Uncategorized

Pitagora Versurile de aur

Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate.
Dintre ceilalţi oameni,fă-ţi prieten pe cel ce se distinge prin virtute.
Cedează întotdeuna în faţă vorbelor blânde şi a faptelor folositoare.
Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atât cât poţi; căci posibilul e vecin cu necesitatea.
Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să învingi cele ce urmează:
mai întâi lăcomia pântecului,apoi lenea, luxul şi mania.
Nu săvârşi nicicând vreo faptă de care să te ruşinezi, nici faţă de altul,
nici faţă de ţine. Şi, mai ales, respectă-te pe ţine însuţi.
Fă apoi dreptatea cu fapta şi cuvântul.
Nu te purta în nici-o împrejurare fără să gândeşti.
Ci adu-ţi aminte că omul sortit e ca să moară;
şi află că averea aşa cum se câştigă, aşa se risipeşte.
Cât priveşte necazurile pe care le îndură oamenii
din cauza Destinului potrivnic,
acceptă-le că şi cum le-ai fi meritat;îndură-le răbdător
şi nu te împotrivi.
Caută să îndrepţi, pe cât îţi stă în putinţă.
Dar cugetă temeinic la acestea:
că Soarta îi păzeşte pe cei buni de cea mai mare parte din aceste nenoriciri.
Multe vorbe, bune sau rele, ies din gura oamenilor;
nu le întâmpina cu admiraţie, dar nici nu le respinge.
Iar dacă cineva spune lucruri false,îndură cu răbdare şi blândeţe.
Ia seama în orice împrejurare la cele ce-ţi voi spune:
Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată
să te determine să spui sau să comiţi ceva nefolositor pentru tine.
Cugetă înainte de a făptui, ca să nu te porţi nesăbuit,
căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite.
Nicicând deci să nu faci ceva de care apoi ai să regreţi
Nu face nimic din ceea ce nu ştii; ci învaţă tot ceea ce trebuie să ştii, şi viaţa fericită îţi va fi.
Nu trebuie să neglijezi sănătatea trupului tău,
dar dă-i cu măsură băutură,mâncare şi mişcare,
şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni.
Deprinde-te cu o viaţă curată şi simplă;
şi păzeşte-te să faci ceea ce trezeşte invidia.
Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu ştiu în ce constă binele.
Dar nici nu fii zgârcit; dreapta măsură este cea mai bună în toate.
Nu-ţi lua drept obligaţii ceva ce ţi-ar putea dăuna şi cugetă înainte de a face.
Nu lasă ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele,
mai înainte de a te întreba astfel despre faptele tale de peste zi:
Cu ce-am greşit? Ce am făcut? Ce n-am făcut din ce trebuia să fac?
Începe cu prima şi meditează asupra celorlalte.
Şi apoi,dacă socoți cumva că ai greşit, necăjeşte-te; iar dacă ai făcut bine, bucură-te.
Străduieşte-te să pui în practică aceste percepte,
meditează asupra lor; acordă-le toată dragostea ta,
şi ele te vor pune pe calea virtuţii divine.
Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacrul Cuaternar,
izvorul Naturii al cărei curs e veşnic. Dar nu începe o lucrare
mai înainte de a ruga pe Zei să ţi-o desăvârşească.
Când toate aceste percepte îţi vor fi bine cunoscute,
vei cunoaşte alcătuirea Zeilor Nemuritori ai oamenilor muritori, vei afla
până la ce punct lucrurile se separă şi până la ce punct ele se unesc.
Vei cunoaşte, de asemenea, după Dreptate, că Natură este în totul
asemănătoare sieşi, încât nu vei mai nădăjdui ce nu este nădăjduit, şi nimic nu îţi va ma fi ascuns.
Vei mai şti că oamenii îşi atrag relele prin propria şi libera lor alegere,
nenorociţii; ei nu ştiu nici să vadă, nici să audă adevăratele bunuri ce lângă ei se află.
Puţini sunt cei ce-au învăţat să scape de necazurile lor.
Asta este soarta care tulbură mintea muritorilor.
Ca nişte cilindri,ei se rostogolesc încoace şi încolo, copleşiţi de rele fără număr.
Căci,sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă îi urmăreşte şi-n somn, fără ca ei să-şi dea seama;
şi n-ar trebui s-o stârnesca, ci mai degrabă ar trebui să o alunge.
O, Zeus, tatăl nostru, îi vei scăpa pe oameni de nesfârşitele necazuri ce î copleşesc,de le-ai arăta tutror de ce Geniu se servesc!
Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii că neamul omenesc este divin,
şi că Natura sacră îi revela în mod deschis toate tainele.
Iar de se va-ndura să ţi le descopere şi ţie, vei ajunge
la ţinta de care ţi-am vorbit;
căci vindecandu-ţi sufletul, îl vei scăpa de toate aceste rele.
Dar abţine-te de la alimentele de care ţi-am vorbit, folosindu-ţi judecata la tot ce ţi-ar putea servi pentru purificarea şi eliberarea sufletului.

Meditează asupra fiecărui lucru, lăsându-te condus de Inteligenţa perfectă din înalt Şi de vei ajunge, după ce îţi vei abandona trupul, în liberul eter,
vei fi zeu nemuritor,etern, şi pentru totdeauna învingător al morţii.

Standard
Uncategorized

VIATA LUI PITAGORA

1 Cei mai multi sînt de acord ca este fiul lui Mnesarchos1. în schimb, cu privire la neamul lui Mnesarchos s-au ivit controverse. Unii pretind ca era din Samos; însa Neanthes, în a V-a carte a scrierii sale Mythica, noteaza ca era syrian, nascut la Tyr, în Syria2. Pe vremea unei lipse de grîne în Samos, Mnesarchos a plecat pe mare spre Insula cu intentia de a face comert cu grîu; pentru care fapt a fost rasplatit cu dreptul de cetatenie. Deoarece înca din copilarie Pitagora era înzestrat pentru orice stiinta, Mnesarchos l-a dus la Tyr. Aici îl încredinteaza chaldeenilor3 în preajma carora tînarul îsi însusi o sumedenie de cunostinte. Atunci cînd parasi acest oras se întoarse în Ionia, frecventa mai întîi scoala lui Pherekydes Syrianul4 iar apoi, în Samos, pe cea a lui Hermodamas5, descendent din Kreophilos, aflat în pragul senectutii.

– 2. Neanthes însa spune ca alti biografi îl considera pe tatal lui Pitagora drept unul din acei tyrrhenieni6 care au colonizat insula Lemnos. De aici, ducîndu-se la Samos în interesul treburilor ce le avea, a ramas acolo si a dobîndit cetatenia. Atunci cînd Mnesarchos s-a îndreptat pe mare spre Italia, Pitagora l-a însotit, la o vîrsta foarte frageda. Mai tîrziu s-a întors pe aceste meleaguri deosebit de prospere. Neanthes îi atribuie si doi frati mai vîrstnici, si anume pe Eunostos si pe Tyrrhenos. în biografia sa, Viata lui Pitagora, Apollonios7consemneaza numele mamei lui Pitag 18218k1017s ora, Pythais, coborîtoare din neamul lui Ankaios. Alti autori povestesc ca s-a nascut din Apollon si din Pythais, dar Apollonios afirma raspicat ca, în realitate, parintele sau era Mnesarchos. Indiferent cum stau lucrurile, un poet din Samos8 graieste asa:

Pitagora, drag lui Zeus, pe care Pythais, cea care întrece cu mult în frumusete pe femeile dinSamos, l-a nascut lui Apollon”.4

PORPHYRIOS

Dupa spusele lui Apollonios, el a audiat nu numai pe Pherekydes si pe Hermodamas, ci si pe Anaximandru9.

3.  Duris din Samos10 în Cartea a Ii-a a Analelor sale îi atribuie drept fiu pe Arimnestos, despre care spune ca a devenit magistrul lui Democrit. Acest Arimnestos, la întoar­cerea sa din exil, a consacrat în templul Herei din Samos o ofranda votiva de bronz, cu un diametru de aproape doi coti, pe care era gravata aceasta epigrama:

Arimnestos, fiul iubit al lui Pitagora, m-a consacrat; El este cel care prin cuvinte a dezvaluit multe învataturi criptice”11.

Ofranda a fost ridicata de Simos, muzicologul12, iar acesta, dupa ce si-a adjudecat canonul prin furt, l-a înfatisat ca fiind al sau. Pe inscriptie erau înfatisate sapte învataturi criptice însa, din pricina uneia singure, pe care Simos a înlaturat-o, au disparut concomitent si toate celelalte cîte fusesera gra­vate.

4.  Dupa altii, Theano, fiica lui Pythonax13, de obîrsie cre-tana, îi daruise lui Pitagora un fiu, pe Telauges, si o fiica, pe Myia. Alte surse o numesc si pe Arignote. De la aceste proge­nituri au ramas scrieri pitagoreice14. Dupa cîte povesteste Timaios15, fiica lui Pitagora, pe vremea cînd înca nu era casatorita, conducea tinerele fete din Crotona16; iar dupa ce s-a maritat, femeile casatorite. Crotoniatii au transformat casa în care a locuit într-un templu închinat zeitei Demeter, iar drumeagului  pe   care   se   gasea  i-au  dat  numele   de Sanctuarul Muzelor17.

5.  Lycos18, în Cartea a IV-a a Istoriilor sale, evoca faptul ca au existat controverse asupra patriei lui Pitagora si spune asa: icît despre patria si despre cetatea al caror cetatean a devenit acest om, daca ti se întîmpla sa nu le cunosti, nu-ti face griji. Unii pretind ca era din Samos; altii, din Phlius, iar altii din Metapont.

6.  Iata ce se mai spune despre educatia sa intelectuala: pentru cei mai multi, stiintele denumitemathematika si le-a însusit de la egipteni, de la chaldeeni si de la fenicieni; într-adevar, înca din timpurile stravechi, geometria i-a interesat pe egipteni, stiinta despre numere si calcule pe fenicieni, iar pe chaldeeni cercetarile asupra cerului. în ce priveste cultul zeilor si celelalte precepte privitoare la viata zilnica -pe cît se spune – a audiat prelegeri tinute de Magi19 însu-sindu-si învataturile lor.

7.  Toate acestea sînt considerate veridice de majoritatea cercetatorilor deoarece au fost consemnate în Memorii20Res­tul practicilor sînt mai putin cunoscute în, afara de ceea ce mentioneaza  Eudoxos21   în   Cartea   a  Vil-a   a    Descrierii Pamîntului. Era un om deosebit de curat la suflet, avînd grija sa evite crimele si criminalii. Mergea pîna acqlo_ca ocolea nu numai tot ce_nu mai era înjriaEaTctar jra ocolit întotdeauna pe macelari si pe vînatori. Antiphon22, în tratatul sau Despre aceia care au excelat prin virtute, povesteste si despre auste­ritatea pe care a aratat-o în Egipt; el mentioneaza ca Pitagora, apreciind viata pe care o duceau preotii egipteni, dornic sa o împartaseasca, l-a rugat pe tiranul Polycrates sa se adreseze în scris regelui Egiptului, Amasis23, prietenul si oaspetele acestuia, ca sa-l accepte ca membru în procesul de formare educativa a preotilor. Odata sosit la Amasis, a obtinut reco­mandarile necesare pentru preoti si, dupa ce a petrecut cîtva timp la cei din Heliopolis a fost îndreptat catre Memphis, ca spre niste oameni mai vîrstnici decît el – în realitate, doar un pretext al celor din Heliopolis – iar de aici, sub acelasi pretext, spre preotii din Diospolis.

8. Acestia din urma, din teama fata de rege, n-au mai avut ce scuze gasi, dar nascocira sa-l îndeparteze de la nazuinta ce-o avea printr-o serie de silnicii. Asa încît îl obligara sa se supuna unor încercari grele, fara legatura cu modul de viata grec. El însa le duse la bun sfîrsit si stîrni o asemenea admiratie încît obtinu îngaduinta sa aduca zeilor sacrificii dupa cum voia si, totodata, sa asiste la practicile lor religioase. Asa ceva nu s-a mai pomenit sa se întîmple cu vreun alt strain24.

9.  Reîntors în Ionia, a fondat în patria sa o scoala, numita pîna în zilele noastre „Hemiciclul lui Pitagora” unde cetatenii din Samos se întruneau pentru a delibera treburile publice25. In afara Cetatii, amenaja o grota potrivita pentru discutii privitoare la propria sa filozofie26. în aceasta grota îsi petrecea o mare parte a zilelor si a noptilor în compania unora din adeptii sai. Ajuns la vîrsta de patruzeci de ani, noteaza Aristoxenos27, si vazînd ca tirania lui Polycrates28 devenea din ce în ce mai aspra pentru ca un om liber sa poata suporta în conditii convenabile o supraveghere atît de despotica, iata cum de a ajuns sa se îmbarce pentru a pleca în Italia.

10. De vreme ce Antonius Diogenes29, în lucrarea sa Minu­nile de necrezut de dincolo de Thule, a relatat corect toate cîte îl privesc pe filozof, m-am hotarît sa nu trec nimic cu vederea din toate acestea. El afirma ca Mnesarchos30, tyrrhenianul, ca neam apartinea acelora care au colonizat insulele Lemnos, Imbros si Skyros. De aici încolo, schimbîndu-si mereu rese­dinta, strabatu multe cetati, multe tinuturi pîna ce într-o buna zi gasi un copilas culcat sub un plop mare si înfrunzit. Se opri din drum si privi micutul asezat pe spate, care privea drept spre soare, fara a clipi. în gura tinea o trestie subtire, fragila, întocmai unui flaut. Plin de uimire, uitîndu-se la copilul care se hranea cu o seva picurata din plop, îsi dadu seama ca în nasterea copilului era ceva divin. Asa ca îl lua cu el, ridicîndu-l în brate. Odata stabilit la Samos a fost primit de unul din locuitorii Insulei, un anume Androcles, care îi încredinta administrarea casei sale. Deoarece traia în conditii foarte bune, îsi lua sarcina de a-l creste si pe baietel-caruia îi pusese numele de Astraios – alaturi de ceilalti trei fii ai sai, si anume, Eunostos, Tyrrhenos si Pitagora31; ulti­mul, cel mai mic, a fost adoptat de Androcles.

11.  înca din copilarie Androcles îl trimise sa învete la un chitharist, la un paidotrib32 si la un pictor; apoi, în adoles­centa, la Anaximandros din Milet, ca sa învete geometria si astronomia. Au urmat – continua Diogenes – popasurile lui Pitagora la egipteni si la arabi, la chaldeeni si la evrei. Acestia din urma îl instruira în stiinta interpretarii viselor. A fost primul care a folosit tamîia cînd facea divinatii. în Egipt a fost primit în preajma preotilor unde lua cunostinta de învata­turile lor tainice33 si deprinse limba egipteana.

12. Precum si cele trei feluri de scriere egipteana: epistolo-grafica, hieroglifica si simbolica34. Cuvintele sînt luate uneori cu propriul lor sens, prin imitatie cu obiectele pe care le semnifica; altele, cu un sens alegoric, în conformitate cu

anumite enigme. Aici, capata si informatii suplimentare despre zeii lor. în Arabia, îl vizita pe rege. La Babilon se întîlni cu alti chaldeeni si ajunse pîna la Zaratos35, care îl purifica de pacatele vietii sale anterioare36. Totodata, îl învata de ce anume trebuie sa se fereasca oamenii buni pentru a ramîne puri. A audiat, de asemenea, prelegeri despre natura si despre elementele primordiale. si asa a fost. în cursul calatoriilor la aceste popoare, Pitagora si-a însusit cea mai mare parte a întelepciunii sale.

13.  Urmarea a fost ca Mnesarchos îl darui pe Astraios lui Pitagora. Dupa ce accepta darul, Pitagora îl supuse pe baiat la un examen physiognomonist37 al corpului în miscare si în stare de repaos. Apoi începu sa-l educe. Filozoful initiase de curînd aceasta disciplina de cunoastere a omului cu scopul de a întelege temeinic natura fiecaruia. si nu si-ar fi facut din nimeni un prieten sau un discipol fara a-l fi supus în prealabil unui examen amanuntit al calitatilor fizice, pentru a se lamuri asupra naturii lui.

14. în preajma sa se mai afla un tînar, provenit din Tracia, numit Zalmoxis38. Acest nume îi fusese dat deoarece de îndata ce s-a nascut a fost învelit într-o piele de urs. într-adevar, tracii numesc o asemenea piele zalmos. Pitagora, care-l iubea pe baiat, îl instrui în stiinta astronomiei, în aceea a cultului sacru si a ritualurilor datorate zeilor. Unii autori afirma ca numele tînarului era Thales. Ei adauga ca barbarii i se în­china ca unui zeu, asimilîndu-l cu Herakles.

15.  Dupa spusele lui Diosophanes, Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora39. Cazînd în mîinile piratilor, acestia îl tatuara si, atunci cînd tulburarile locale îl silira pe Pitagora sa fuga, el îsi lega fruntea din pricina semnelor ce le avea40.

Atunci cînd Pherekydes se îmbolnavi în insula Delos, Pitagora îl îngriji si, dupa moartea lui, îl înmormînta. Mai pe urma se întoarse la Samos mînat de dorinta de a intra în legatura cu Hermodamas, descendent al lui Creophylos. Pentru un timp oarecare ramase aici si se ocupa de atletul Eurymenes care, în ciuda staturii sale de om marunt, a învins pe multi adversari de statura înalta si a obtinut victorii la Jocurile Olimpice, datorita sfaturilor primite de la Pitagora. Iata ce se întîmpla. Ceilalti atleti continuau sa se hraneasca numai dupa vechiul obicei cu brînza si smochine. Eurymenes însa a fost primul atlet care a mîncat zilnic dupa prescriptia lui Pitagora, o portie de carne care îi întarea vigoarea tru­peasca. Mai tîrziu, desi Pitagora cîstigase si mai multa price­pere, el continua sa sprijine prin sfaturi atletismul, fara a urmari victoria în lupta. Ideea era ca atletii trebuie în acest chip sa învete ce înseamna truda competitiei si, totodata, modul de a ocoli invidia, provocata de victorie. Mai era în joc si evitarea coruptiei care-i pîndea pe atletii încununati.

16.  Dupa toate acestea, cînd tirania lui Polycrates deveni insuportabila în Samos41, Pitagora socoti ca nu se mai cade pentru un filozof sa-si duca traiul într-o asemenea cetate. Atunci s-a hotarît sa se îmbarce pentru Italia. în timpul calatoriei pe mare se opri la Delfi unde pe mormîntul lui Apollon a gravat o elegie prin care arata ca Apollon era fiul lui Silenos, ca a fost ucis de Pyton si ca ramasitele lui pamîn-testi au fost depuse în ceea ce a fost numit „tripod”. Porecla de tripod se tragea de la faptul ca cele trei fiice ale lui Triopas intonasera aici cîntece de jale pentru Apollon42.

17.  Calcînd pe pamîntul Cretei lua legatura cu initiatii (mystai) lui Morgos, unul din Dactylii din Ida, care-l purificara cu piatra atinsa de trasnet. în cursul ceremoniei, Pitagora a stat întins pe tarmul marii de cînd s-au ivit zorile iar în cursul noptii zacu lînga un fluviu, încoronat cu smocuri din blana unui ied negru. Odata coborît în pestera asa numita „a Idei”, avînd cu sine fuioare de lîna neagra, a petrecut acolo cele noua zile rituale, de trei ori a adus jertfe lui Zeus, a vazut tronul împodobit în fiecare an în cinstea lui Zeus cu ramuri înflorite si a gravat pe mormîntul lui urmatoarea inscriptie, intitulata Pitagora catre Zeus, al carei început era asa:

Aici zace mort Zan, pe care oamenii l-au numit Zeus”iS.

