge să fie numai o obişnuinţă raţională, fără prea mare implicare anume.

Adesea apare inerţia. Ea are în general un rol rău, conducând la blazare, dar alteori poate avea şi un rol benefic, de conservare temporară, de transbordare până la momentul când fiinţa reintră într-o stare de trăire mai implicată.

Contează foarte mult tonul de adresare. Se instaurează în unele cazuri ca o obişnuinţă păguboasă un ton de reproş permanent. Cu cât eşti mai obişnuit cu cineva, cu atât îţi reprimi mai puţin tendinţa de a reproşa. Lucrurile astea uzează teribil o relaţie, trebuie să te fereşti de ele. Ai o mare satisfacţie atunci când reuşeşti să ai răbdare până la capăt, să suporţi chiar şi ceva ce ţie ţi se pare nedrept, o vorbă aiurea, o acuzaţie, doar de dragul liniştii, ca să se potolească lucrurile. Dacă vrei să fie bine, dacă îl iubeşti pe celălalt, mai lepezi de la tine, mai laşi din ale tale. Iertarea reciprocă face bine. Dar, mai mult decât să-l ierţi pe celălalt, contează să încerci să îl înţelegi şi să nu îi ceri să fie ca tine.

Se mai greşeşte adesea într-o căsnicie şi din pricina următorului fapt. Celălalt îţi devine într-un fel atât de interior, încât îl neglijezi, aşa cum te neglijezi pe tine, adică nu-l mai realizezi ca fiind altul. Pe de altă parte, el rămâne şi extrem de exterior, încât să poată să-ţi reproşeze vehement şi dureros orice mic derapaj sentimental.

Pe un parcurs care poate deveni monoton la un moment dat, din cauza lipsei de concentrare la împreună-construcţie, fie ea uneori simultană, fie alteori alternativă, atenţia ta sentimentală poate fi răpită de cineva care trece într-un fel anume prin peisajul tău sufletesc. Cineva îţi stârneşte o simpatie, naşte în tine bucurie şi dorinţă de comunicare, îţi trezeşte fiinţa din amorţeala de moment. Vrei să împărtăşeşti valori dragi şi importante ţie, spre zidire de bună relaţie, dar timpul tău de acum nu mai are generozitatea şi puritatea celui de odinioară. Nici indeterminarea.

Dar dacă eu lansez un semnal care face bine, care aduce tandreţe şi afecţiune cuiva, ce e rău în asta? Dacă un om e de observat, de ce să nu-l observi? Fiecare om care ne iese în cale e trimis de Dumnezeu, dar unii, nu se ştie prea bine de ce, ni se par mai încărcaţi cu un mesaj adresat anume nouă şi asta ne obligă, într-un fel. Trebuie să ne fim unii altora, nu să trecem unii pe lângă alţii nepăsători! Mai ales când detectăm singurătăţi mortale. Căci, chiar şi în această îmbulzeală excesivă a lumii contemporane, foarte multă lume suferă de însingurare. Totul este ca încercând să stingi o însingurare să nu naşti alta, a cuiva faţă de care eşti mai responsabil…

Pe de altă parte, fiinţa ta răspunde la anumiţi stimuli dincolo de voinţa şi nevoinţa ta, stimuli de care are nevoie probabil subteran, instinctiv, ca să-i potenţeze într-un moment sau altul trăirea, înflăcărând-o. Te aprinzi, dar focul care nu este bine temperat, stăpânit, poate deveni periculos, poate să te pârjolească pe tine, dar şi pe cel de lângă tine, ceea ce este mai grav.

Şi eu mă refer, aici, numai la tipul de relaţii care se numesc îndeobşte „platonice”. Celelalte intră într-un alt domeniu, care mi-e străin şi despre care n-aş şti să vorbesc.

La mine, cel puţin, lucrurile astea când se petrec, la un nivel sau altul, au o accentuată încărcătură estetică, marcată de istoria mea culturală. Problema vine din faptul că, cel puţin în parte, poţi să-ţi pierzi obiectivitatea faţă de tine, nu-ţi mai sesizezi corect situarea, poţi răni grav pe cel de lângă tine, crezându-te pe un teritoriu al unei inocenţe de fond, fără să mai fii pe el.

De ce apar toate acestea, pe care le-aş numi „mici derapaje”? Mici derapaje, dar care pot conduce, dacă nu eşti atent, la grave şi nedorite ieşiri în decor. De foarte multe ori nu poţi să-ţi răspunzi nici ţie însuţi de ce, fiindcă nu te cunoşti suficient, numai Dumnezeu te cunoaşte. Daca o luăm pe calea Bisericii, spui că a fost o ispită, că ai avut o pornite, că a lucrat diavolul şi cu asta ai lichidat problema. E un răspuns care nu satisface deplin…

Biserica acceptă un fel de condiţie de proprietate a soţului, unul asupra altuia. In slujba cununiei se spune că bărbatul şi femeia lui urmează să fie un singur trup. Dar nu se spune şi un singur suflet. Atunci n-ar mai fi comunicare. Pe trup poţi fi proprietar, dar pe suflet nu se poate. Sufletul zburdă, câteodată curat, frumos, câteodată puţin aiurea, vinovat. Graniţa între sublim şi păcătos e uneori foarte fragilă şi poate deveni volatilă. E nevoie de o exigenţă de sine adecvată ca să te afli de partea cea bună. Şi nu numai dintr-o onestitate faţă de celălalt, ci şi dintr-una salvatoare faţă de tine.

Până la urmă, se cere să fii atât de curat în orice relaţie, încât să nu stârneşti gelozii. Dumnezeu, ca de altfel şi părinţii îmbunătăţiţi, poate fi deplin cu fiecare, fără să stârnească gelozii. Ar fi ideal ca o relaţie să fie păstrată sub control, direcţionată cu înţelepciune şi delicateţe în direcţia prieteniei afişată şi acceptată de toată lumea.

Astfel, lucrurile s-ar putea calma, dar şi să rămână vii şi lucrătoare, fertile la nivelul fiinţei fiecăruia. Trebuie să ştii să nu vrei mai mult care să devină inai puţin.

Aş mai adăuga că amintirile pot avea un rol benefic într-o căsnicie. Nu în sensul de „a trăi din amintiri”, ci în acela de a (re)găsi în ele momentele cele mai bune ale istoriei comune, acele vechi valori comune care să reaprindă focul care, la un moment dat, numai mocneşte.

Costion Nicolescu

CARTE PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI, Editura Sophia