Aa ajuns la Crotona, dupa ce a debarcat în Italia-ne informeaza Dicearchos44 – acest barbat, sosit dupa înde­lungate rataciri, înstarit, înzestrat de la natura în privinta fizicului sau, caci era înalt, avînd aspectul unui om liber45, fermecator la culme datorita timbrului vocii sale, dar si carac­terului pe care-l avea, ca sa nu mai vorbim de alte calitati, lasa o impresie atît de buna printre cetatenii Crotonei încît dupa ce entuziasma Consiliul local al Cetatii prin numeroase si maiestrite discursuri, la insistenta membrilor Consiliului compuse exhortatii potrivite pentru vîrsta frageda a tinere­tului ; în continuare se adresa atît copiilor adunati în numar mare din scolile unde învatau, cît si femeilor. în cinstea lui, ele se organizara într-o asociatie46. Datorita acestei activitati faima lui crescu si, din aceeasi Cetate, Crotona cîstiga de partea lui multi adepti, nu numai barbati, ci si femei, dintre care, cel putin una, Theano, si-a cîstigat un frumos renume. în afara de concetateni de prin împrejurimi, regi si dinasti de neam barbar. în privinta celor rostite de catre oamenii ce-l înconjurau îndeaproape, nimeni nu este în stare sa le redea exact deoarece, adevarat este, între ei se lasa o tacere rituala47. Cu toate acestea, se admite fara rezerve afirmatia prioritara a magistrului ca sufletul este nemuritor; în al doilea rînd, ca migreaza în alte specii animale; în afara de acestea ca, dupa anumite perioade de timp, cele ce s-au întîmplat vreodata se întîmpla din nou. Nimic nu este simplu. Trebuie sa consideram toate cîte sînt drept o singura specie.

5. în asa masura fermeca publicul care-l asculta încît, dupra spusele lui Nicomachos48, numai dupa o singura confe­rinta tinuta cu prilejul debarcarii sale în Italia a cîstigat prin vorbele sale mestesugite atentia a mai mult de doua mii de auditori. împreuna cu sotiile si copiii lor, barbatii ctitorira o imensa sala49 pentru reuniuni, cea care pretutindeni în Italia se numeste Magna Graecia50De la Pitagora, ei primira legi si norme de viata, întocmai unor precepte divine51; acestea îi angajau sa nu savîrseasca nici un act care sa le încalece. Asociatii si-au pus bunurile lor materiale în comun iar Pitagora a fost inclus în rîndul zeilor52. Acest lucru a fost facut deoarece alegînd una din tainele lor stiintifice – de altfel deosebite – cu implicatii în nenumarate savîrsiri ale naturii, tetraktys53 (tetrada), lumea prinse obiceiul de a jura pe ea, în orice afirmatie s-ar fi facut, invocîndu-l pe Pitagora ca pe un zeu: „Nu! noi juram pe cel care generatiei noastre a lasat mostenire tetraktys-a pentru ca aceasta poseda ca fundament de la natura eterna54, în continuu flux, atît izvorul, cît si radacina”.

21. în privinta cetatilor-stat din Italia si din Sicilia, pe care le-a vizitat cu prilejul calatoriilor sale, le-a gasit aservite unele altora, fie cu multi ani în urma, fie mai de curînd55 -Pitagora le-a eliberat56, insuflîndu-le un spirit de libertate cu ajutorul adeptilor ce-i avea în fiecare din ele, si anume: Crotona,   Syabaris,   Catana,   Rhegion,   Himera,   Agrigent, Tauromenion si înca alte cîteva carora le stabili legislatii57 prin mijlocirea lui Charondas din Catana si a lui Zaleucos din Locroi58; datorita noilor legislatii acestea devenira pentru un timp îndelungat tinta invidiei vecinilor. Iata însa ca Simichos, tiranul din Kentoripinoi, cînd l-a audiat pe Pitagora, a renun­tat la puterea politica ce-o stabilise si îsi împarti bunurile ce le avea între sora sa si concetateni.

22. Dupa o informatie din Aristoxenos, spre el s-au îndrep­tat lucani, messapi, peuceti si romani. Pitagora izbuti sa înabuse cu desavîrsire nu numai discordia ivita între cei apropiati59, ci si pe aceea ivita între descendentii cîtorva generatii adica în general vorbind, în toate cetatile-stat ale Italiei si ale Siciliei, atît în interiorul lor, cît si în ceea ce privea relatiile interstatale. Cel mai adesea, tuturor acelora veniti sa-l asculte le adresa urmatoarea maxima: „prin orice mijloc se cuvine sa alungam boala din corp, fie folosind lama cutitului, fie fierul rosu sau oricare alt corp; din suflet, sa alungam nestiinta; din pîntece, preaplinul; din cetate, dis­cordia; din familie, duplicitatea si, pretutindeni, la modul general, lipsa de masura”60.

23.  si, daca ar fi sa dam crezare vechilor si valorosilor cercetatori care s-au ocupat de Pitagora, avertismentele date de  el  se  întindeau pîna  si  la  animalele  necuvîntatoare. Ursoaica din Daunia – dupa cum spun ei – facea pagube localnicilor. El o captura si o domestici dîndu-i pentru o buna bucata de timp sa manînce pîine si ghinda. în cele din urma o puse sa-i jure ca nu va mai ataca fiinte însufletite si îi dadu drumul. De îndata ursoaica se îndrepta spre munti si spre desisurile padurii. De atunci n-a mai fost vazuta atacînd pe nimeni, fie si un animal negraitor61.

24. La Tarent a mai remarcat un bou care pastea bob verde într-o pajiste unde cresteau felurite ierburi. Pitagora, oprin-du-l pe vacar, îl sfatui sa-i spuna boului sa se abtina de la bob. Cum vacarul îsi batea joc de el si tot îndruga ca nu cunoaste limba boilor, Pitagora se apropie de taur si îi sopti la ureche nu numai sa paraseasca pajistea, unde creste bob, dar si de aici înainte sa se abtina de a-l mai mînca. Taurul avu o viata foarte lunga. El ramase la Tarent unde a îmba-trînit, adapostit lînga un Sanctuar al Herei. Era numit „boul sfînt”. Hrana lui consta din cele ce i le întindeau vizitatorii Sanctuarului.

25. La Olimpia, un vultur se învîrtea deasupra crestetului sau în vreme ce el era ocupat sa discute cu cîtiva fruntasi ai Orasului. Discutia se tinea pe tema prevestirilor, a simbo­lurilor, a semnelor venite de la Zeus. El le spunea oamenilor ca toate sînt semne venite de la zei, precum si voci destinate celor cu adevarat iubiti de ei. Pe cît se spune, facu pasarea sa coboare, o mîngîie si apoi îi dadu drumul. Alta data, aflîndu-se alaturi de niste pescari a caror plasa tragea o captura bogata, a prezis întocmai cantitatea de peste prins, precizînd si numarul bucatilor. Oamenii i-au fagaduit atunci ca ei vor face întocmai cele ce el le-ar porunci daca prezicerea s-ar dovedi adevarata. El le-a poruncit sa arunce înapoi în mare pestii vii, dupa ce mai întîi îi vor fi numarat cu exac­titate. Dar latura cea mai spectaculoasa a fost aceea ca nici unul din pestii scosi afara din apa în timpul numararii nu s-a sufocat în prezenta lui Pitagora.

26. Multora dintre aceia pe care îi întîlnea le aducea aminte de viata pe care o traise odinioara sufletul lor înainte de a fi fost înlantuit în actualul lor corp. El însusi, prin marturii de necontestat, demonstra ca era reîncarnarea lui Euphorbos, fiul lui Panthoos. Din versurile lui Homer, de preferinta, el cînta urmatoarele, acompaniindu-se în cadenta la lira, cu multa dibacie:

„Cade cu bufnet Euforb de zuruie-arama pe dlnsul Sîngele-i uda tot parul si pletele-i cîrliontate Parca-mpletite de Gratii si prinse-n argint si în aur Ca o mladita de verde maslin care-i bine-ngrijita Singura-n loc osebit, unde suera ape destule, Ea leganata de line-adieri de tot felul se-nalta Mîndra, ticsita-n podoaba ei verde si-n florile albe;

48

PORPHYRIOS

Dar cu naprasna venind si vifor cumplit vijelia Din radacina o smulge pe loc si o culca pe glie; Tocmai asa pe dibaciul în lanci Euforb, pe-al lui Panthos Fiu îl doboara Menelau si sta sa-l despoaie de arme”.

[Iliada, XVII, v. 5l-60, traducere de G. Murnu]

27.   Cele ce se povestesc despre scutul lui Euphorbos, frigianul, consacrat la Micene în cinstea Herei din Argos printre alte prazi de razboi troiene le voi sari, deoarece sînt bine cunoscute62. Dupa traditie, trecînd o data peste fluviul Caucasos63 cu o ceata de adepti, el dadu binete fluviului, iar acesta îi raspunse cu o voce clara si inteligibila, auzita de toti cei de fata: „numai bine, Pitagora”64. în una si aceeasi zi a fost vazut la Metapont în Italia si la Tauromenion în Sicilia. Se întîlnea si discuta cu adeptii sai din amîndoua orasele, întîmplarea este confirmata de aproape toata lumea, desi stadiile de parcurs pe uscat sau pe mare între cele doua localitati sînt destul de multe, iar zilele cît dureaza calatoria nu sînt mai putine65.

28.  Iar povestea ca si-a aratat coapsa de aur lui Abaris hiperboreanul, care îl confundase cu Apollon al hiperboree-nilor, al caror preot era Abaris si care sustinea adevarul întîmplarii66, este prea bine cunoscuta. La fel si povestea cu vasul care tocmai acosta. Prietenilor sai care înaltau rugi ca vasul sa le aduca intacta încarcatura ce-o avea, se zice ca Pitagora le-ar fi spus: „veti avea asadar un mort”. Asa a si fost. Nava trase la mal cu un mort67. Nenumarate alte fapte care de care mai minunate si mai divine au circulat în legende, toate de o masura. într-un cuvînt, despre nimeni altul nu s-au nascut atît de multe si extraordinare întîmplari.

29.1 se mai atribuie preziceri fara gres ale unor cutremure, puterea de a stinge repede epidemiile, faptul ca era în stare sa stavileasca vînturile naprasnice si grindina, sa linisteasca volbura fluviilor si a marii în scopul de a înlesni trecerea discipolilor sai68. Empedocle69, Epimedide70, Abaris71, deoarece au avut si ei parte de astfel de haruri, au savîrsit la rîndul lor ispravi asemanatoare72. Drept dovada stau poemele pe care le-au scris73. Mai mult decît atît, porecla de „Alunga vuit”, data lui Empedocle, cea de „purificator”, data lui Epimenide

si cea de aithrobates74„purtat pe aripile eterului”, data lui Abaris. Aceasta din urma, pe cît se povesteste, strabatea într-un anume fel eterul, purtat de o sageata, primita în dar de la Apollon hiperboreanul, trecînd peste fluvii, mari, locuri inaccesibile. Capacitatea de a zbura unii i-au atribuit-o si lui Pitagora atunci cînd acesta s-a aflat în aceeasi zi si la Metapont si la Tauromenion pentru a sta de vorba cu adeptii sai75.

30.  Pitagora molcomea suferintele sufletului si pe cele ale trupului prin ritmuri, cîntari si incantatii. Toate acestea erau potrivite pentru discipolii sai. El personal asculta armonia Universului, apt cum era de a prinde armonia universala a sferelor si a astrelor, care se misca automat76. O asemenea armonie noi nu o putem percepe din pricina nimicniciei naturii noastre. Este tocmai ceea ce marturiseste Empedocle, cînd spune urmatoarele:

printre acestia traia un barbat învatat fara seaman

Care avea în pastrare tezaur de-aleasa stiinta;

El stapînea mestesuguri din cele mai felurite.

De cîte ori se-ncorda cu fortele-i toate

El usor observa orice lucru din tot ce exista

Vreme de zece, vreme de douazeci de vîrste”71.

31.  Asemenea expresii, cum ar fi, „deosebit”, „întrezarea orice lucru în realitate sau în amanuntime”, „tezaur de cunos­tinte”, precum si altele de acest fel semnifica în primul rînd o organizare de exceptie a spiritului lui Pitagora, mai rigu­roasa decît oricare alta în ce priveste vazul, auzul si gîndirea78. „A alcatuit grupul celor noua Muze79 din sunetele produse de cele sapte planete, din acelea provenite din sfera stelelor fixe precum si din acelea sosite din sfera care se afla deasupra noastra si pe care [pitagoricii] o numesc antiterra.

Cît despre îmbinarea tuturor acestor rezonante, anume symphonia, cu alte cuvinte intercomunicarea tuturor Muzelor, o numea Mnemoyne (Memona). Fiecare Muza din acest grup este o emanatie a eternitatii nenascute”.

Cînd descrie viata zilnica a lui Pitagora, Diogenes80 marturiseste ca el recomanda tuturor sa evite ambitia si vanitatea care, cu osebire, stîrnesc invidia; de asemenea, conversatiile cu multimea. Prelegerile ce le tinea începeau din zori, în pragul casei sale. Vorbea acompaniindu-se la lira si cînta vechi peane compuse de Thaletas81. Cînta si fragmente din Homer si Hesiod, pe care le socotea demne sa linisteasca sufletele. Uneori executa anumite figuri de dans care i se pareau apte de a procura trupului miscari suple si sanatate. Cît despre plimbarile sale, nu le facea însotit de multi dis­cipoli, pentru a nu stîrni invidie, ci doar de doua, trei per­soane, în gradina sanctuarelor sau în paduricele sacre, alegînd cele mai linistite si mai frumoase locuri.

33.  Aprecia din plin prietenii ce-i avea, el care cel dintîi declarase ca între prieteni totul este comun si ca prietenul este un alter ego82Erau ei sanatosi, nu pregeta sa-si petreaca timpul cu ei; erau suferinzi, le îngrijea corpul; tulburati sufleteste, îi înconjura, asa cum spuneam mai sus, fie prin incantatii magice, fie prin muzica83. si pentru maladiile fizice avea arii vindecatoare în urma carora cîntecul sau îi punea pe picioare pe cei bolnavi. Mai avea si alte cîntece prin care izbutea sa faca uitata suferinta, sa calmeze izbucnirile de violenta si sa alunge dorintele necurate.

34.  Acum despre regim. La masa de prînz, faguri de ceara sau de miere; la cina, pîine de mei sau de ovaz, legume fierte sau crude; uneori, carnea animalelor sacrificate, dar nu din orice parte. Cel mai adesea, Pitagora, cînd trebuia sa intre într-un sanctuar al zeilor ca sa petreaca acolo cîtva timp, se folosea de hrana care potoleste atît foamea, cît si setea84. Pentru a-si potoli foamea facea un amestec de samînta de mac si de susan, de scoarta de scilla85, bine clatita, pîna ce se pierdea orice urma de suc, de tulpina de asphodela [aisor], de frunze de nalba, faina de grîu, de orz, mazare, naut, totul pregatit în cantitati egale si stropit cu miere de Hymettos. Pentru a-si potoli setea, amesteca samînta de castravete cu struguri copti carora le scotea sîmburii. Adauga floare de coriandru, nalba, împreuna cu samînta, iarba grasa, brînza rasa, faina fina de grîu, smîntîna, totul amestecat cu miere din Insule86.

35.  Toate aceste retete, pretindea el, Herakles le învatase de la Demeter pe cînd se îndrepta spre desertul Libyei87. Respectînd aceste prescriptii, corpul sau pastra mereu aceeasi buna stare, de parca ar fi fost tras la sfoara88, fara sa fie cînd

bolnav, cînd sanatos, cînd slab, cînd gras, subtire sau umflat. La rîndul sau, sufletul, prin privire, arata mereu aceeasi stare de spirit89. Nici datorita placerii nu se lasa în voia expansiunii, dar nici nu era doborît de plictiseala90; nu-si punea în evidenta nici bucuria, nici durerea. Nimeni nu l-a vazut vreodata rîzînd sau plîngînd91.

, 36. Cînd aducea sacrificii nu îsi atragea mînia zeilor caci izbutea sa si-i faca binevoitori folosind faina cernuta, turte rituale92, tamîie si mirt, foarte putine jertfe vii, pui si purce-lusi, si numai la anumite ocazii. Daca totusi odata a sacrificat un bou, a fost un bou din aluat, dupa cum afirma scriitorii cei mai rigurosi. Aceasta s-a întîmplat atunci cînd a descoperit ca patratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghiular este un numar egal cu cel al sumei catetelor ridicate la patrat93. Toate subiectele pe care le trata în fata discipolilor sai erau exhor-tatii discursive sau simbolice. si asa era.

(37) Sistemul sau de învatamînt era dublu. Dintre discipolii sai, unii erau denumiti mathematikoi, iar altii akousmatikoi. Mathematicienii învatasera deja, în profunzime, argumen­tarea (logos) stiintifica superioara, prezentata pîna în cel mai mic detaliu: akusmaticii nu avusesera parte sa ia cunostinta decît de principiile elementare din opera scrisa [a magis­trului], neînsotite de o expunere mai precisa94.

38. Iata ce recomanda el: despre natura zeilor, a demonilor si a eroilor sa se vorbeasca cu respect; despre ei, sa avem opinii juste; sa ne purtam cum trebuie fata de parinti si fata de binefacatori; sa dam ascultare legilor; sa-i cinstim pe zei, dar nu în chip exagerat, ci parasind domiciliul în acest scop. Sa aducem sacrificii zeilor uranici în numar impar,, iar celor chtonieni în numar par. Caci, dintre fortele opuse, el numea „monada” pe cea mai buna, lumina, dreptul, egalul, stabilul, directul;  pe  cea  mai putin  buna,   „dyada”,   obscuritatea, stîngul, inegalul, circularul, raul95.

39.  Iata cîteva dintre recomandarile sale. Sa nu distrugi nici sa vatami o planta comestibila care are fructe96; nici sa ucizi sau sa ranesti vreun animal care nu este periculos. Daca cineva ti-a încredintat un tezaur, nu numaidecît de bani, ci si de cuvinte, pastreaza-l cu credinta pentru cel care ti l-a dat; sa recunosti trei categorii distincte de lucruri demne de a fi cercetate97 care se cuvin întelese si puse în practica; mai întîi, ceea ce este nobil si frumos, apoi ceea ce este folositor vietii; în al treilea si în ultimul rînd, ceea ce este placut, cu observatia ca Pitagora nu admitea placerea vulgara si însela­toare98, ci numai pe cea ferma, decenta, care nu da prilej de calomnii. Adevarul este ca exista doua categorii diferite de placere. Cele care desfata pîntecele si simturile prin exacer­bare si pe care el le compara cu cîntecele ucigatoare ale sirenelor”; în sfîrsit, placerile legate de lucrurile frumoase, drepte, necesare vietii, care totodata sînt agreabile, nu aduc remuscari dupa sine si care se aseamana, dupa parerea lui, unei armonii muzicale.

40. Dar erau mai ales doua momente pe care ne îndeamna sa le luam bine în seama si anume acela care precede somnul si acela al trezirii dupa somn. Cu prilejul fiecaruia din aceste doua s-ar cuveni sa supunem unui examen riguros faptele pe care le-am facut sau pe care avem de gînd sa le facem, ca un fel de dare de seama catre noi însine, pentru cele ce am savîrsit si pentru cele ce avem de gînd sa facem. înainte sa ne fure somnul, fiecare din noi ar trebui sa cînte urmatoarele versuri:

JSfu adormi atunci cînd somnul îti închide ochii

mai înainte de a-ti trece de trei ori prin cuget fiecare

lucru înfaptuit în ziua care a trecut;

ce-am trecut oare cu vederea ? ce-am facut ?

ce nu s-a împlinit din cele ce erau de datoria mea ?”

si înainte de a ne trezi:

Jdai înainte de toate, cînd te scoli, o data cu trezirea din somnul cel dulce, ia bine seama la cele ce ai de facut în timpul zilei”100.

/CîyAcestea erau îndemnurile sale101; în primul rînd, res-pecVpentru adevar, singura cale pentru oameni de a deveni asemenea zeilor/Caci asa cum aflase de la magi, zeul însusi, numit de ei Oromazes102, în privinta corpului seamana cu lumina, iar dinspre suflet, cu adevarul. Mai propovaduia si alte învataturi pe care le detinea, dupa cîte afirma el, de la Aristokleia103 din Delfi. De asemenea, vorbea de o maniera misterioasa104, folosindu-se de simboluri. Aristotel a notat cîteva din ele. Iata, de exemplu: Ursele, „mîinele Rheei”; Pleiada, „lira Muzelor”, iar planetele, „Cîinii Persefonei”105.

I Avea si o alta categorie de simboluri, de urmatorul fel: sa nu treci peste o balanta, ceea ce vrea sa spuna sa nu aspiri la mai mult decît ceea ce esti. Sa nu atîti focul cu un cutit [folosit] adica sa nu-l înfurii prin cuvinte grele pe omul care deja clocoteste de mînie. Unei cununi sa nu-i smulgi frunzele, ceea ce vrea sa spuna sa nu vatami legile, caci ele sînt cununile cetatilor. Iata acum si altele de acest fel: nu mînca inima, ceea ce ar echivala cu „nu te lasa abatut de necazuri”; nu te aseza pe o banita106, pentru „a nu trai fara sa faci ceva”; nu te întoarce cînd pleci în calatorie, adica „nu te agata de viata cînd vine moartea”; nu o lua pe drumul mare – aceasta însemna ca el era împotriva obiceiului de a urma opinia multimii si pleda pentru luare aminte la cele ce spuneau putinii oameni educati; nu primi rîndunele în casa, adica „nu accepta sub acoperisul tau guralivi care nu stiu sa taca”; ajuta-l pe cel care duce o povara, nu însa pe cel care o descarca- prin acest sfat îi îndemna pe oameni sa nu dea nimanui o mîna de ajutor cînd era vorba de indolenta, ci numai atunci cînd aparea silinta107; sa nu porti chipuri de zeu pe inele108, ceea ce vrea sa spuna sa nu ai, sa nu comunici multimii opinii sau cuvinte nepotrivite, nici fatise despre zei; sa nu aduci libatii zeilor decît înclinînd cupa de partea toar­tei109 – prin acest sfat el îndemna sa-i onorezi pe zei si sa-i celebrezi prin muzica, pentru ca sunetele patrund în urechi; sa nu manînci ceea ce nu este îngaduit, si anume: ceea ce reprezinta nasterea, cresterea, începutul, sfîrsitul, si nici cele care alcatuiesc primar fiintele110.

43. Mai predica abstinenta de la rinichi, testicule, partile genitale, maduva, picioarele si capul animalelor sacrificate. Rinichii îi numea „suport”, deoarece peste ei, întocmai ca deasupra unei fundatii, se zamisleau vietatile; maduva, o numea „crestere”, caci pentru toate fapturile vii de aici provine dezvoltarea; picioarele le numea „începutul”, iar capul „sfîr­situl”, dat fiindca aceste parti au în seama lor cele mai impor­tante functii de comanda a corpului. Interzicea, de asemenea, consumul de bob, de parca ar fi fost vorba de antropofagie111.

44.  Dupa cîte se povesteste, iata motivul acestei inter­dictii: la începutul originii Universului geneza era în mare dezordine. Multime de germeni se gaseau laolalta, semanati de-a valma în pamînt unde putrezeau împreuna. Cu încetul, s-a ivit o geneza si distinctia între animalele care se nasteau si plantele care încolteau dimpreuna asa încît din una si aceeasi putreziciune s-au ivit oamenii, iar bobul a încoltit112, în aceasta privinta, Pitagora aducea argumente de necon­testat: sfarîmati în dinti un bob; dupa ce l-ati mestecat bine, lasati-l sa stea cîtava vreme la caldura razelor de soare. Plecati si întoarceti-va nu dupa mult timp. Este posibil sa gasiti mirosul samîntei omenesti113. Sau, atunci cînd bobul înfloreste, luati putina floare negricioasa114, puneti-o într-un ghiveci de pamînt închis si apoi îngropati ghiveciul; dupa ce l-ati îngropat îl veti lasa sa stea nouazeci de zile. Cînd îl veti scoate din pamînt, ridicati capacul. în locul grauntelor de bob s-ar putea sa gasiti un cap de copil, gata format, sau un sex de femeie.

45. Mai recomanda si alte abtineri. De pilda: de la mitra115, de la rosioara, de la actinie si aproape de la toate celelalte fiinte ale marii. Cu acest prilej se referea la încarnarile lui precedente, pretinzînd ca mai întîi a fost Euphorbos, apoi Aithalides116, în al treilea rînd Hermotimos117, în al patrulea, Pyrrhos118 si acum, Pitagora. Prin aceasta genealogie de­monstra ca sufletul este nemuritor si ca la cei care au fost purificati se întîmpla sa le revina amintirea vietii lor de apoi.

^46. Practica o filozofie al carei tel era acela de a descatusa si de a elibera definitiv intelectul119 care ne-a fost harazit din orice alt mijloc de încatusare si legare. Fara intelect n-am fi în stare sa învatam sau sa percepem nimic din cele de bun simt120 nici din ceea ce este adevarat, indiferent de simtul pus în actiune. Caci intelectul (nous) prin sine însusi „vede totul, aude totul: restul este surd si orb”121. Dupa ce intelectul a fost purificat este nevoie sa i se puna la dispozitie ceva care sa-i fie de folos. Iar Pitagora îi procura acest deziderat imagi-nîndu-si urmatoarele procedee122: în primul rînd, îl conduce usor spre contemplarea incorporalelor123 de aceeasi esenta cu el124 care ramîn vesnic într-o stare identica si neschimbata. Progresul este lent, de teama ca nu cumva intelectul tulburat

55

de neprevazutul si bruschetea schimbarii sa nu devina cumva descurajat si dezgustat, ca urmare a faptului ca a primit pentru o prea lunga perioada de timp o hrana nociva lui125.

47. Asadar, datorita stiintelor si speculatiilor care îsi au locul la limita dintre corporale si incorporale – cu trei dimen­siuni corporalele, fara nici o rezistenta fizica incorporalele -intelectul se exercita126, treptat, pentru cunoasterea realului, ghidîndu-si metodic ochii sufletului si avînd corporalul ca punct de plecare. Corporalul nu ramîne cîtusi de putin identic cu sine însusi, nici imuabil pîna la dobîndirea hranei ce-i este necesara127. Prin acest mijloc, întroducîndu-i în contemplarea realitatilor adevarate128, îi face pe oameni fericiti. Iata dar de ce exercitiile matematice au fost introduse în scoala pita­gorica.

48.  în ceea ce priveste studiul numerelor, dupa cum, între altii, afirma si Moderatus din Gaza129, care a reunit în unspre­zece carti într-un chip foarte priceput opiniile (to areskon) filozofilor, el s-a impus din urmatorul motiv: nefiind în stare sa explice limpede, prin cuvinte, anume ce sînt „formele” (eide)si principiile primare, din pricina dificultatilor con­ceptuale si a expunerii lor, pitagoricii s-au întors la numere, în vederea claritatii învatamîntului130, imitîndu-i astfel pe geometri si pe învatatori. Acestia, într-adevar, pentru a preda valoarea elementelor [vorbirii]131 cît si elementele în sine, au recurs la literele alfabetului, prezentîndu-le drept elemente cînd este vorba despre începutul predarii; abia ceva mai tîrziu încep ei sa predea aratînd ca literele nu sînt, de fapt, „ele­mente”, ci numai un mijloc de a-ti putea reprezenta132 ade­varatele elemente.

49. întocmai este si în privinta geometrilor; acestia, nefiind în stare sa redea prin cuvinte „formele” lucrurilor, au recurs la conturul figurilor. Ei afirma ca acesta este un triunghi si nu intentioneaza sa sustina ca un triunghi ar fi ceea ce intra în cîmpul nostru vizual, ci acel ceva care poseda o carac­teristica determinata si, prin acest mijloc, ei sugereaza repre­zentarea triunghiului. Iata, deci, ce anume au stabilit pita­goricii în privinta rationamentelor si a „formelor” primare133. Neizbutind sa lamureasca prin cuvînt formele asomatice si principiile primare au recurs la reprezentarea prin numere134. si astfel, au numit „unu” (hen) ratiunea unitatii, a identitatii, cauza acordului si a sympathiei Universului, a salvgardarii a tot ceea ce se mentine într-o identitate imuabila; si, într-adevar, „unul” în parti este ca atare, deoarece ramîne legat de parti si conspira cu ele datorita participarii sale la cauza primara 135.

5O.”Cît despre ratiunea136 alteritatii (heterotes), a inegali­tatii, a tot ce este divizibil si schimbator si îmbraca diverse forme l-au numit „dublu” sau „dyada”; aceasta este natura dualului în cele particulare. Asemenea conceptii nu au valoare doar pentru unele, fara a avea si pentru altele. Dupa cum se poate constata, si alti filozofi au admis existenta unor puteri unificatoare ale Universului, capabile sa-l sustina. si acestia la rîndul lor admit ratiunile de egalitate, de disimilitudine si de alteritate. Ei bine, pentru claritatea predarii137 ei dau acestor ratiuni denumirile de „unu” si „dyada”; nu ar fi însa nici o diferenta daca li s-ar zice „binare”, inegale si disimile.

51. Acelasi lucru se poate spune si despre celelalte numere. Este vorba despre una si aceeasi facultate de cunoastere (logos). într-adevar, fiecare numar în parte corespunde unei anumite puteri138. Relativ la o asemenea „forma”139 si la o asemenea natura ei au harazit numarul trei140. Iata de ce au denumit ternar141 tot ce se afla în pozitie de mijloc. si cu acelasi termen au denumit tot ceea ce corespunde întocmai acestui principiu si este dispus în conformitate cu el142. în lipsa de alt nume mai potrivit i-au atribuit numele de triada; si, pentru a ne familiariza cu notiunea, au facut-o prin inter­mediul acestei „forme”143.  si pentru celelalte numere  au aplicat acelasi procedeu (logos).Prin urmare, iata normele dupa care se însira numerele pe care le avem.

52.  Numerele urmatoare sînt clasate într-un singur com­partiment, tin de o singura putere denumita de ei „decada”, de parca ai zice receptacul144. Asadar, din aceasta cauza ei pretind ca zece este un numar finit145, (perfect), cel mai perfect dintre toate deoarece cuprinde toate diferentele numerice146, toate speciile de rationamente si toate proportiile numerice147. Daca este adevarat ca natura universala este determinata dupa legi rationale si dupa proportii numerice148, daca ea la

VIAŢA LUI PITAGORA

57

rîndul ei determina prin legi rationale numerice tot ceea ce se naste, creste si atinge o dezvoltare maxima si daca, pe de o parte, orice lege rationala, orice proportie si orice forma numerica este continuta în decada149, cum oare altfel s-ar putea numi decada decît numarul perfect?

53. Iata deci teoria pitagorica despre numere. si din cauza originalitatii ei exceptionale s-a întîmplat ca aceasta filozofie sa se extinda, cu precadere datorita caracterului ei enigmatic, dar si datorita faptului ca textele erau scrise în dialect doric150. Dialectul doric este întrucîtva neclar. Ei bine, iata de ce opiniile151 formulate în acest dialect erau suspectate de a fi apocrife si greu inteligibile sub pretextul ca autorii lor nu erau adevaratii pitagorici152. în afara de aceste suspiciuni, Platon si Aristotel, Speusippos, Aristoxenos si Xenocrates153, dupa cîte sustin pitagoricii, si-au însusit ceea ce era mai fecund154 în sistemul pitagoric, cu unele neînsemnate schim­bari. Cît despre ceea ce era superficial, fara valoare, toate cîte erau vînturate de calomniatorii scolii cu intentia de a o ponegri si a o face de rîs, unii le-au adunat si le-au clasat, prezentîndu-le drept propriile lor clasificari ale învataturilor sectei. Dar acest lucru s-a întîmplat mai tîrziu.

(5y Pitagora si însotitorii sai erau într-atîta de admirati în Italia, pîna la mari distante, încît cetatile încredintau forma lor de guvernamînt (politeia) adeptilor lui Pitagora. Cu toate acestea, ceva mai tîrziu în timp, ei au devenit victime ale invidiei si împotriva lor s-a înfiripat un fel de conjuratie155. Iata cum, Kylon, un barbat din Crotona care-i depasea pe toti concetatenii prin origine, prin renumele stramosilor cît si prin viata de mare risipa ce-o ducea, altfel, un om sucit, violent, cu porniri tiranice, îsi folosea anturajul de sustinatori si puterea banilor ce-i avea pentru impunerea prin forta a tot felul de nedreptati. El personal se considera demn de tot ce era frumos pe lume. între altele, îsi închipuia ca era cel mai potrivit sa se împartaseasca din filozofia lui Pitagora. Asadar, iata-l ca se duce drept la Pitagora, laudîndu-se peste masura si exprimîndu-si dorinta de a intra în cercul lui. Dar de îndata ce Pitagora îl supuse unui examen physiognomonic156 si îsi dadu seama cam cine este, dupa semnele pe care le descoperea pe tot corpul lui, îl invita sa plece si sa-si vada de treburi.

58

PORPHYRIOS

VIAŢA LUI PITAGORA

59

Un asemenea afront l-a suparat cumplit pe Kylon care se considera insultat, el care era atît de absurd si în alte privinti, si care nu-si putea stapîni mînia.

55. Asadar, îsi aduna prietenii pentru a-l vorbi de rau pe Pitagora157. Intre timp pregatea un complot împotriva lui si a sustinatorilor ce-i avea. Dupa spusele unora – în vreme ce adeptii lui Pitagora erau reuniti în casa lui Milon, atletul158, fara prezenta lui Pitagora (caci el se dusese la Delos pentru a se întîlni cu fostul sau profesor Pherekydes din Syros, ca sa-l îngrijeasca, caci era bolnav – suferea de asa numita boala a paduchilor – si apoi sa-l înmormînteze159) dadu ordin sa fie cu totii arsi de vii prin foc pus jur împrejurul casei si, la nevoie, lapidati. Din incendiu au scapat doar doi, dupa spusele lui Neanthes, Archippos si Lysis; unul din ei, si anume Lysis, a izbutit sa ajunga în Grecia unde s-a stabilit la Teba. Aici a fost gazduit de Epaminonda, al carui magistru a si devenit160.

fe6J Cu toate acestea, Dicearchos161 si alti autori mai con­stiinciosi afirma ca Pitagora era de fata cu prilejul acestui atac, deoarece Pherekydes murise cu mult înainte de plecarea lui din Samosf Patruzeci din discipolii lui, adunati într-o casa particulara, au fost capturati; majoritatea însa au fost asa­sinati prin oras, fiecare pe unde se gasea. Pitagora, o data cu înfrîngerea sustinatorilor sai, mai întîi a scapat cu fuga, ajungînd în portul Calauniei iar de aici, mai departe, la Locroi162. Cînd locuitorii din Locroi aflara de prezenta lui au trimis pe cîtiva batrîni163 la hotarele teritoriului lor. Acestia, cînd îl întîlnira, iata ce i-au spus: „Pitagora, te cunoastem drept un om întelept si abil; cu toate acestea, cum nu avem nimic de spus cu privire la legile noastre164 noi încercam sa ramînem în cadrul prescriptiilor legale de acum; în ce te priveste, du-te în alta parte, luînd cu tine de la noi tot ceea ce crezi ca îti va fi de folos pentru nevoile ce le ai. Dupa ce parasi cetatea Locroi, în chipul mai sus descris, Pitagora pleca pe mare spre Tarent. Dar din nou, fiind supus si aici unor afronturi asemanatoare cu cele de la Crotona, el se îndrepta spre Metapont. Adevarul este ca, pretutindeni, se si iscasera razmerite grave. Locuitorii de prin acele parti înca îsi aduc aminte si le pomenesc, numindu-le „cele de pe vremea

lui Pitagora”. Iar întreaga fictiune care l-a urmat pe Pitagora a fost numita pitagorica.

-.<‘ 57. Cît despre Pitagora, dupa cît se spune, a murit la Metapont. El se refugiase la Sanctuarul Muzelor unde a ramas timp de patruzeci de zile, fara cele necesare vietii165. Dupa alte spuse, cînd incendiul facea prapad în locuinta unde din întîmplare se adunasera pitagoreii, acestia, facînd punte în fata flacarilor, au deschis drum magistrului cu propriile lor corpuri. Trecînd deci în acest chip prin flacari, Pitagora, descurajat de pierderea celor apropiati lui, s-a sinucis. Cu privire la nenorocirea care în acest chip i-a lovit pe pitagorei amanuntele s-au pierdut; au ramas însa pîna azi, acoperite în tacere, în inimile oamenilor. Singura amintire care s-a pastrat despre cele întîmplate, printre cei neinitiati, a fost doar aceea a conceptelor ininteligibile166. Cei doi, care au scapat cu viata, Lysis si Archippos, precum si toti cei care se nimerisera sa fie în exil n-au mai putut salva decît cîteva scînteieri din acea filozofie, din pacate obscure si greu de înteles167.

58.  Pitagoreii izolati, descurajati de cele întîmplate, s-au împrastiat care încotro, evitînd compania oamenilor. Cu toate acestea, din teama ca nu cumva numele filozofiei sa dispara168 si astfel, din aceasta cauza sa-si atraga asupra lor mînia zeilor, au redactat   Memoriile sumare169 în care au strîns scrierile [pitagoreilor] mai vechi, cît si propriile lor amin­tiri170. Fiecare în parte le-au lasat la locul unde i-a ajuns moartea. Au atras atentia fiilor sau fiicelor ori sotiei sa nu le încredinteze nimanui altcuiva în afara celor din casa. Familiile mostenitoare le pastrara vreme îndelungata trans-mitînd succesiv din [generatie în generatie] aceeasi recoman­dare urmasilor.

59.  Putem aduce marturie, zice Nicomachos171, grija lor extrema de a evita prieteniile din întîmplare, precum si hota-rîrea lor ferma de a urma aceasta linie; de asemenea, dimpo­triva, grija de a întretine puternicul sentiment de prietenie ce-i lega unul de altul, neîngaduind sa se destrame timp de mai multe generatii. Acelasi lucru îl afirma si Aristoxenos în Viata lui Pitagora. El pretinde ca l-a auzit personal pe tiranul

60

PORPHYRIOS

Dionysos al Siciliei confirmînd acest fapt pe cînd acesta, dupa ce îsi pierduse monarhia, dadea lectii într-o scoala la Corint172. Iata ce spunea: „acesti oameni se fereau de tînguieli si de lacrimi… cît si de rugaminti, de suplicatii si de orice altceva de acest gen”.

60.  într-o buna zi, din dorinta de a-i pune la încercare pe pitagorici, în timp ce anumite persoane îl asigurau ca daca ei ar fi scuturati si înfricosati n-ar mai persista în fidelitatea mutuala ce si-o aratau, iata ce a pus la cale. Phintias a fost arestat si adus în fata tiranului. Dionysos îl acuza ca a pus la cale un complot împotriva lui. Cum lucrurile erau limpezi, învinuitul a fost condamnat la moarte.  Iata ce raspunse acesta: „daca tu, Dionysos, asa ai hotarît, acorda-mi cel putin restul zilei, cît a mai ramas, pentru a-mi orîndui treburile pe care le am eu, precum si pe cele ale lui Damon”. Era vorba despre un bun prieten al lui, totodata si un asociat. Cum Phintias era mai vîrstnic, preluase o buna parte din interesele prietenului sau. Ca urmare, cerea aceasta îngaduinta, ofe-rindu-l pe Damon drept cautiune. si Dionysos a fost de acord. Chemat la curte si aflînd cele ce se petrecusera, Damon accepta sa astepte întoarcerea lui Phintias.

61.  Dionysos se arata profund impresionat de cele întîm-plate. Cei din jur, care la început pusesera la cale încercarea, îsi bateau joc de Damon pe care îl si vedeau parasit. Dar, spre apusul soarelui, iata ca Phintias sosi, gata pentru executie. Toata lumea ramase înmarmurita. Dionysos însa îi îmbratisa afectuos pe cei doi barbati, rugîndu-i sa fie acceptat ca al treilea prieten al lor. în pofida insistentelor lui, în nici un chip nu a fost posibil sa fie acceptat. Toate acestea sînt raportate de Aristoxenos care sustine ca le-a auzit chiar de la Dionysos. Hippobotos si Neanthes povestesc la rîndul lor despre Myllias si Timyche…173.

Note

1.      în antichitatea greaca, stabilirea originii si filiatiei unui filozof este un topos comun, preluat din generatie în generatie, dupa cum reiese din Vietile filozofilor de Diogenes Laertios (secolele II-III p.Chr.) – traducere de C. Balmus, Studiu introductiv si comentarii de Aram M. Frenkian, Polirom, 1997 – care de obicei are grija sa noteze sursele consultate. în cazul lui Pitagora, o asemenea precizare era cu atît mai necesara daca se tine seama de ascendenta genetica pe care filozoful si-o alcatuise singur. Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VII, 4. Pe baza credin­telor despre reîncarnari succesive, Pitagora mergea pîna la zeul Hermes, divinitate al carui rol, printre altele, era acela de a conduce sufletele mortilor în Infern.

2.      Controversa este elucidata de un mitograf, Neanthes, originar din Cyzic, autorul unor   Origini mitice ale cetatii unde s-a nascut. Fragmentele lucrarii se gasesc la Jakoby FGH, frag. 20, l-2. Numele lui Neanthes mai este citat de Clement din Alexandria, Stromateis, 1, 62, 2 si de Diogenes Laertios, op. cit., Empedocle, VIII, 58. în cazul de fata, este o lectiune preferata de editor în loc de Kleanthes, greseala a manuscriselor.

3.      Herodot, Istorii, II, 81 si II 123, sugereaza în schimb originea egipteana a formatiei filozofice a lui Pitagora (vezi Herodot, Istorii, I, Editura stiintifica, 1961, traducere de Felicia Vant stef, pp. 167 si 187. Aceeasi marturie si la Isocrate, Busiris, 38: „Pitagora din Samos… sosind în Egipt si devenind acolo discipolul preotilor a introdus primul în Elada celelalte înva­taturi ale filozofiei si preceptelor referitoare la jertfe si la riturile savîrsite în timpul ceremoniilor religioase”, {Filozofia greaca pîna la Platon, „Pythagoras”, voi. I, 2, Editura stiintifica, 1979, traducere si note de Mihai Nasta).

4.      Pherekydes din Syros este un învatat ionian din secolul al Vl-lea a.Chr., autor al unei   Cosmogonii bizare care îmbina teorii physicaliste cu principiul Binelui. în Lexiconul bizantin SUDA este considerat drept primul „prozator grec” (DK, 7A 2). Pentru ideile sale teologice, preluate în mare parte de la fe­nicieni, este citat de Eusebios din Cesareea în   Praeparatio Evangelica, X, 4, 14. A fost unul din initiatorii lui Pitagora în tainele metempsihozei si ale taumaturgiei. Era totodata un matematician reputat. Traditia, respectata si de Porphyrios, sustine ca l-a îngrijit si apoi l-a îngropat la Samos pe Pitagora, Filozofia greaca… I, 2, ed. cit., 1979, p. 79. Vezi, de asemenea, Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, voi. II,

62

NOTE

Editura stiintifica, 1992, p. 183: în secolul al Vl-lea a.Chr., Pherekydes din Syros a sustinut primul ca „sufletul este nemuritor si ca se întoarce mereu ca sa se întrupeze pe Pamînt”. De consultat si nota 40 la acest capitol unde este citata lucrarea lui M.L. West, Early Greek Philosophy and the Orient.

5.      Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 2. Hermodamas era si el syrian. Este mentionat si de Iamblichos în Viata lui Pitagora, 11. Despre Kreophilos, conform traditiei poet epic contemporan cu Homer, vezi E. Wellmann,   Pauly-Wissowa Real-Encyklopadie der classischem Altertumswissenschaft, VIII, col. 859.

6.     Tyrrhenienii sînt nimeni altii decît etruscii ajunsi în Italia dupa o lenta deplasare din Asia Mica spre Vest, peste puntea insulelor din Marea Egee. Numele de  tusei (etrusci) este de origine italica. Informatia despre colonizarea Lemnosului de catre tyrrhenieni nu este lipsita de interes. Vestigiile lasate de aceste triburi migratoare în Italia centrala sînt dovada unei culturi evoluate, ale carei scrieri nu au putut fi înca descifrate cu toate eforturile care s-au depus.

7.     Apollonios din Tyana, preot apollonic si filozof pitagoric. Con­temporan cu Isus, a trait pîna spre sfîrsitul sec. I p.Chr. Bio­grafia sa a fost pe larg scrisa, sub forma unui „roman” fantastic, de   Filostrat  Atenianul   (sec.   III   p.Chr.).   (Vezi    Viata   lui Apollonios din Tyana, Polirom, 1997, n. ed.). De la Apollonios n-a ramas nimic scris. Filostrat citeaza însa cîteva lucrari ale lui Apollonios, printre care Despre misterii, Despre sacrificii si Viata lui Pitagora. Biografia lui Apollonios începe de altfel, în redactarea lui Filostrat, cu date biografice despre Pitagora, probabil preluate de la Apollonios. Lucrarea este de altfel citata si de Iamblichos, elevul lui Porphyrios, în propria sa Viata a lui Pitagora, paragrafele 254 si 265.

8.     Nu se cunoaste numele poetului care a scris acest distih. în schimb, din informatiile pastrate la Iamblichos se stie ca Mnesarchos a schimbat numele initial al sotiei sale Parthenis în acela de Pythais, cu rezonanta apollonica. Ankaios este un semizeu, fiu al lui Poseidon; dupa alti mitografi, al lui Zeus. Apollonios însa nu accepta aceasta filiatie mitica.

9.     Anaximandru a fost un  discipol  al  lui Thales  din  Milet. Porphyrios atrage, asadar, atentia ca Pitagora nu a ramas strain de problemele care îi preocupau pe milesieni: ta physika, în primul rînd cea a elementelor primordiale, strîns legata de teoriile cosmogonice ale timpului (sec. VI a.Chr.).

VIAŢA LUI PITAGORA

63

10.    Duris din Samos (cea 340-260 a.Chr.) era un compatriot al lui Pitagora. A lasat însemnari despre civilizatia si istoria insulei Samos, un fel de Cronica. Fragmentele se gasesc la Jakoby, FGH, 76 F, 23, voi. II,154. Titlul lucrarii în greaca veche era Horoi, în limba latina redat prin Annales.

11.    Numele lui Arimnestos, ca fiu al lui Pitagora, nu apare decît în aceasta epigrama votiva (anâthema) citata de Duris. Nu se cunoaste ce forma putea avea ofranda. Probabil aceea a unei placi de bronz, rotunda, pe care putea fi gravata o inscriptie comemorativa. Prin „învataturi criptice” a fost tradus termenul grec sophiai pe care editorul textului, E. des Places, îl traduce prin „secrete”. Deoarece sophia înseamna nu numai „întelep­ciune”, ci si „învatatura” am preferat sa traduc termenul prin „învatatura criptica”, adica „nedezvaluita”, „neraspîndita”, în sensul pe care-l aveau învataturile pitagoreice în prima faza a pitagorismului. Ramîne de stabilit ce erau de fapt aceste „învataturi” gravate pe anathema, pe care Mihai Nasta în voi. I, 2 al Filozofiei grecesti pîna la Platon, ed. cit., p. 11, îl traduce prin „proportii muzicale”, cu alte cuvinte „scara muzicala a canonului”. Deoarece comentariul pe care-l face la acest frag­ment este important pentru interpretarea ce-o contine îl redam integral: „în greceste sophiai, «întelepciuni», «descoperiri ale iscusintei», «arte» este termenul care se refera probabil si la raporturile de medietate muzicala precum si la proportii în general. Dupa cum arata Diels (DK, voi. I 58, p. 445, nota 2) povestea epigramei votive relatata de Duris din Samos pas­treaza amintirea unei rivalitati între succesorii lui Pitagora care, potrivit traditiei, descoperise principiul celor trei medie-tati proportionale de baza – aritmetice, geometrice si armonice. Discipolii din generatiile urmatoare, printre care se numara Myonides, Euphranor si Simos au adaugat alte sapte raporturi. Potrivit ipotezei lui H. Diels inventia ultimei medietati de tipul

a-c

c     a – b’                  ‘■■   „

care avea aplicatii utile în muzica, a fost publicata de Simos, ceea ce a atras invidia colegilor de breasla, care au nascocit aceasta falsa epigrama”. Aceeasi interpretare apare si la Maria Timpanaro-Cardini, Pitagorici, Testimonianze i Fragmmenti, voi. II, p. 437, La Nuova Italia, 1963. Cf. traducerea frag­mentului de catre Felicia stef în Filozofia greaca… I, 2, ed. cit., 1979, p. 236, Simos, Myonides, Euphranor. Ar mai fi de adaugat ca învatatul alexandrin Claudios Ptolemaios (cea 83-l01), în tratatul sau Harmonika, a reluat într-o expunere critica tezele

64                                                     NOTE

pitagoreice despre medietatile muzicale. în afara de sunetele produse la monocord (canonul), s-a aratat preocupat si de cele produse la tetracord; a acordat o atentie speciala acusticii si tonalitatilor. în Evul Mediu, Harmonika a devenit una din cartile de capatîi ale muzicologilor timpului.

12.    Simos, muzicologul (ho harmonikos). Este mentionat si de Iamblichos în VP paragraf 267 ca originar din Posidonia. Vezi Felicia stef, citata la nota precedenta. Ceea ce se pare ca nu-i apartinea si l-a trecut pe numele sau este   kanonul, „scara muzicala” despre care Diogenes Laertios,   Vietile filozofilor, Pitagora, 12, da unele explicatii: „Pitagora a fost acela care a adus la perfectiune, studiind timp foarte îndelungat aspectul aritmetic al geometriei. Tot el a descoperit kanonul muzical, format din monocord”. Iata acum nota 147, ed. cit., a Vietilor filozofilor: „monocordul este un instrument cu o coarda unica ce se poate întinde cu ajutorul unor greutati care variaza”. Cu ajutorul acestui instrument simplu s-a stabilit kanonul, scara muzicala prin care se stabilesc raporturile de medietate între sunete (A. Frenkian).

13.    Theano, sotia de origine cretana a lui Pitagora este mentionata în afara de acest loc numai în lexiconul SUDA.   Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, 42, o denumeste Theano, fiica lui Brontinos din Crotona, si o considera o discipola a lui Pitagora. Relativ la personalitatea ei, vezi Walter Burkert, Structure and History ofGreek Mithologies and Ritual, California Press, 1982, p. 114.

14.    în paragraful urmator, op. cit., 43, Diogenes Laertios afirma ca Theano nu a scris nimic. în schimb, de la Telauges au ramas „cîteva lucrari”. Tot Diogenes, în paragraful anterior, 42, men­tioneaza numele altei fiice a lui Pitagora, Damo, careia tatal ei i-a încredintat, ca pe o mostenire de pret, manuscrisele ce le avea, Damo si-a respectat cuvîntul dat. Vezi în continuare paragraful 58 din Viata lui Pitagora, de Porphyrios, unde este amintita obligatia fiecarui membru al unei familii pitagorice de a pastra cu sfintenie scrierile ce le avea si de a nu le difuza.

15.    Timaios din Tauromenion este, de fapt, un precursor al lui Polibiu (sec. IV a.Chr.) caci opera sa istorica intitulata Sikelika este o istorie universala. în Cartea a XII-a, capitolul 12 al Istoriei sale Polibiu consacra o lunga prezentare critica a „Istoriei Siciliei”.

16.    Erwin Rohde, Psyche, versiunea franceza din 1928 îngrijita de Auguste Raymond, Payot, Paris, înclina sa schimbe Crotona cu Metapont unde existenta unei case a lui Pitagora este confirmata de Cicero, care a vizitat-o (De finibus, 5.2.4.). Pe drumeagul acestei case, mentionata si de Porphyrios în para­graful 57, s-a produs „evanescenta” lui Pitagora, pe care însa Porphyrios nu o mentioneaza. Pierre Boyance (Le culte des Muses chez lesphilosoph.es Grecs, Paris, 1937, pp. 234-240) este de acord cu aceasta propunere, semnalata si de W. Burkert, op. cit., nota 18 la p. 112

17.    Despre aceasta denumire vezi, în continuare, paragraful 67.

18.    Lycos este un istoric tîrziu, de la sfîrsitul secolului al III-lea p.Chr. Numele lui însa nu a fost acceptat de editori care îl prefera pe acela al pitagoricului Lycon, si el autor al unei Vieti a lui Pitagora, ale carei fragmente se gasesc la Chr. Muller, Fragmenta Historicorum Graecorum, II, 370. W. Burkert, op. cit., p. 204, nota 66 atrage atentia ca în textul lui Porphyrios titlul lucrarii citate este Istorii, ceea ce denota ca, în nici un caz, nu poate fi vorba de o biografie. Relativ la Lycon, pita­goricul, vezi Filozofia greaca… II, 2, 1984, ed. cit., fragmente doxografice.

19.    Relativ la magii iranieni vezi Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, ed. cit, voi. II, 1992, p. 443, nota 107 unde autorul citeaza în bibliografia relativa la credintele din Iran pe J. Duchesne-Guillemin, La religion de Viran ancien, pe J. Bidez si F. Cumont, Les Mages hellenises, voi. I, si pe G. Wildengren, Die Religion Irans.

20.    Despre  ce  înseamna    Memoriile  pitagorice,   vezi   Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 24 si 33 precum paragraful 58.

21.    Eudoxos din Cnidos (sec. IV a.Chr.) era un discipol al lui Pitagora. Interesul lui stiintific mergea în primul rînd spre geografie si astronomie. Matematician de frunte, a formulat o teorie despre proportiile geometrice si o alta despre miscarile corpurilor ceresti, bazata pe relatii matematice. Despre lucra­rea sa Descrierea Pamîntului (Ges periodos) nu se stie nimic. Probabil se încadra în seria studiilor sale despre masuratori geodezice.

22.    în afara de acest loc, Antiphon mai este mentionat doar de Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 3. Nu se stie cine a fost. Posibil orator de la sfîrsitul secolului al V-lea a.Chr., dupa parerea lui A. Frenkian.

23.    La Herodot, Istorii, II, 123, se afla urmatorul pasaj în care sînt mentionate învataturile privitoare la migratia sufletelor, „pre­luate de greci”: „Aceasta învatatura a fost mai întîi formulata de egipteni. Ei au credinta ca sufletul omenesc ar fi nemuritor;

24.

cînd totusi corpul se distruge el se transforma într-o alta fiinta care urmeaza sa se nasca în acel moment. Dupa ce a migrat prin toate fapturile care se gasesc pe uscat, în mare si în straturile de aer ale atmosferei se întoarce în corpul unui om care tocmai se nastea. Migratia în cerc a unui suflet se petrece în intervalul a trei mii de ani. stiu ca aceasta învatatura au preluat-o si unii greci – unii mai devreme, altii mai tîrziu – si au prezentat-o ca fiind a lor. Numele acestora, desigur, îl cunosc, însa nu îl dezvalui” (traducere de Felicia Vant stef). pofida   acestei   marturii,   numele   lui   Pitagora,    fiul   lui Mnesarchos, „cel mai întelept dintre toti grecii timpului sau”, Herodot îl cunostea foarte bine, dupa cum reiese din Istorii IV, 95. Atunci cum sa se interpreteze aceasta retinere? Posibil pentru a evita sa se mentioneze acuzatia de plagiat adusa unuia dintre cei mai apreciati gînditori ai lumii vechi. Polycrate este tiranul din Samos unde traia Pitagora, înca tînar. Vezi în continuare nota 28.

Sa retinem ca Pitagora, întemeietor al unei secte, a considerat necesar în ce priveste doctrina ce-o predica si practicile de cult pe care le adoptase sa se documenteze personal în Egipt, unde însa nu a fost primit cu bratele deschise. Este de presupus ca învataturile religioase egiptene erau „criptice”. Kurt von Fritz, articolul „Pythagoras”, în Real Encyklopadie, XVII, 1963, col. 186. Informatie importanta. Pitagora, ca si Platon mai tîrziu, era interesat de treburile publice în cetatile grecesti ale timpului sau. Lupta împotriva regimurilor tiranice înca din tinerete. Dovada, gestul sau de a parasi Samosul condus de Polycrates. Despre optiunile politice ale lui Pitagora, vezi A. Delatte, Essai sur la politique pythagoricienne, III, „Les luttes politiques”, în Bibliotheque de la Faculta de Liege, XIX, 203 sq., si Kurt von Fritz, Pythagorean Politics in Southern Italy, An Analysis ofthe Sources,  New York,   1940; idem,   Real Encyklopadie, XIV, „Pythagoras”, col. 194.

Evident, astfel de discutii se refereau la migratia sufletelor (Erwin Rohde, Psyche, ed. cit). Totodata, discutiile aveau un caracter sacru care nu se cuvenea dezvaluit. Ele premerg apa­ritia sectei înfiintate de Pitagora, considerat un daimon. M. Detienne, La notion de daimon dans le Pythagorisme ancien, Paris, Les Belles Lettres, 1963 este cea mai buna cercetare asupra divinizarii unui filozof. Zalmoxis, discipolul lui Pitagora, odata ajuns mare preot la traco-geti a fost si el considerat un daimon. Vezi, în continuare, paragraful 14. Zalmoxis a fost spre sfîrsitul vietii adorat si ca un nou Herakles. C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquite, Bucuresti, 1945, pp. 40 sq.; este de parere ca Zalmoxis, initial divinitate chtonica asociata cultului ursului, ulterior, sub influenta grecilor din Hellespont unde pitagorismul era foarte dezvoltat, a devenit o divinitate de tip demonic, ca si Pitagora.

27.   Aristoxenos din Tarent, renumit pitagoric (sfîrsitul secolului al IV-lea a.Chr.) a devenit celebru pentru teoriile sale în materie de structuri muzicale si înaltimea sunetelor. Era supranumit „muzicianul”. I se atribuie peste 400 de scrieri filozofice, bio­grafice, istorice, de teoria muzicii. Din aceste ultime lucrari cea mai bine cunoscuta este Elemente ale Armoniei. Era înclinat spre folosirea maximelor pitagorice. Este unul din izvoarele dese ori folosite de Diogenes Laertios. Fragmente din operele sale au fost publicate la Basel, în 1945, de M. Wehrli, acelasi filolog care s-a ocupat si de publicarea comentariilor la opera lui Aristotel.

28.    Tirania instalata de Polycrates în Samos apartine unei etape numita „vechea tiranie”, aparuta în Grecia continentala si insu­lara în secolele VII si VI a.Chr. Era, de fapt, în majoritatea cazurilor, militara, însa, cum a fost cazul regimurilor instalate de Peisistratos la Atena si de Polycrates în Samos avea si caracter politic, antiaristocratic. O excelenta prezentare a „tira­niei vechi” exista la A. Andrews, The Greek Tyrants, Londra, 1969, editia 6. Despre tirania lui Polycrates, pp. 118-l23; 127. La origine, Polycrates, care a încetat din viata la 522 a.Chr., fusese negutator de grîne, ca si Mnesarchos, tatal lui Pitagora. Actiunile sale politice au început în 538. Mare amator de sustinere a cercetarilor stiintifice si de promovare a literaturii si a artelor; la curtea sa invita celebritati ale vremii, printre care se numara Anacreon, Ibykos, Demokedes si Pitagora. Cum, în grota unde îsi tinea sedintele, Pitagora invita si reprezen­tanti ai aristocratiei locale, dusmani de moarte ai tiranului, adevarul   este   ca   Polycrates   l-a   exilat.   Asa   cum   arata Porphyrios, tiranul a fost aliat cu Amasis, faraonul Egiptului, împotriva Persiei. Moartea i se datoreaza unei capcane pe care, într-un conflict armat, i-a întins-o Oroites, unul din satrapii persi. Povestea vietii sale se afla atît la Herodot, cît si la Polibiu.



29.   Antonius Diogenes, ceva mai tînar decît Filostrat, a trait în secolul al II-lea a.Chr. Ca si Filostrat Atenianul, era un sofist interesat de doctrina pitagorica. Lucrarea sa Minunile de necre­zut de dincolo de Thule, de fapt, un „roman” fantastic, continea povestiri despre aventurile arcadianului Deinias, pornit sa cu-

68                                                     NOTE

noasca lumea locuita (he oikoumene) pîna la marginile ei. Se sprijinea pe credinta în ajutorul zeului Apollon, întocmai ca si Apollonios din Tyana, care pornise spre Indii pentru a cerceta misterele religiei brahmanice. O ampla expunere despre acest „roman” la Erwin Rohde, Der griechische Roman, Hildesheim, Georg Olms, Berlin, 1966, editia 4, pp. 254 sq. Diogenes era considerat drept un povestitor talentat. „Romanul” despre Deinias nu s-a pastrat, dar este cunoscut destul de bine datorita extraselor copiate de Photios în Bibliotheka sa (166). O prezen­tare a acestor fragmente se afla în cartea lui R. Merkelbach, Roman und Mysterien, Miinchen, 1962, 225 sq.

30.   Vezi mai sus nota 6 la paragraful 2.

31.   Vezi paragraful 2.

32.    Educator.

33.    în greceste sophiai, probabil învataturile tainice despre migra-tia sufletelor, spre deosebire de gnosis, „stiinta”, termen folosit de Porphyrios ceva mai sus, unde este vorba despre „stiinta viselor”, tema tratata de J.H. Waszink în Porphyre, Fondation Entretiens  Hardt sur l’Antiquite  classique,  Geneve,   1966, pp. 52-53.

34.    Scrierea epistolografica, dupa informatiile care se gasesc la Clement din Alexandria,   Stromateis, V, 20, 3, era scrierea cursiva. Corespunde limbii vorbite, „demotica”, si este bine cunoscuta de cercetatori datorita numeroaselor manuscrise gasite   în  Egipt;   scrierea  hieroglifica,   descifrata   de  Jean Francois Champollion, în prima jumatate a secolului al XlX-lea, era scrierea oficiala a inscriptiilor, prezentînd doua variante: cyriologica (scriere care foloseste cuvinte în sens propriu) si hieroglifica, scrierea oficiala, folosita de scribi si denumita de Herodot în Istorii II, 36, Hira, „Sfînta”. Informatia se gaseste si la Diodor din Sicilia, Bibliotheka, I,81: „Pe copiii lor preotii îi învata doua feluri de scrieri: o scriere sacra si o scriere de rînd” (trad. Radu Hâncu). Fata de scrierea epistolografica si de cea hieroglifica scrierea symbolica era conditionata de cunoas­terea unui întreg cod de enigme, fara de care cititorul neinitiat nu întelegea nimic. Editorul textului, la acest capitol (p. 41, nota 2) citeaza studiul lui Jean Vergote, „Clement d’Alexandrie et l’ecriture egiptienne”, aparut în Le Museon, 59 din 1939, pp. 199-221.

35.    Zoroastru; Zarathustra, reformatorul religiei iraniene în prima jumatate a mileniului I a.Chr. (sec. VIII sau VII). La Hippolytos, Refutatio, I, 2, 12: Zaratos. El a fost cel care dupa unele infor­matii a instruit casta religioasa a magilor samani. învataturile

VIAŢA LUI PITAGORA

69

sale, bazate pe o doctrina aplicabila în cosmogonie, religie, etica erau raspîndite prin texte enigmatice numite Gatha. Religia pe care o raspîndea Zoroastru, de origine indo-iraniana, îl venera pe Ahura-Mazda, de unde provine si numele de mazdeism.

36.   Vezi Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, ed. cit., (1991), pp. 299 sq., capitolul „Zarathustra si religia ira­niana. Enigmele”. Reformatorul a avut mari dificultati în a-si impune punctele de vedere (p. 301). Despre tehnicile samanice indo-iraniene specifice religiei mazdeiste vezi pp. 313 sq. Cît despre  casta  magilor,  în  calitatea lor  de  discipoli  ai  lui Zarathustra, vezi p. 347, Problema magilor; „scitii”. în biblio­grafia data de Eliade la acest capitol se gasesc mentionate cîteva lucrari fundamentale:  monografia lui J.  Duchesne–Guillemin, Zoroastre, Paris, 1946 si studiul aceluiasi autor, La religion   de   Viran   ancien,   de  asemenea,   lucrarile   lui G. Wildengren, Die Religion Irans, Stuttgart, 1963.

37.    Astraios, aceasta fiinta stranie protejata de Pitagora, face parte din elementele solare care au dus la constituirea noii religii apollinice profesate de pitagorici. Ailianos, Varia Historia II, 26 si Aristotel, frag. 191 Rose; informatii despre Astraios la Fotios, Bibliotheka, p. 109 b, 14 sq. Vezi, de asemenea, Erwin Rohde,   Der griechische Roman, ed.  cit., pp. 247; 250-287. Apollonios din Tyana a fost un exponent de seama al noii religii în decursul sec. I p.Chr.

38.    Despre personalitatea lui Zalmoxis, dupa o alta grafie Zamolxis, vezi Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, ed. cit, voi. 2, pp. 299 sq. Comentariile lui Eliade pornesc, cum era si firesc, de la textul lui Herodot, Istorii IV, 95-96. Din textul lui Porphyrios este de retinut parerea ca Zalmoxis ar putea fi cu mult anterior lui Pitagora. O asemenea parere, pe care Herodot se fereste s-o discute, ar însemna ca o religie escha-tologica aparuse la traco-geti înca de pe vremea propagarii orfismului. Vezi, totusi, Platon, Charmides, 156 d; 158 b. Asa cum observa Eliade, ipoteza a stîrnit mare rumoare în Grecia, si nu s-a stins nici pe vremea neopitagorismului. Cf. LI. Russu, Religia geto-dacilor,  Cluj,  1947, pp.  84   sq.  De asemenea, „Zalmoxis” din Real-Encyclopadie, Seria II, XVIII, 230l-2305, articol semnat tot de LI. Russu. Ar mai fi de adaugat ca, în afara de textul lui Herodot, mai sus citat, se cuvine amintit si paragraful din Strabon,   Geografia, VII, 35 în care autorul sustine, dupa Poseidonios (circa 135-50 a.Chr.) ca Zalmoxis învatase de la magistrul sau nu numai tainele imortalitatii si ale migratiei sufletelor, ci si stiinta prezicerii dupa pozitia astrelor (astrologia). „Gratie stiintei sale astronomice si prestigiilor sale

70                                                     NOTE

magice si profetice – scrie M. Eliade (op. cit., II, p. 165)-a izbutit sa fie asociat la conducerea tarii de catre rege. Mare preot si profet al zeului cel mai adorat în tara lor, Zalmoxis s-a retras într-o pestera pe culmea muntelui Kogaion unde nu-i primea decît pe rege si pe slujitorii lui. Mai tîrziu, acestia i s-au adresat si lui ca unui rege”. Din pasajul citat sînt de retinut cîteva idei. Prodigioasa cariera politica si religioasa a lui Zalmoxis, care în cele din urma a fost divinizat ca si Pitagora, a început prin aprecierea cunostintelor sale de astrologie si de mantica, învatate de la Pitagora. Cînd s-a simtit stapîn pe situatie si-a creat un cerc de sustinatori pe care-i primea într-o „sala a barbatilor” (andreion), dupa modelul lui Pitagora, orga­nizat în Samos. La un moment dat s-a retras într-o locuinta subterana unde a stat trei ani (Herodot, loc. cit.); prin aceasta retragere aminteste de „katabaza” magistrului sau în grota de pe muntele Ida, în Creta; în sfîrsit, faptul cel mai important, a predicat doctrina nemuririi de o maniera originala, pentru a încuraja sacrificiul de sine în folosul patriei. Pentru informatii suplimentare, vezi Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Khan, Studii comparative despre religiile si folclorul Daciei si Europei Orientale, Editura stiintifica, 1980.

39.    Diosophanes este o transcriere gresita pentru Diophanes, nu­mele unui istoric ale carui fragmente se gasesc la Chr. Miiller, Fragmenta Historicorum Graecorum IV, 397. Vezi si articolul lui E. Schwartz „Diophantas”, dinReal-Encyclopadie V, col 397.

40.   Tatuaj sacral pe frunte.

41.   Vezi Herodot, Istorii III, 122: „Polycrates – dupa cîte stim noi, afara de Minos din Creta, – este cel dintîi elen care si-a pus în minte sa se faca stapînul marilor”. Este vorba despre asa numita   thalassokratia, amintita de Tucidide în   Istoria raz­boiului peloponesiac I, 4.

42.    Comentarii la Paul Amandry,    La  mantique  apollinaire  a Delphes, Paris, 1950, pp. 149 sq.

43.    Numele de Zan sau Zanes a fost utilizat de Pherekydes din Syros (vezi mai sus nota 4) pentru a-l desemna pe zeul suprem în procesul creatiei imaginat de el în   Cosmogonia sa. Vezi articolul „Zanes” în Real-Encyclopadie, Seria II, Suppl. XIV, 1974,   col.   97l-978   semnat   de   Hans   Volkman   Herman. Callimachos, în Imnul I, considera aceasta piatra funerara si inscriptia gravata pe ea un fals, „daca va fi existat”, scrie poetul. Despre descinderea lui Pitagora în pestera muntelui Ida aminteste si Diogenes Laertios care adauga amanuntul ca în  pestera  el   a  coborît  împreuna  cu  Eumenides  (op.   cit.,

VIATA LUI PITAGORA

71

Pitagora, VIII, 3). Relativ la descinderile (katabaseis) orfico-pitagorice si la riturile de initiere, vezi Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Khan, ed. cit., p. 54. De asemeni, Kurt von Fritz, articolul „Pythagoras”, în Real Encyklopadie. De retinut ca Eliade atrage atentia ca „viziunea” în ochii pita­goricilor nu avea nimic de-a face cu practicile samanice, asadar cu producerea unui extaz mistic. Cf. Diogenes Laertios, op. cit., 4. Aram Frenkian în comentariul sau la Diogenes Laertios, op. cit., p. 704, nota 71 atrage atentia ca lui Pitagora i se atribuie o scriere cu titlul Descinderea în Hades.

44.    Dicearchos din Messina, elev al lui Aristotel si al lui Theofrast, era un erudit care a scris o istorie a culturii grecesti intitulata Viata Eladei (Bios tes Hellados). între altele, lucrarea cuprinde biografii ale oamenilor ilustri, o descriere a Terrei si o harta a continentelor, alcatuita dupa propriile sale masuratori. Este unul din primii peripatetici care si-a dat seama ca Terra are forma unei sfere, întocmai ca Luna.

45.    Descrierea înfatisarii fizice a unui personaj caruia i se face o biografie a devenit cu vremea un topos obligatoriu în acest gen de scrieri. în cazul de fata, Porphyrios pune accentul pe atractia (charisma) exercitata de personalitatea lui Pitagora. Se insista si asupra calitatii de „om liber”, asa cum releva acest deziderat M. Detienne, în cap. 1 din cartea sa La notion de daimon dans le Pythagorisme ancien (1963), III, 1. Atributului „liber” i se dau diferite interpretari: „liber” în sensul de „cetatean liber”, opus statutului de „sclav” (doulos) sau în sensul de „liber de catusele traditiei” (interpretarea lui A. Frenkian); M. Timpanaro–Cardini întelege prin „liber” un om îndepartat de orice conside­rente practice, care au stimulat ivirea geodeziei si a geometriei, cu alte cuvinte, cei care fac cercetari teoretice fundamentale. Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 11.

46.    O asemenea activitate de conferentiar care trateaza diferite teme în functie de publicul caruia i se adreseaza este aceea a unui „sofist”. Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VII, 42. Theano, viitoarea lui sotie, se afla printre cei care-l audiau. Prin „Consiliul Senatului” este tradusa sintagma to ton geronton archaion boule. „Adunarea batrînilor”, echivalenta cu Areopa­gul de la Atena. De un interes aparte este informatia despre aparitia primelor asociatii pitagorice. Termenul grec pentru asociatie este   syllogos. Daca dam crezare acestei informatii asociatiile pitagorice au început prin aceea a femeilor de la Crotona. Din Diogenes Laertios, loc. cit., se stie ca Pitagora consemna în scris continutul acestor conferinte în lucrari care

72                                                     NOTE

purtau diferite titluri: Despre educatie, Despre natura. Unii comentatori din Antichitate neaga însa cu hotarîre existenta scrierilor datorate lui Pitagora. Printre acestia se afla si Plutarh. De asemenea, si Flavius Iosephus în împotriva lui Apion, I, 163.

47.    Despre „tacerea” (epimythia) pitagoricilor au ramas nenuma­rate marturii. Vezi W. Burkert,   op. cit., p.  179, nota 100. Burkert îi citeaza pe Isocrate si pe poetul comic Alexis care luau în derîdere aceasta tacere „de aur”.

48.   Nicomachos este un pitagoric de la sfîrsitul secolului I p.Chr. Era un matematician renumit care a scris tratate de aritmetica, geometrie si armonie. Porphyrios citeaza aici, probabil, o Biografie a lui Pitagora datorata lui Nicomachos. Cf. VP de Iamblichos, paragrafele 29-30. Este posibil ca sursa comuna a acestor biografii tîrzii sa fi fost Mythica lui Neanthes. Vezi nota 6.

49.    în greceste,   homakoeion (sau   homakoion) termen tradus în Dictionarul Bailly prin „salle d’audition commune”, „lieu de reunion pour Ies disciples de Pythagore”, unde se explica ce înseamna acest termen în dialectul doric. Este vorba despre prima alcatuire a sectei pitagoreilor si a locului unde se întîl-neau. Acelasi termen si la Iamblichos, VP, 66.

50.    Informatia se afla la Cicero, Tusculane V, 4, 10, care, la rîndul lui, îl citeaza pe Timaios, autorul Istoriei Siciliei; vezi nota 15. Ulterior, numele de Magna Graecia a fost adoptat de romani care desemnau prin acest termen sudul Italiei colonizat de greci, cu precadere dorieni sositi din Pelopones.

51.    în greceste, theai hypothekai.

52.   Nu a zeilor, ci a demonilor (daimones). Eventual, în rîndul zeilor la sciti si la traci.

53.    Tetraktys, „tetrada”, cu întelesul de grup de patru numere: 1, 2, 3, 4 care adunate dau numarul 10 (numarul perfect, conform învataturii pitagorice despre simbolismul cifrelor). în geometrie tetraktys-a era reprezentata printr-un triunghi echilateral.

54.    în greceste, physis aenaos, „natura care curge neîntrerupt” deci „vesnica”, în acceptiunea pe care i-o da si Platon în Legile, 966 e. Iata acum în traducerea lui Mihai Nasta talmacirea acestor doua versuri scrise în dialect doric, Filozofia greaca…, 1, 2, ed. cit., p. 37:

„«Da! Jur pe cel ce-a daruit semintiei noastre tetraktis, numar ce cuprinde izvorul si radacina vesnic curgatoarei naturi». si sufletul nostru, spune el [Pitagora] este alcatuit dintr-o tetrada, deoarece el este inteligenta, stiinta, opinia si simtirea iar noi sîntem înzestrati cu judecata discursiva”. Iata si expli-

VIATA LUI PITAGORA

73

catia tetradei preluata de la Aetius I, 3, 8 (DK 59 B 15), (Filozofia greaca… 37-39): „daca cineva pornind de la unitate ar pune la rînd toate numerele pîna la 4, însumate unul dupa altul, înaintînd, va desavîrsi numarul celor 10 unitati. Daca depaseste numarul tetradei, va trece dincolo de 10. [10] se obtine numai daca se ia cifra 1 si se adauga 2, lînga care vine la rînd 3 si apoi 4 pîna ce se împlineste numarul 10. Asadar, sub raportul monadei adica al unitatilor, numarul fiinteaza în zece, dar sub raport virtual, este cuprins în 4. Din aceasta cauza pitagoreii invoca tetrada ca fiind cel mai mare juramînt” (preluare din A. Nauck, Pyth. versus, fr. 4; cf. Iamblichos, VP, 299). Acest fragment, mai sus citat, începe astfel: „Pitagora, fiul lui Mnesarchos… este primul care a denumit cu acest termen (tetraktys), filozofia, numind totodata principii nume­rele si simetriile din cuprinsul acestora, carora le mai spune si armonii, cele rezultate din acestea doua fiind elementele compuse numite si geometrice” (DK 58 B15). La acest fragment Mihai Nasta a redactat urmatoarea nota (ed. cit., p.106, nota 182): „Numerele- dar mai ales raporturile pe care le întretin între ele (numite de pitagorei sym-metriaisau armonii – gene­reaza figurile geometrice sau corpurile spatiale solide. în sensul acesta, elementele geometrice sînt compuse. Designarea se întemeiaza pe observatia ca figurile geometrice sînt construite pe baza raporturilor matematice dintre linii, puncte, suprafete si proiectarea lor în spatiu”. Vezi, în continuare, ibidem, nota 187, despre decada.

55.    Despre evolutia tiraniilor locale din Sicilia si din Italia, vezi A. Andrews,   The Greek Tirants, ed. cit. la nota 28 cap. XI, „Military Monarchy in Sicily”, pp. 128-l42. Redactarea acestui capitol se bazeaza pe lucrarea lui I.J. Dunbabin, The Western Greeks (1948).

56.    Prin „eliberare” se întelege izgonirea tiranului local si instau­rarea unui regim constitutional (politic). Despre constitutiile (politeiai)  din vechea  Grecie,  Aristotel  a  scris  un  tratat, Politeiai, din care integral, datorita unei descoperiri papiro-logice în 1858 a ramas doar „Constitutia atenienilor”.

57.    în greceste, nomous etheto.

58.    Legislatori renumiti din secolul al VH-lea a.Chr. Traditia sus­tine ca Zaleucos a redactat constitutia din Locroi în 663 a.Chr. în Politika, 121A a 29, Aristotel îl înfatiseaza pe Charondas drept un discipol al lui Zaleucos. Vezi Diogenes Laertios, op. cit., VIII, 1, 5l-61, paragrafe în care este citata lucrarea lui Aristoxenos, Legi cu privire la educatie. Despre Aristoxenos vezi mai sus nota 27.

74                                                     NOTE

59.    In greceste, gnorimoi, cuvînt care are sensul de „cunoscuti”, „prieteni”, dar si cel de „fruntasi” ai cetatii. Acest paragraf se regaseste la Iamblichos, VP, 34 (aproape identic).

60.    Despre îmbuibarea si lipsa de masura a cetatenilor greci din Magna Graecia si din Sicilia iata ce scria Platon în Scrisoarea a Vil-a, c-a 326: „Nici un stat nu va dainui, indiferent de natura legislatiei sale, daca locuitorii sînt de parere ca este bine sa-si cheltuiasca toata energia în excese, adica sa nu se preocupe de nimic altceva decît de ospete, de bautura si de placerile dra­gostei. Asemenea state gasesc necesar sa treaca neîncetat de la un regim la altul, iar potentatii lor nici nu vor sa auda de instituirea unei constitutii bazate pe dreptate si pe egalitate. Nici macar de numele ei”. Vezi si A. Delatte,  Essai sur la politique pythagoricienne, Liege – Paris, 1922.

61.    Povestea ursoaicei îmblînzite cît si cea a taurului din capitolul urmator se gasesc si la Iamblichos, dar lipsesc din Mirabilia mitografului Apollonios. Vezi W. Burkert, op. cit., pp. 141 sq. Dupa   traditia   orfico-pitagorica,   sufletele   acestor   animale puteau deveni suflete omenesti în tranzitie spre reîncarnare. Legendele contin însa în mod cert si un substrat aluziv la vechile religii theriomorfe grecesti, asociate ulterior divini­tatilor  antropomorfe:   calul – Poseidon;  bovinele – Hera; vulturul- Zeus; bufnita- Atena.

62.    Euphorbos este numele unui erou frigian care a luptat la Troia împotriva grecilor. A fost ucis de Menelaos. Cu timpul a fost asimilat cu Pitagora. Karl Kereny în cartea sa Pythagoras und Orpheus, Amsterdam, 1940, p. 164, atrage atentia ca numele propriu provine de la verbul grec pherbesthai, care înseamna „a paste”, avînd ca prefix particula eu; cu alte cuvinte, eroul era un vegetarian convins. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 4, enumera reîncarnarile lui Euphorbos, „cel care se lauda ca a fost primul care l-a lovit pe Patrocle cu lancea sa”. „Reîn­carnarile” eroului începeau cu Aithalides, fiu al zeului Hermes, deci un semi-zeu si sfîrseau cu Pitagora. Vezi si Filostrat, Apollonios din Tyana, I, 1. în literatura latina, reîncarnarile lui Pitagora sînt amintite de Horatiu,   Ode I, 28, cît si de Ovidius, Metamorfoze, XV, pp. 161 sq. Cît despre faimosul scut al lui Euphorbos, „recunoscut” de Pitagora în Argos, vezi Diodor, Bibliotheka, (Istoria Siciliei), V, 6, 2.

63.   Acest nume nu are nici o legatura cu tinutul Caucazului. Dupa unele pareri s-ar putea sa fie un mic rîu, Kasas, care trecea prin Metapont. Ipoteza credibila.

VIAŢA LUI PITAGORA

75

64.    Formula greaca de salut: chaire!, „bucura-te”, „veseleste-te”, este curent întrebuintata în   Scrisorile atribuite lui Platon. Initial a fost un salut ritual, adresat divinitatilor, asa cum afirma Platon în Scrisoarea a IlI-a.

65.    Preluare de catre un copist din Iamblichos, Vita Pythagorae. Anecdota se gaseste si la Apollonios, Mirabilia, 6. Vezi Filozofia greaca pîna la Platon, ed. cit., I, 2, p. 12.

66.    Abaris era un preot apollonic din tinuturile scitilor hiporboreeni (stepa din NE Rusiei). Este mentionat pentru prima oara de Herodot în Istorii, IV, 36. Numele este însa citat cu respect de Platon,   Charmides,  158 b, de Plutarh,   Numa, VIII, 8; De audiendis poetis, 14, de Strabon,   Geografia, VII, 3, 8 si în Pitagora de Iamblichos. în Lexiconul SUDA este înfatisat ca un preot apollonic de origine scita care a compus în versuri o Theogonie si a întocmit culegeri de Katharmoi (Descîntece). I se atribuie un zbor magic pe o sageata trasa de Apollon, care l-a purtat din Grecia pîna în nordul Europei. Despre coapsa de aur a lui Pitagora, pe care era imprimata figura lui Apollon si care iradia lumina, primele informatii se gasesc la un scholiast al lui Lucian. Comentarii la A. Delatte, La vie de Pythagore de Diogene Laerce, Bruxelles, 1922, pp. 17 sq.

67.    Din aceasta poveste reiese ca Pitagora cauta sa-si ajute sus­tinatorii, „prietenii”, nu numai prin sfaturi asupra modului lor de viata, ci si în activitatea de toate zilele.

68.    Porphyrios trece acum la calitatea de prevestitor a lui Pitagora si, implicit, la aceea de a anunta catastrofele naturale. Despre aceste mirabilia, vezi A.J. Festugiere, Etudes de litteratures grecques et hellenistiques, Paris, 1972, pp. 271 sq.

69.    Referitor la Empedocle ca filozof si poet, autor al marelui poem Despre natura (Peri physeos).   Vezi  Filozofia greaca pîna la Platon, ed. cit., I, 2, Nota introductiva si Fragmente de Felicia stef, 42l-546.

70.    Epimenides, originar din Cnossos în Insula Creta, sec. VI-V a.Chr., contemporan cu Solon, era un thaumaturg mentionat si de Platon în Legile, 642 d. Vezi  Filozofia greaca pîna la Platon, ed. cit., I, 2 precum si Ion Banu,   ibidem, Studiu introductiv, XXIII. De asemenea, Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, I, 109.

71.   Vezi mai sus nota 66.

72.    în greceste, hon metalabontes, „cele la care au participat”, în traducere libera: „deoarece, la rîndul lor, s-au bucurat de însu­siri asemanatoare”.

76

NOTE

73.    Principalele opere filozofice ale lui Empedocle sînt   Despre natura {Peri physeos) si Purificari (Katharmoi), poem a carui tema era transmigrarea sufletelor; i se atribuie si un Imn catre Apollon, precum si discursuri politice (Logoi). Vezi Felicia stef, op. cit., la nota 69. Epimenides a scris si el o Theogonie în 5000 de versuri precum si un poem despre originea curetilor din Creta. Relativ la poemele atribuite lui Abaris, vezi mai sus nota 66. Rezulta ca tematica acestor scrieri pitagorice timpurii era comuna, asa cum arata de altfel si W. Burkert, op. cit., pp.147 sq.

74.    Epitetul de aithrobates, „purtat în vazduh”, este un decalc dupa aerobates, cuvînt inventat de Aristofan pentru a-l lua în derî-dere pe Socrate în Norii, v. 225. Este reamintit de Platon în Apologie, 19 c4: „Ati putut vedea si voi în comedia lui Aristofan un Socrate purtat pe scena încoace si încolo, însirînd tot felul de vorbe goale la care eu nu ma pricep”. Ideea, rautacioasa în fond, este aceea ca Socrate devenise un adept al pitagorismului si, ca atare, dispretuia religia traditionala.

75.   Vezi mai sus, 27.

76.   Vezi Aristotel, Despre cer (Peri ouranou) DK 58 D, fr. 69 în Capitolul „Elemente ale doctrinei pitagorice anonime”, Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., p. 52: „Din toate acestea reiese ca teoria dupa care armonia se naste o data cu miscarile astrelor pe cer, iscîndu-se sunete în consonanta (symphoniai), desi a fost enun­tata cu ingeniozitate si eleganta nu este adevarata”. Vezi si nota 220 la acest fragment din care rezulta ca Aristotel nu era de acord cu asa-zisa „muzica a sferelor” sau „armonia cosmica” (p. 121). Traducere si nota de M. Nasta.

77.   Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., Empedocle, fr. 120, p. 131.

78.   Astfel de aprecieri veneau, natural, din partea discipolilor asa numiti mathematikoi, pentru care Pitagora tinea cursuri spe­ciale. Vezi mai jos nota 94.

79.   Urmeaza o scurta expunere a teoriei pitagorice despre „muzica sferelor”, mentionata de Aristotel în Despre cer (vezi mai sus nota 76), cît si de Simplicius, neopitagoric din prima jumatate a sec. al Vl-lea p.Chr., într-o lucrare intitulata tot Despre cer (DK 58 B 37). Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., pp. 53 sq. Iata textul fragmentului din Simplicius, 511, 26 în traducerea lui Mihai Nasta, însotit de comentarii: „în centrul Universului [pitagoricii] spun ca se gaseste focul, iar în jurul acestui centru se învîrteste Anti-Pamîntul care este el însusi un Pamînt. Se numeste astfel deoarece exista ca ceva opus Pamîntului nostru. Dupa Anti-Pamînt vine Pamîntul care se roteste, de asemenea,

VIATA LUI PITAGORA

77

în jurul centrului; iar dupa Pamînt vine Luna”. Asa ne infor­meaza însusi Aristotel în lucrarea sa Despre pitagorici (fr. 204 V. Rose: „întemeindu-se pe doctrina ca decada este numarul desavîrsit pitagoricii au vrut s-aduca pîna la zece numarul corpurilor care graviteaza în cerc. Astfel, zice Pitagora, dupa ce stabileste ca sfera stelelor fixe ar fi una singura iar planetele, sapte la numar, vine la rînd Pamîntul nostru. si astfel au împlinit decada cu Anti-Pamintul”. în mod cinstit, Simplicius adauga: „Unii pythagorici dadeau Lunei numele de Anti-Pa­mînt”, ibidem, p. 51. Iata acum si comentariul lui M. Nasta la acest text, notele 225-226-227: „Teoria sfereloreste atestata ca o contributie a scolii pitagorice. Sferele sînt reprezentari astro­nomice ale cerurilor care poarta diferite tipuri de astre pe orbitele lor. Sfera stelelor fixe (definite astfel spre deosebire de planete) alcatuieste unul din cerurile externe. în ordine con­centrica urmeaza sferele celor sapte planete; se numara Soarele, Luna, Saturn, Iupiter, Marte, Mercur si Venus. în al noulea rînd – concentric – vine cerul sublunar si apoi orbita Pamîntului. O data cu introducerea straniului Anti-Pamînt, care se misca în jurul Pamîntului (nu este vazut de noi, caci massa Pamîntului se interpune vederii noastre – Sulpicius) se împlineste numarul de zece al astrelor cu cer orbital… Focul primordial din mijlocul întregului spatiu cosmic si Pamîntul propriu-zis, care interfereaza doar orbita centrala, devin la rîndul lor axul unei concatenatii de sfere. Pe orbita primului centru am avea numai Anti-Pamîntul iar pe celelalte ceruri orbitale s-ar fi deplasat printr-o miscare de natura eliptica ajungînd sa graviteze în mod real în jurul Pamîntului”. S-a ivit astfel o teorie geoconcentrica corectata mai tîrziu prin teoria despre rotatia planetelor în jurul Soarelui. Cf. Aristotel, Meteorica A5 986 a 12 si Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 48: „Ni se spune sa el cel dintîi a numit cerul univers si Pamîntul o sfera desi Theofrast pretinde ca acest lucru l-a facut Parmenide iar Zenon îl numeste pe Hesiod”. Vezi si nota 185 redactata de Aram Frenkian (Diogenes Laertios, ed. cit.).

80.   Vezi mai sus nota 29.

81.    Thaletas este un poet din sec. al VH-lea a.Chr., originar din Creta, tinutul Gortynei. A fost totodata un renumit muzician care compunea textul cîntecelor sale în dialect doric. Vezi M. Marinescu-Himu si A. Piatkowski, Istoria literaturii eline, Editura stiintifica, 1988, pp. 148; 156 si 171. Paian-ul compus de Thaletas era un imn închinat lui Apollon, folosit uneori drept cîntec de încurajare a   razboinicilor.

78                                                      NOTE

82.    Cf. Diogenes Laertios,  op. cit., Pitagora, VIII, 10, unde este citat un fragment din Timaios din Tauromenion, istoric al Siciliei (circa 340-250 a.Chr.), referitor la parerile lui Pitagora despre prietenie: „prietenii au toate lucrurile în comun” si „prietenie înseamna egalitate”. si, într-adevar – scrie Diogenes Laertios – discipolii lui Pitagora puneau tot ce aveau în comun.

83.   Terapie magica, practicata în sanctuarele apollinice, îndeosebi în Pelopones. Vezi, G. Bratescu, Miracolul grec în medicina: hippocratismul, Humanitas, 1992, Cap. IX, „Medicina magica la greci”, pp. 314-320.Principala divinitate greaca a vinde­carilor miraculoase era Asklepios, fiu al lui Apollon si al Koronei. învatase arta medicinei de la centaurul Cheiron. Cel mai renu­mit sanctuar asclepiadic se afla în centrul Peloponesului, la Epidaur, ale carui vestigii dainuie pîna astazi.

84.    Retetele care urmeaza sînt specifice dietei impuse în religia apollinica si mentionate în toate tratatele pitagorice intitulate De abstinentia. La baza lor se afla stravechi practici de magie. G. Bratescu, op. cit. Vezi, Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 19, adauga listei de alimente acceptate de Pitagora si pestele. El încheie aceasta observatie prin urmatoarea fraza: „Aristoxenos însa spune ca Pitagora admitea sa se manînce carne, afara de carnea boilor de la arat si carne de berbec”. Literatura despre regimul vegetarian pitagoric este bogata; vezi Erwin Rohde, Der griechische Roman, ed. cit., p. 255. De asemenea, M. Detienne, La notion de daimon dans le pytha-gorisme ancien, ed. cit., pp. 150 si 197.

85.    Scilla este o planta acvatica citata de Plinius în   Historia Naturalis, 19, 93. Nume tradus în dictionarul lui Felix Gaffiot prin „usturoi salbatic”.

86.    Conform lui Strabon, „cea mai buna miere”, Geografia, 489 c.

87.    Libya   pentru  Africa.   Herakles   se   îndrepta   spre   gradina Hesperidelor în  cautarea  merelor  de  aur.   Se  întelege  ca Herakles, a carui pofta de mîncare formase subiectul multor drame satyrice, a fost ajutat de zeita grînelor Demeter pentru a înfrunta cu bine clima uscata a Libyei.

88.    Aluzie la sforile folosite în constructii pentru masuratori.

89.    In sensul ca starea fizica multumitoare echilibreaza si starea psihica.

90.    în greceste, ania.

91.    Portretul fizic si moral al lui Pitagora este evocat de Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 11, într-un singur rînd: „înfa­tisarea lui era plina de gravitate iar discipolii sai credeau ca

VIATA LUI PITAGORA

79

îl vad pe însusi Apollon venind din Nordul îndepartat, adica din tinutul hyperboreenilor de unde a adus doua preotese pentru a sluji la Delos”. Retinerea hohotelor de rîs si de plîns dovedeste la oricare individ echilibrul starii emotionale. Cf. Platon, Legile V, 732 c. Este o cerinta denumita de epicureici ataraxia; în 1946, L. Rademacher a publicat la Viena un studiu despre aceasta problema sub titlul Weinen und Lachen.

92.    în biografiile filozofilor greci nu lipseste niciodata un comen­tariu despre religiozitatea lor si despre modul în care aduc jertfe (cu exceptia filozofilor atei). Pitagorismul, religie apolli­nica, practica jertfele „pure”, „curate”. în consecinta, un preot apollinic cum este Apollonios din Tyana (Filostrat, VA, I, 10 si 31) nu jertfea niciodata animale vii. Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 13, unde este mentionat si faptul ca Pitagora si discipolii sai nu aduceau jertfe decît lui Apollon. Acestea erau numai jertfe lipsite de sînge.

93.    Eveniment ramas celebru în istoria pitagorismului. Cf. Proclos, In Euclidem I, 47, 416. Despre „teorema lui Pitagora” vezi A. Frenkian, Note si comentarii la Vietile filozofilor de Diogenes Laertios, ed. cit., nota 49 la Cartea a VlII-a, 12 unde se gaseste consemnata anterioritatea acestei teoreme la sumero-akkadieni si la egipteni; de asemenea, van Waerden, Real Encyklopadie, voi. citat, „Die Pythagoreer”, col. 42-43.

94.   A. Frenkian, op. cit., nota 58, atrage atentia ca asa numitii mathematikoi erau, de fapt, initiatii în doctrina, pe care nu aveau voie s-o divulge pentru un timp oarecare. Unul din acesti discipoli, si anume Hippasos din Metapont, pentru ca ar fi divulgat doctrina secreta a pitagoricilor se zice ca a fost crunt lovit de zei. Sa se retina si faptul ca în acest paragraf Porphyrios certifica existenta unor lucrari scrise pitagorice, fara sa pre­cizeze daca apartineau lui Pitagora sau sectantilor sai. Platon în Scrisoarea a 12-a adresata prietenului sau Arhytas din Tarent pledeaza pentru a doua varianta. în aceasta Scrisoare, integral reprodusa de Diogenes Laertios (VIII, 80) este vorba despre   lucrari   apartinînd   pitagoricului   Okellos.   Dar   A. Frenkian, în notele 255-256 la acest pasaj (loc. cit.) este de parere ca asemenea lucrari sînt falsuri si ca nu puteau apartine pitagorismului de pe vremea lui Platon. în ce-i priveste pe akusmatici, Iamblichos în   VP,  18, 82-86 a lasat un amplu comentariu care începe astfel: „Filozofia destinata sectei akus-maticilor este alcatuita din akusmata (precepte), nedemonstra­bile si în afara unui logos (fara discursivitate), învatîndu-i pe oameni ca astfel trebuie sa actioneze”. Filozofia greaca… I, 2,

80

NOTE

ed. cit., p. 59; cît despre mathematici si tacerea ce li se impune, vezi Aulus Gellius, Noptile attice I, 92; ibidem, pp. 63-64. Traduceri si comentarii de Mihai Nasta.

95.    Cf. Aureum Carmen, v. l-4 si comentariul lui M. Detienne, Homere, Hesiode et Pythagore, Bruxelles, 1962, p. 91, nota 2; de asemenea, vezi W. Burkert, op. cit., pp. 5l-52 despre asa numitele Tabele cu Opozitii, întocmite de pitagorici, unde este citat Proclos, neoplatonician din sec. V p.Chr., mai vîrstnic decît Plotin si Iamblichos, cu opera sa capitala In Platonis Rem Publicam, I, 97, 33 sq. Opozitiile între Bine si Rau (adica între Monade si Dyade) erau de obicei aranjate pe coloane de tipul: Abstinenta: lacomie; chibzuinta: risipa etc.

96.    Cf. Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, precept inserat într-un context diferit.

97.    Cf. Iamblichos VP. 204.

98.    în limba greaca, goetes, „sarlatan”, „înselator”.

99.    Dupa cum arata W. Burkert, op. cit., p. 351, nota 2, conform unor vechi traditii pitagorice muzele reprezentau „armonia sfe­relor” (vezi mai sus nota 79) iar sirenele, muzica lasciva, auletica îndeosebi.

100.  Versuri apartinînd culegerii tîrzii a Versurilor de aur (Chrysa epe) de origine pitagorica, ed. E. Diehl în Anthologia lyrica graeca, Teubner, 1926 si, ulterior, de P.C. van der Horst, sub titlul Les vers d’or pythagoriciens, Leyden, 1932. Sînt citate de Seneca în De Ira, 3, 36.

101.  în paragrafele 4l-42 Porphyrios citeaza cîteva precepte akus-matice si cîteva simboluri dintre care unele se întîlnesc si la Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 17-l8. în paragraful 18, Diogenes îsi da osteneala sa explice cam ce înseamna unele din   aceste   simboluri.   Sînt,   de   asemenea,   de   regasit   în Proptrepticul lui Iamblichos (DK 58, 6). Unele din ele sînt traduse de Mihai Nasta în Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., pp. 57-58. Cf. si Hippolit, Refutationes V, 25-26. A se vedea si comentariile lui A. Frenkian pentru Diogenes Laertios si ale lui M. Nasta pentru Iamblichos.

102. Vezi anterior nota 19 despre religia mazdeista. Aici este tran­scris sub o alta forma numele lui Ormuzd. Vezi Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, ed. cit, voi. 2, pp. 83 sq., unde   numele  este  transcris  Ormazd;  vezi,   de   asemenea, Bidez-Cumont,Les mages hellenises, op. cit., II, 396. Divinitate care participa în opozitie cu Ahriman la crearea lumii.

VIATA LUI PITAGORA

81

103.  Numele Aristokleei la Diogenes Laertios,   op. cit^ Pitagora, VIII, 8 este Themistokleia, dupa o informatie preluata de Diogenes de la Aristoxenos. în Lexiconul SUDA, Theokleia.

104.  Frag. 196, editia Rose.

105.  în acest caz, Persefona este considerata ca o divinitate lunara. Explicatia data în Rochers Lexicon, III, 2, 2525, 3 se refera la transferul Persefonei, divinitatea chtonica prin excelenta, într-o constelatie.  A devenit o zeitate lunara, urmata de „cîini” (planetele): Mama zeitei, Demeter, printre alte atribute, îl avea si pe acela de „Protectoare a vietatilor padurii”.

106.  în greceste „choinix”, masura pentru cereale, depasind un litru. Era ceva mai mare decît un kotylos. Fabricata din lemn, even­tual, servea si ca scaunel. Iamblichos, Proptrepticul, 21. Vezi Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., p. 57.

107.  Opozitie deseori întîlnita între rhestone, „indolenta”, „lene” si arete, aici cu sens de „harnicie”, „silinta”. Pe aceasta tema, vezi articolul lui M. Mercovich, „Pythagorika” înPhilologus, 1964,108.

108.  Este vorba despre prohibitia etalarii în public a chipurilor divine. Porphyrios revine la aceasta prescriptie în Scrisoarea catre Marcella, 15.

109.  Vezi W. Burkert, op. cit., p. 184, nota 113 si Marcel Detienne, Homere, Hesiode et Pythagore, ed. cit., 4, 46, nota 4.

110.  Sa se observe ca unele prescriptii mai sus citate sînt simbolice iar altele sînt interdictii. Majoritatea reprezinta transpuneri de prescriptii foarte vechi, despre care vezi nota 235, redactata de M. Nasta în Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., p. 125. în aceasta nota se arata ca pitagorismul se straduieste sa obtina    restau­rarea spiritului religios, protestînd în acest fel împotriva forma­lismului fara acoperire rituala. Unele din aceste precepte, asa cum a aratat Marcel Detienne sînt preluate din scrierile hesio-dice. Lui Pitagora se pare ca-i apartine un fel de decalog initial cu indicatii de rit, preluat atît din fondul traditional grec dar si din Orient. Nu este exclus sa fie si preluari de la populatiile tracice. Vezi, de asemenea, notele 6l-63 la Diogenes Laertios, op. cit., p. 703, redactate de A. Frenkian.

111. Anterior, în paragraful 24, Porphyrios evoca legenda boului oprit de Pitagora sa pasca bob. Asociat cu Hera, „cea cu ochii de junca”, este de presupus ca acel animal era sacru. W. Burkert (op. cit., pp. 183-l85 a 529) asociaza doctrina metempsihozei cu interdictia de a mînca bovine. Acelasi comentariu în articolul lui M. Marcovich, „Pythagorika”, la nota 107, 34-35. Diogenes Laertios, însa, op. cit., Pitagora, VIII, 22, mai prozaic sustine

82

NOTE

VIAŢA LUI PITAGORA

83

ca o asemenea interdictie avea un fond dietetic. în nota scrisa la acest pasaj, si anume nota 78, op. cit., A. Frenkian atrage atentia asupra originii orientale a interdictiei de a se mînca bob. în continuare, citîndu-l pe Aristotel, Despre pitagorici, Diogenes Laertios, op. cit., scrie: „Pitagora sfatuia sa nu se manînce bob, fie din cauza asemanarii cu organele genitale, fie din cauza ca seamana cu Portile lui Hades… întrucît numai tulpina bobului nu are noduri; fie ca este vatamator sau fie ca ar avea forma Universului sau ca este propriu oligarhiei, de­oarece oligarhia îl folosea la alegeri prin tragere la sorti”. Iata, asadar, o multitudine de alte interpretari.

112.  Edouard des Places semnaleaza (nota 1, p. 57) ca de aici înainte Porphyrios copiaza un text preluat din Antonius Diogenes; a se vedea nota 29. Textul se afla identic si la Joannes Lydos, De mensibus, 4, 424. Vezi si Marcovich, articolul citat, pp. 3l-32 si notele aferente.

113.  Lectura preferata de editor (des Places) în locul cuvîntului grec phonos „crima însîngerata”.

114. Floare cu puteri magice, M. Marcovich.

115.  Editorul (nota 4, p. 156) adauga, cu semne de întrebare, cuvin­tele din parantezele drepte. Cf. Diogenes Laertios,   op. cit., Pitagora, VIII, 19: „mreana de mare”.

116.  Vezi nota 62 la paragrafele 27-28.

117.  Hermotimos din Clazomene era un fel de întelept-vrajitor (sa­man). Este mentionat de Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 5, în legatura cu identificarea scutului dedicat de Menelaos lui Apollon. Vezi si W. Burkert, op. cit., p. 138, notele 100-l01, unde sînt date liste cu samani greci.

118.  Pyrrhos era un pescar din Delos, care-si amintea de toate reîn­carnarile prin care trecuse (Diogenes Laertios, op. cit.). Aceeasi serie de reîncarnari la Tertulian, De anima, paragraful 28.

119.  în text nous, spre deosebire de phren, „mintea”. Conform lui Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, 30 intelectul este nemuritor, deci de aceeasi esenta cu cele pe care ceva mai jos în text Porphyrios le numeste „incorporale”, „eterne” si „de aceeasi factura”. A. Frenkian în nota 101, p. 708 la Diogenes Laertios, ed. cit., Pitagora, atrage atentia ca Diogenes foloseste totusi cuvîntul phren, „mintea”, în loc de nous. în consecinta, citîndu-l pe Aristotel Despre suflet III, 5, 430 a, 17 sq., traduce termenul prin „mintal”, si nu prin „intelect”, cum este corect, desi recunoaste ca Aristotel, ca si alti filozofi, de altfel, foloseste

termenul de nous, mai frecvent cu întelesul de „intelect” decît de „minte”.

120.  în text, adj. hygies, „sanatos”, urmat de alethes, „adevarat”.

121.  Citat din Epiharm (DK I, fr. 12). Este reluat de Porphyrios în De abstinetia I, 41 si III, 21. Epiharm este un poet-filozof din Sicilia, (circa 550-460 a.Chr). Era renumit atît pentru creatia sa dramatica (parodii si comedie) cît si pentru poemele sale filozofice, care-l vestesc drept un precursor al lui Pitagora.

122.  în greceste, mechanai.

123. Asomata. Sa se retina ca Pitagora nu califica „incorporalele” drept divine. De unde si speculatiile ca acest termen ar putea influenta teoria lui Platon despre eide.

124.  Am tradus prin „aceeasi specie” cuvîntul grec homophylos care, de fapt, înseamna din „acelasi neam”. Cf. Platon, Phaidon, 78 si 79-80. Este vorba despre „incorporale”, „realitati neschim­batoare”, neavînd aspect vizibil, dar care pot fi cuprinse numai prin „exercitarea mintii” (trad. de Petru Cretia, Platon, ed. cit., voi. IV, 1983, p. 84).’

125.  Trophe, „alimentatie”, „hrana”, dar si „crestere” de unde si substantivul trophos, care poate însemna „parinte”, dar si „edu­cator” (eventual, chiar „doica”).

126.  în greceste, progymnazo.

127.  Se subîntelege: „hrana necesara intelectului pentru cunoaste­rea impersonalului”.

128.  în greceste,  thea ton ontos onton, „contemplarea realitatilor existente în realitate”.

129.  Acest Moderatus este un neoplatonician care a trait în a doua jumatate a secolului I p.Chr. Este citat si Iamblichos, ceea ce înseamna o apropiere tot mai strînsa între neoplatonicieni si pitagoroci.

130.  în greceste,  eusemos didaskalia, o învatatura care ofera un sens clar, sigur.

131.  în greceste, stoicheia; se subîntelege elementele vorbirii, fone­mele, silabele, cuvintele.

132.  în greceste, eunoia: reprezentarea mintala a imaginilor care este conditionata de auzul sau de vazul unor semne (semeia) conventionale pentru fiecare limba în parte. Iata, asadar, apa­ritia unuia din fundamentele semiologiei în Antichitate, dezvol­tate ulterior de stoici.

133.  în greceste, logoi kai eide. La Porphyrios, probabila influenta neoplatonica; logoi poate fi tradus si prin „rationamente”.

84

NOTE

134.  „Principiile primare”, în greceste, protai archai, care formau principalul   obiectiv   al   cercetarilor  physicalistilor   ionieni. Acestia le identificau cu apa, pamîntul, aerul si focul. Pitagoreii, adica discipolii directi ai lui Pitagora, au gasit o alta cale, sub îndrumarea maestrului: he arithmon delosis, adica „demonstra­rea [existentei] pe calea numerelor”.

135.  Urmeaza o serie de explicatii pentru simbolurile multiple pe care le include „unu” (monada) iar în paragraful urmator va fi explicata    semnificatia    lui    „doi”    (dyada).    Aristotel    în Metaphysika le-a cercetat cu multa atentie. Vezi   Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., p. 30: „Unul si dualitatea”; „Unul si nemarginirea”; p. 35: „Natura numerelor concrete si a figu­rilor”, unde este pus în discutie termenul de „unu primordial”; p. 36. Aristotel, în general, dezaproba o asemenea teorie: „nu este adevarata afirmatia ca ar exista marimi spatiale indivi­zibile (atoma) si chiar daca s-ar întîlni cît de multe marimi de acest fel, macar unitatile în mod cert nu au marime. Cum ar fi posibila existenta unei marimi compuse din elemente indivi­zibile? Cel putin, numarul aritmetic luat ca atare implica unitati abstracte (monada). Dar pentru pitagorei numarul în­seamna «lucruri cu existenta reala». Ei aplica deci enunturi teoretice corpurilor ca si cum ar fi alcatuite din acele numere” (sublinierea noastra). Traducere de Mihai Nasta.

136.  Logos, în sensul de „facultate de cunoastere, ratiunea”.

137. Vezi mai sus nota 130.

138.  în greceste, dynamis.

139.  In greceste, eidos.

140. Arche; meson; teleute.

141.  în greceste, trioeides.

142.  Interpolare eliminata la propunerea lui Usener. Cu alte cuvinte, ansamblul unui segment format din început-mijloc-sfîrsit repre­zinta tot o triada.

143.  Relativ la teleion, „finit”, „întreg”, opus „infinitului”, apeiron-. Cf. Aristotel, „Metafizica” I, A 987 în Filozofia greaca… I, 2, ed. cit., pp. 3l-32.

144. Joc de cuvinte între dekas, „decada” si dechas, „receptacul, de la verbul dechomai”. Termen inventat.

145.  Teleios arithmos, „numarul desavîrsit”; vezi mai sus nota 143.

146.  în greceste, diaphora.

147.  în greceste, analogia.

148. Kat’arithom logous.

VIAŢA LUI PITAGORA

85

149.  Verbul periecho înseamna „a înconjura”, „a cuprinde”. Asadar, traducerea exacta ar fi: „decada cuprinde orice alta forma numerica”.

150.  Majoritatea populatiei grecesti din sudul Italiei si din Sicilia era alcatuita din comunitati dorice, sosite din Pelopones. Dia­lectul pe care-l vorbeau pastra numeroase forme arhaice, atît în lexic, cît si în structurile gramaticale.

151.  în greceste, dogmata, cuvînt care s-ar putea traduce si prin „teze”.

152.  Se facea distinctia între „pitagorei”, discipoli directi ai lui Pitagora si „pitagorici”, persoane preocupate de studiul doc­trinei pitagorice, fara nici un aport personal în îmbogatirea ei. în aceeasi privinta, Plotin în Enneada a V-a, 61.

153.  Aici sînt însirate aproape toate numele acelora care faceau parte din asa-numita „Academie veche”, prezentata de Diogenes Laertios în   Vietile filozofilor. Li se aduce acuzarea ca s-au inspirat din belsug din doctrina lui Pitagora. Aristoxenos din Tarent, deseori citat de Porphyrios cît si de Diogenes Laertios, nu era altceva decît un biograf erudit.

154.  în greceste, karpimos, „roditor”.

155.  Continutul acestui paragraf se afla si la Iamblichos VP, 248 sq., aproape cuvînt cu cuvînt. Vezi Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., pp. 20-22. La Diogenes Laertios, lipseste.

156. Vezi mai sus paragraful 13 si nota 37. De asemeni, Filozofia greaca… II, 1, Pitagora, pp. 64-66 în care se gasesc citate din Iamblichos VP relativ la physiognomonica, „stiinta care citeste trasaturile fetei”.

157.  Vezi, în continuare, Iamblichos VP, 248 sq.

158.  Despre Milon vezi mai sus nota.

159.  Informatia nu corespunde cu relatarile din paragraful 15. îngri­jirea si apoi moartea lui Pherekydes s-au petrecut pe vremea cînd Pitagora locuia înca în Samos. în paragraful urmator aceasta informatie este însa corectata.

160.  Despre Lysis din Tarent, pitagoreu de frunte, vezi Filozofia greaca…, II, 2, pp. 242-244. Archippos s-a retras la Tarent, Iamblichos, VP, 250. Filozofia greaca…, I, 2, ed. cit., pp. 2l-22. Marturii si la Cornelius Nepos, Epaminonda, 2, precum si la Diodor, Bibliotheka, X, 11. Relativ la Neanthes, vezi nota 2.

161.  Dikaiarchos din Messina, literat si om de cultura, de asemenea geograf, a fost unul din discipolii lui Aristotel si Theofrast. Principala sa lucrare, Bios Hellados (Viata Elladei) este o istorie destul de bine structurata a culturii grecesti din toate tinuturile

86

NOTE

lumii antice ocupate de greci. Este si autorul unor scrieri biografice printre care se afla si o Biografie a lui Pitagora. în scrierea sa Tripolitikon, s-a aratat un dusman fatis al ideilor politice ale lui Platon. Recunostea forma sferica a Pamîntului si a întocmit o harta, vestita în Antichitate, a continentelor pe atunci cunoscute, respectiv Europa, Asia si Lybia (Africa).

162.  Calaunia era o mica localitate la nord de Locroi, aproape de Bruttium. în paragraful 56 se gaseste una din versiunile asupra modului cum a scapat Pitagora cu viata din incendiul devastator caruia   i-au   cazut   prada   discipolii   sai.   în   versiunea   lui Iamblichos (loc. cit.), odata scapat cu viata a plecat la Metapont unde, zice-se, „atunci si-a gasit sfîrsitul”.

163.  „Batrînii” sînt membri ai Gerousiei locale. Legislatia Crotonei fusese data de Zaleucos, discipol devotat lui Pitagora. Platon, Timaios, 20 a, 2, si Polibiu, Istoria, XII, 16.

164. Vezi mai sus paragraful 4 si nota 14.

165. Vezi nota 94, Iamblichos, VP, 252-253, îl enumera si pe Platon printre cei „neinitiati” în doctrina. Se întelege, astfel, de ce Platon cauta, indiferent de pret sa gaseasca manuscrise pita­gorice.

166. Archippos, conform traditiei, a jucat un rol mai însemnat în propagarea pitagorismului decît Lysis, Filozofia greaca… II, 1, ed. cit., pp. 242-244. Dupa unele izvoare, el a preluat conducerea scolii, nu Philolaos. Cît despre Philolaos, Filozofia greaca…, II, 2, ed. cit., pp. 70 sq., Diogenes Laertios ne informeaza ca Platon, prin intermediul lui Archytas a cumparat la un pret foarte mare scrieri ale lui Philolaos.

167.  Dupa aceasta marturie se pare ca termenulphilosophia dateaza o data cu înfiriparea scolii pitagorice, desi nu este atestat decît în opera lui Platon. Problema este controversata. Vezi Aram Frenkian,   Introducere la Diogenes Laertios, ed.  cit.,  p. 8; Heracleides din Pont (circa 360-300, D.L. v., 16), filozof care si-a început studiile la Academie si mai tîrziu s-a ocupat de scrierile peripatetice afirma cu hotarîre ca termenul apare pentru prima oara în vocabularul filozofic al pitagoricilor (Heracleides, frag., 83 Wehrli). Spusele sale sînt confirmate de Cicero în Tusculane V, 3, 8 precum si de Eusebios în Preparatio Evangelica, X, 4, 13. în 1960 W. Burkert s-a ocupat de aceasta problema în studiul sau intitulat „Platon oder Pythagoras ?”, publicat în Hermes, 88, 159-l77. Concluzia la care ajunge este ca Platon a folosit în mod curent termenul atunci cînd cita opere filozofice atribuite lui Pitagora.

VIAŢA LUI PITAGORA

87

168.  în text, hypomnemata kephalaiode.

169.  Diogenes Laertios, op. cit., Pitagora, VIII, îi mentioneaza pe ultimii pitagorei pe care Aristoxenos i-a cunoscut personal: „Erau elevii lui Philolaos si ai lui Eurytos”. Vezi si Iamblichos, VP, 250-251.

170.  Nicomachos, circa 100 p.Chr., a fost un renumit neopitagoric si matematician, originar din Smyrna. Din operele sale s-au pastrat un tratat Despre aritmetica si un manual referitor la Armonie, redactat dupa învataturile lui Pitagora despre „armo­nia corpurilor ceresti”. Rezulta ca s-a ocupat si de biografia lui Pitagora. Cf. Iamblichos, VP, 233, care, probabil, cunostea si el opera lui Nicomachos.

171.  Este vorba despre tiranul Siracuzei, Dionysos al II-lea (cel Tînar) caruia, în calitate de fost elev, îi sînt adresate cîteva din Scrisorile lui Platon.  Scrisoarea a IlI-a pare a fi autentica. Alungat din Syracuza de rivalul sau politic, Dion, care îi era si ruda, izbuteste sa reia puterea pentru un scurt timp, între anii 347 si 344. în Scrisorile lui Platon este adesea incriminat, desi, incontestabil, Dionysos, era un harnic cercetator al siste­melor filozofice de pe vremea sa. Ceea ce l-a suparat pe Platon a fost faptul ca tînarul a cautat sa se documenteze si în afara lectiilor predate de magistru. Corintul era metropola multor orase siciliene. Se stie ca Dionysos cînd a pierdut o batalie navala în fata lui Dion, s-a refugiat în sudul Italiei. Din aceasta marturie reiese ca în pribegie Dionysos ajunsese si la Corint. Cf. Plutarh, Moralia, De garrulitate, 17, 511 a. Cînd s-a întors la Syracuza, Dionysos afla ca toti membrii familiei sale fusesera executati.

172.  Despre aceasta istorioara morala care are la baza tema prie­teniei (philia) vezi W. Burkert, op. cit., p. 104, nota 36. Cicero, care la rîndul sau a scris micul tratat despre prietenie,  De amicitia o evoca în unele din scrierile sale, printre care si în Tusculane, V, 22. Aici însa este desigur vorba despre o prietenie în conformitate cu prescriptiile pitagorice.

173.  Aici se întrerupe manuscrisul Bodleianus editat si tradus de Edouard des Places la Editura Belles Lettres. Continuarea poate fi reconstituita dupa Iamblichos, VP, 189-l94: Myllias si sotia acestuia, Timycha, au fost torturati si apoi ucisi, dar n-au tradat secretul interdictiei de a se mînca bob. Hippobotos e un pitagoric care a trait la finele sec. al III-lea a.Chr. Despre Neanthes, vezi nota 2.

88

ORIENTARE BIBLIOGRAFICĂ

Orientare bibliografica

BALTZER, E., Pythagoras, der Weise von Samos, ed. a doua, Walluf

de Wiesbaden, 1973. BURKERT, Z., Lore and Science in Ancient Pythagoreanism, trad.

engl. de E.L. Minar jr., Cambridge, 1972. CAPPARELLI, A.,   La sapienza di Pitagora, voi.  I,  II,  Padova,

194l-l944. DELATTE, A., Essai sur la politique pythagoricienne, Liege-Paris,

1922. DETIENNE, M., Homere, Hesiode et Pythagore, Bruxelles-Berchem,

1962. DE VOGEL, C.J., Pythagoras and Early Pythagoreanism, Assen,

1966.

DUMONT, J.-P., Les ecoles presocratiques, Paris, 1991. HUFFMAN, K., „Pythagorisme”, în   Le savoir grec, ed. Jacques

Brunschwig si Geoffrey Lloyd, Paris, 1996, pp. 982-l000. MATTEI, J.-F.,    Pythagore  et  les  Pythagoriciens,   Paris,   „Que

sais-je?”, 1993. THESLEFF, H., „An Introduction to the Pyhtagorean Writings of

the   Hellenistic   Period”,   în     Acta   Academiae   Aboensis,

Humaniora, voi. 24, tom 3, 1961.

Standard
Uncategorized

Care e scopul Ortodoxiei?

Care e scopul Ortodoxiei? Se vede clar din calendarul sărbătorilor. Avem întâi Paştele, apoi avem Cincizecimea. La Paște avem botezul cu apă. La Cincizecime avem botezul cu Duh. Așadar, până la Cincizecime, credincioşii sunt cercetați de Duhul Sfânt. Iar rezultatul, care este? Duminica Tuturor Sfinţilor. Cu alte cuvinte, toți ortodocşii să se numere în rândul Sfinţilor. Roada Duhului Sfânt la Cincizecime este sfinţirea omului. Acesta este scopul Botezului. Acum, lucrul ăsta a ajuns doar scopul monahilor, „meseria” lor de bază. Adică, cum, n-ar trebui toţi să ajungem sfinţi? Numai călugării? Dar ce înseamnă asta? N-au toţi, adică, nevoie de tămăduire? E ca şi cum am avea cancer, şi spunem că numai doctorii au dreptul la tratament, nu fiecare. Care ştiinţă medicală ar accepta să trateze doar un grup de oameni? Tămăduirea este pentru toţi bolnavii.

Scopul Bisericii, adică îndumnezeirea-sfințirea omului, este scopul inițial al creării celor întâi-zidiți. Acest lucru se vede din faptul că şi copiii mici pot ajunge la sfinţenie. La naştere, mintea (νοῦς) lor este luminată, energia noetică le funcţionează, dar această energie noetică le va fi întunecată de întunericul şi condiţiile din mediul în care trăiesc.

Biserica reprezintă un regim „politic” în care avem alte legi decât cele ce se aplică în regimurile seculare.

Ce este Ortodoxia? Desigur, Ortodoxia are legătură cu Dumnezeu, Ortodoxia Îl slăvește pe Dumnezeu şi se împărtășește de slava lui Dumnezeu. Biserica e alcătuită din oameni, care sunt Trupul lui Hristos, dar se deosebesc între ei în funcție de starea lor duhovnicească. Adică în Ortodoxie nu avem democraţie şi egalitate absolută între cetăţenii Trupului lui Hristos. Avem inegalitate. Şi, de fapt, de multe ori avem chiar o foarte mare inegalitate. Asta înseamnă că regimul „politic” al Bisericii n-are legătură nici cu democraţiile, nici cu dictaturile, cu nimic. Este o societate harismatică de oameni care alcătuiesc Trupul lui Hristos. În rândul lor, se disting Patriarhii, Prorocii, Apostolii, episcopii, preoţii, diaconii şi mirenii. Și apoi, îndumnezeiţii, luminaţii, cei ce se curățesc, ş.a.m.d. Avem o foarte mare diversitate.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 191-192)

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ortodoxie-nu-avem-democratie-egalitate-absoluta-intre-cetatenii-trupului-lui

Standard
Uncategorized

José Figueres Ferrer

1958 testimony before U.S. Congress

In 1958, during a visit to Caracas, Venezuela, U.S. Vice President Richard Nixon was spat at by anti-American protesters who also disrupted and assaulted Nixon’s motorcade, pelting his limousine with rocks, shattering windows, and injuring Venezuela’s foreign minister.[2] The event prompted the US Congress to create a special committee to investigate the reasons behind it. Many people were invited to speak before it, including Figueres, who testified as follows (in part) on 9 June 1958:

Imagini pentru José Figueres Ferrer

„As a citizen of the hemisphere, as a man who has dedicated his public life to promote inter-American comprehension, as an educated man who knows and appreciates the United States and who has never tried to hide that appreciation to anyone, no matter how hostile he was, I deplore that the people of the Latin America, represented by a fistful of overexcited Venezuelans, have spit upon a worthy public officer who represents the greatest nation of our time. But I must speak frankly and even rudely, because I am convinced that the situation demands it: the people cannot spit at a foreign policy, which was what they tried to do. But when they have exhausted all other means of trying to make themselves understood, the only thing left to do is spitting.”With all due respect to Vice-President Nixon, and with all my admiration towards his conduct, which was, during the events, heroic and later noble, I have no choice but to say that the act of spitting, however vulgar it is, lacks a substitute in our language to express certain emotions…. If you’re going to speak of human dignity in Russia, why is it so hard to speak of human dignity in the Dominican Republic? Where is intervention and where is non-intervention? Is it that a simple threat, a potential one, to your liberties, is, essentially, more serious than the kidnapping of our liberties?”Of course you have made certain investments in the (Latin) American dictatorships. The aluminum companies extract bauxite almost for free. Your generals, your admirals, your public officers and your businessmen are treated there like royalty.”Like your Senate verified yesterday, there are people who bribe the reigning dynasties with millions, to enjoy the privilege of hunting in their lands. They deduct the money from the taxes they pay in the US, but it returns to the country and, when it arrives in Hollywood, becomes extravagant furs and cars that bring down the fragile virtue of female stars. And, meanwhile, our women are kidnapped by gangsters, our men are castrated in the torture chambers and our illustrious professors disappear, lugubriously, from the halls of the University of Columbia, in New York. When one of your lawmakers calls this a „collaboration to fight communism”, 180 million Latin Americans feel the need to spit.”Spitting is a despicable custom, if done physically. But what about moral spitting? When your government invited Pedro Estrada [es], the Himmler of the Western Hemisphere, to be honored in Washington, didn’t you spit upon the face of all democrats in (Latin) America? … I can assure you that, when it comes to international economic policy, the United States seems to be willing to repeat certain errors of domestic policy that inflicted much damage in the past, including, of course, the ones that led to the great crisis of 1929.”We, the Latin Americans, are tired of pointing at these mistakes; especially, the lack of interest in the prices of our products. Every time we suggest a plan to stabilize prices at a fair level you answer with economy slogans, like „the law of supply and demand” or „the free market system”, or with insults like „Aren’t we paying you enough money now?” We don’t beg, except in emergencies. We’re not people who will spit about merely money. We’ve inherited all the flaws of the Spanish character, but also some of its virtues.”Our poverty does not diminish our pride. We have our dignity. What we want is to be paid a fair price for the sweat of our people, for the impoverishment of our land when we provide a product needed by another country. That would be enough to live, to raise our own capital and to carry on with our own development.”

Standard
Uncategorized

Booker T. Washington 1895 Atlanta Compromise Speech

On September 18, 1895, African-American spokesman and leader Booker T. Washington spoke before a predominantly white audience at the Cotton States and International Exposition in Atlanta. His “Atlanta Compromise” address, as it came to be called, was one of the most important and influential speeches in American history. Although the organizers of the exposition worried that “public sentiment was not prepared for such an advanced step,” they decided that inviting a black speaker would impress Northern visitors with the evidence of racial progress in the South. Washington soothed his listeners’ concerns about “uppity” blacks by claiming that his race would content itself with living “by the productions of our hands.”


Mr. President and Gentlemen of the Board of Directors and Citizens:

One-third of the population of the South is of the Negro race. No enterprise seeking the material, civil, or moral welfare of this section can disregard this element of our population and reach the highest success. I but convey to you, Mr. President and Directors, the sentiment of the masses of my race when I say that in no way have the value and manhood of the American Negro been more fittingly and generously recognized than by the managers of this magnificent Exposition at every stage of its progress. It is a recognition that will do more to cement the friendship of the two races than any occurrence since the dawn of our freedom.

Not only this, but the opportunity here afforded will awaken among us a new era of industrial progress. Ignorant and inexperienced, it is not strange that in the first years of our new life we began at the top instead of at the bottom; that a seat in Congress or the state legislature was more sought than real estate or industrial skill; that the political convention or stump speaking had more attractions than starting a dairy farm or truck garden.

A ship lost at sea for many days suddenly sighted a friendly vessel. From the mast of the unfortunate vessel was seen a signal,“Water, water; we die of thirst!” The answer from the friendly vessel at once came back, “Cast down your bucket where you are.” A second time the signal, “Water, water; send us water!” ran up from the distressed vessel, and was answered, “Cast down your bucket where you are.” And a third and fourth signal for water was answered, “Cast down your bucket where you are.” The captain of the distressed vessel, at last heeding the injunction, cast down his bucket, and it came up full of fresh, sparkling water from the mouth of the Amazon River. To those of my race who depend on bettering their condition in a foreign land or who underestimate the importance of cultivating friendly relations with the Southern white man, who is their next-door neighbor, I would say: “Cast down your bucket where you are”— cast it down in making friends in every manly way of the people of all races by whom we are surrounded.

Cast it down in agriculture, mechanics, in commerce, in domestic service, and in the professions. And in this connection it is well to bear in mind that whatever other sins the South may be called to bear, when it comes to business, pure and simple, it is in the South that the Negro is given a man’s chance in the commercial world, and in nothing is this Exposition more eloquent than in emphasizing this chance. Our greatest danger is that in the great leap from slavery to freedom we may overlook the fact that the masses of us are to live by the productions of our hands, and fail to keep in mind that we shall prosper in proportion as we learn to dignify and glorify common labour, and put brains and skill into the common occupations of life; shall prosper in proportion as we learn to draw the line between the superficial and the substantial, the ornamental gewgaws of life and the useful. No race can prosper till it learns that there is as much dignity in tilling a field as in writing a poem. It is at the bottom of life we must begin, and not at the top. Nor should we permit our grievances to overshadow our opportunities.

To those of the white race who look to the incoming of those of foreign birth and strange tongue and habits for the prosperity of the South, were I permitted I would repeat what I say to my own race,“Cast down your bucket where you are.” Cast it down among the eight millions of Negroes whose habits you know, whose fidelity and love you have tested in days when to have proved treacherous meant the ruin of your firesides. Cast down your bucket among these people who have, without strikes and labour wars, tilled your fields, cleared your forests, builded your railroads and cities, and brought forth treasures from the bowels of the earth, and helped make possible this magnificent representation of the progress of the South. Casting down your bucket among my people, helping and encouraging them as you are doing on these grounds, and to education of head, hand, and heart, you will find that they will buy your surplus land, make blossom the waste places in your fields, and run your factories. While doing this, you can be sure in the future, as in the past, that you and your families will be surrounded by the most patient, faithful, law-abiding, and unresentful people that the world has seen. As we have proved our loyalty to you in the past, in nursing your children, watching by the sick-bed of your mothers and fathers, and often following them with tear-dimmed eyes to their graves, so in the future, in our humble way, we shall stand by you with a devotion that no foreigner can approach, ready to lay down our lives, if need be, in defense of yours, interlacing our industrial, commercial, civil, and religious life with yours in a way that shall make the interests of both races one. In all things that are purely social we can be as separate as the fingers, yet one as the hand in all things essential to mutual progress.

There is no defense or security for any of us except in the highest intelligence and development of all. If anywhere there are efforts tending to curtail the fullest growth of the Negro, let these efforts be turned into stimulating, encouraging, and making him the most useful and intelligent citizen. Effort or means so invested will pay a thousand per cent interest. These efforts will be twice blessed—blessing him that gives and him that takes. There is no escape through law of man or God from the inevitable:

The laws of changeless justice bind Oppressor with oppressed;

And close as sin and suffering joined We march to fate abreast…

Nearly sixteen millions of hands will aid you in pulling the load upward, or they will pull against you the load downward. We shall constitute one-third and more of the ignorance and crime of the South, or one-third [of] its intelligence and progress; we shall contribute one-third to the business and industrial prosperity of the South, or we shall prove a veritable body of death, stagnating, depressing, retarding every effort to advance the body politic.

Gentlemen of the Exposition, as we present to you our humble effort at an exhibition of our progress, you must not expect overmuch. Starting thirty years ago with ownership here and there in a few quilts and pumpkins and chickens (gathered from miscellaneous sources), remember the path that has led from these to the inventions and production of agricultural implements, buggies, steam-engines, newspapers, books, statuary, carving, paintings, the management of drug stores and banks, has not been trodden without contact with thorns and thistles. While we take pride in what we exhibit as a result of our independent efforts, we do not for a moment forget that our part in this exhibition would fall far short of your expectations but for the constant help that has come to our educational life, not only from the Southern states, but especially from Northern philanthropists, who have made their gifts a constant stream of blessing and encouragement.

The wisest among my race understand that the agitation of questions of social equality is the extremest folly, and that progress in the enjoyment of all the privileges that will come to us must be the result of severe and constant struggle rather than of artificial forcing. No race that has anything to contribute to the markets of the world is long in any degree ostracized. It is important and right that all privileges of the law be ours, but it is vastly more important that we be prepared for the exercise of these privileges. The opportunity to earn a dollar in a factory just now is worth infinitely more than the opportunity to spend a dollar in an opera-house.

In conclusion, may I repeat that nothing in thirty years has given us more hope and encouragement, and drawn us so near to you of the white race, as this opportunity offered by the Exposition; and here bending, as it were, over the altar that represents the results of the struggles of your race and mine, both starting practically empty-handed three decades ago, I pledge that in your effort to work out the great and intricate problem which God has laid at the doors of the South, you shall have at all times the patient, sympathetic help of my race; only let this be constantly in mind, that, while from representations in these buildings of the product of field, of forest, of mine, of factory, letters, and art, much good will come, yet far above and beyond material benefits will be that higher good, that, let us pray God, will come, in a blotting out of sectional differences and racial animosities and suspicions, in a determination to administer absolute justice, in a willing obedience among all classes to the mandates of law. This, coupled with our material prosperity, will bring into our beloved South a new heaven and a new earth.

Source: Louis R. Harlan, ed., The Booker T. Washington Papers, Vol. 3, (Urbana: University of Illinois Press, 1974), 583–587

Standard
Uncategorized

Totalitarismul orizontal în viață și în literatură

Este un totalitarism împotriva căruia este dificil de luptat deoarece oricine poate fi agentul său și el nu este conștientizat de către cei care îl practică în mod entuziast în viața de zi cu zi. Acest totalitarism este impus de majoritatea membrilor unei comunități împotriva membrilor aceleiași comunități.

Opresiunea și gravele crime comise de dictaturile fasciste și comuniste din 1917 până în prezent au inspirat numeroase studii academice și texte literare, mai ales distopii. Să continuăm să discutăm despre acest tip de totalitarism impus de sus în jos, pe verticală, este încă de folos, deși amenințarea la adresa societății occidentale pare să fie neglijabilă în prezent. La dreapta spectrului politic nu există partide importante care doresc să impună un control absolut al populației după modelul regimurilor lui Benito Mussolini sau Adolf Hitler. Mișcările național-populiste de extremă dreapta, cele mai populare în diferite țări europene și americane, în Brazilia de pildă, rareori pun la îndoială funcționarea democratică a instituțiilor sau doresc să reprime violent oponenții și disidenții. La stânga, același lucru se poate spune și despre mișcările social-populiste care sunt în plină expansiune în anumite țări din Europa și America. Chiar și cele care se declară fățiș comuniste nu mai susțin cu adevărat dictatura totalitară, conform modelului sovietic. Regimurile actuale din Nicaragua sau Venezuela nu au reușit până în prezent să impună un totalitarism vertical în sine deoarece nu sunt nici măcar în măsură să ofere ceea ce controlul totalitar a garantat întotdeauna: ordinea internă. Singura dictatură comunistă totalitaristă care a rămas în Occident este cea cubaneză (pe lângă Coreea de Nord, în Orient). Supraviețuirea acestui regim cubanez după revoluția din 1989 poate fi explicată și prin succesul său în combinarea totalitarismului vertical cu un altul despre care aproape nimeni nu vorbește, dar care este mult mai persistent și puternic. În cazul Cubei, fuziunea timpurie a ideologiei comuniste cu un sentiment naționalist adânc înrădăcinat și alimentat de blocada impusă de Statele Unite a facilitat ca terorii represiunii statului totalitar să i se adauge o teamă mult mai difuză și eficientă: teama de reacția naționalistă negativă a vecinilor și a comunității, care poate fi stârnită de cea mai mică disidență împotriva regimului. Poliția politică nu are nicio nevoie să intervină în mod direct împotriva încercărilor de demonstrații pentru că există destui cetățeni care ies în stradă pentru a-i insulta și împiedica pe cei care îndrăznesc să se manifeste deschis împotriva autorităților național-comuniste ale țării. Pare deci imposibil ca populația să demonstreze în masă împotriva opresiunii, așa cum s-a întâmplat în țările supuse jugului sovietic în Europa de Est. Diferența fundamentală este, poate, că în Europa comunismul a fost întotdeauna vertical, impus de sus, și nu a pătruns în mentalitatea colectivă. În fața unei minorități opresive, compusă din politicienii și comisarii politici comuniști, marea majoritate a populației a fost în egală măsură victimă a acestor regimuri comuniste și în mod covârșitor a simțit că a fost oprimată ca urmare a valorilor, convingerilor și sentimentelor colective. Acest lucru a împiedicat în aceste țări ca totalitarismul vertical să profite de cel orizontal, așa cum s-a întâmplat în Cuba, din fericire în mod excepțional. Din fericire – pentru că puține lucruri sunt mai durabile decât o societate în care prevalează totalitarismul orizontal.
Nici chiar Hitler nu a presupus că Reichul său va dura mai mult de o mie de ani… Pe de altă parte există o societate în care totalitarismul a durat nu o mie, ci mai mult de patruzeci de mii de ani. A existat o societate în care totalitarismul orizontal a fost atât de izbutit încât, fără necesitatea unui stat sau a oricărei instituții, singură presiunea socială a anturajului a păstrat cultura și obiceiurile locale fără modificări majore pe parcursul acestei lungi perioade și se poate presupune că ar fi durat în continuare dacă nu ar fi debarcat căpitanul Cook în Australia. Aborigenii australieni dovedesc puterea totalitarismului orizontal ca organizație socială capabilă de a controla total oamenii astfel încât să dispară practic orice inițiativă individuală care să poată schimba credințele și obiceiurile comune. Aborigenii nu au avut nevoie de pedepse penale contra celor ce au încălcat tabuurile sau au refuzat să urmeze ritualurile tradiționale. A fost suficient să îi excludă din comunitate și să îi lase să moară singuri în pustiu.
În alte societăți, mai avansate din punct de vedere tehnologic și mai puțin solide din punct de vedere ideologic, a existat o nevoie de represiune instituțională pentru a elimina opoziția față de ideologia și comportamentul totalitar orizontal. În multe locuri, clerul profesionalizat și-a asumat responsabilitatea de a stabili legi comunitare și de a le pune în aplicare prin urmărirea penală a păcatelor înțelese ca fiind crime împotriva societății sau, mai degrabă, crime împotriva menținerii controlului totalitar asupra minții indivizilor. Acesta era cazul, de exemplu, al preoțimei antice evreiești. Cei condamnați de acești preoți erau executați colectiv de către oameni prin lapidare. La rândul său, acest mod de a executa pedeapsa cu moartea arăta că aceasta nu era responsabilitatea unei autorități care să-și impună voința, ci a vecinilor și a cunoscuților păcătosului/infractorului. Comunitatea și-a asumat și a aplicat puterea de a pedepsi. Cu timpul, statul a preluat această putere și a înlocuit ordinea orizontală primitivă cu una verticală, iar punctele culminante ale acestui fenomen au fost fascismul și comunismul contemporan. Astăzi, deși subzistă concepția utilizării sale pentru propriile interese, în cazul dictaturii cubaneze și a altor regimuri sud-americane care încearcă să o imite, totalitarismul orizontal și-a pierdut puterea practic peste tot, inclusiv în Australia, ai cărei aborigeni, ca și cei din Noua Guineee, au trebuit să accepte concepția modernă de respect al individului și separarea, cel puțin teoretică, între religie, etnie și stat.
Totuși, aceasta nu înseamnă că totalitarismul orizontal este un lucru din trecut. Chiar și fără puterea instituțională, puterea lui socială rămâne opresivă în multe locuri, chiar și în Occidentul modern. Spre deosebire de totalitarismul vertical, cel orizontal nu are nevoie să domine instituțiile publice pentru a exista și a zdrobi individul deoarece este anterior statului și independent de el. De fapt, totalitarismul orizontal este exercitat fără a fi nevoie de organele represive ale statului pentru că nu are nevoie de nicio instituție pentru a reprima și elimina disidenții. Este un totalitarism împotriva căruia este dificil de luptat deoarece oricine poate fi agentul său și el nu este conștientizat de către cei care îl practică în mod entuziast în viața de zi cu zi. Acest totalitarism este impus de majoritatea membrilor unei comunități împotriva membrilor aceleiași comunități: a celor care nu respectă regulile sale nescrise, a minorităților și a tuturor celor care sunt văzuți ca amenințare împotriva omogenității comunității respective, comunitate care funcționează ca o entitate unică și unanimă, totalitară. În acest tip de totalitarism, voința asupra subordonaților nu este impusă de autorități externe, împotriva cărora comunitatea oprimată s-ar putea revolta. Deoarece masa opresorilor și minoritatea oprimată sunt la același nivel orizontal, cei prigoniți nu pot conta pe solidaritatea celorlalți disidenți pentru că toți sunt izolați și lipsiți de putere în mijlocul masei care aplică legea nescrisă a uniformității.
Poate părea excesiv să descriem această opresiune comunitară drept totalitarism. Cu toate acestea, consecințele sale asupra oamenilor sunt chiar mai grave decât cele ale totalitarismului vertical. Deși numărul de persoane ucise de către vecinii și compatrioții săi de la începutul timpurilor din cauza disidenței față de moravurile comunității este greu de calculat, cu siguranță este mai mare decât numărul victimelor totalitarismului vertical. Exemple: câte femei musulmane au fost pedepsite cu moartea de către vecinii lor pentru că nu au respectat morala sexuală impusă de majoritate; câte femei și câți bărbați hinduși au fost uciși de-a lungul vremii pentru că au îndrăznit să se îndrăgostească în afara castei lor; câți indivizi au pierit pentru că nu credeau în zeii tribului; câți au murit pentru că au pus la îndoială credințele și prejudecățile societății lor… Și nu vorbim aici despre societăți primitive sau din trecut: în ziua de azi homosexualii continuă să se sinucidă, conștienți de faptul că homofobia generalizată în societățile tradiționale în care trăiesc le va face viața un lanț de suferințe și amenințări. De asemenea, continuă să existe exilați și refugiați pentru refuzul de a împărtăși ideile poporului lor cu privire la religie sau pentru că nu aparțin grupului etnic predominant.
Chiar și viața privată este amenințată, nu numai de către politicienii corupți și oportuniști care exploatează prejudecățile sociale pentru a limita drepturile minorităților și a-și consolida puterea, susținuți de populism, care nu este altceva decât fața politică a totalitarismului orizontal. Datorită dezvoltării mijloacelor de monitorizare și control reciproc, prin noile tehnologii informaționale, vom fi în curând notați și apoi pedepsiți sau recompensați conform opiniei vecinilor. Nimeni nu va mai îndrăzni să fie original, extravagant sau creativ pentru că ar putea deranja masa oamenilor care îi va judeca în fiecare moment. Într-adevăr, judecata semenilor a existat și continuă să existe. Dar comunitatea nu își poate impune punctul de vedere decât după ce procesul uniformizării este atât de profund încât masa devine o entitate în sine și acționează ca un singur om, așa cum explică Gustave Le Bon în Psihologia mulțimilor încă din secolul al XIX-lea. Datorită tehnologiei, instinctul de turmă al animalului uman, solidaritatea mecanică a comunităților tradiționale mental închise, descrise, la rândul lor, de Emile Durkheim în Diviziunea muncii sociale, tot în secolul al XIX-lea, va câștiga o forță și mai mare de represiune. Este adevărat că internetul a fost și este încă un puternic instrument care eliberează personalitatea individuală și creativitatea. Pe de altă parte, merită se ne întrebăm cât de mulți tac și își ascund convingerile de frica linșajului virtual de pe facebook sau twitter. Știm că numeroși copii și adolescenți s-au sinucis pentru a scăpa de hărțuirea on-line a colegilor de clasă sau a vecinilor. Hărțuirea socială este o armă puternică a totalitarismului orizontal pe care internetul nu a dezactivat-o, ci a intensificat-o, permițând ca numărul hărțuitorilor să fie potențial mai mare.
Pericolul totalitarismului orizontal este chiar mai serios decât cel impus de diferitele regimuri totalitare, el nefiind denunțat de intelectuali. Dimpotrivă, aceștia par să îl promoveze, dată fiind idealizarea, valabilă de la Roussseau încoace, a tuturor tipurilor de societăți închise, de la tribul primitiv la satul patriarhal și drept-credincios. Sunt nenumărate operele care condamnă tocmai singurul loc în care individul poate scăpa într-o oarecare măsură de conformismul totalitar impus de comunitate, adică marele oraș modern în care predomină libertatea economică, politică și morală. În oraș, este imposibil ca toată lumea să te cunoască și să te controleze. Spre deosebire de trib sau sat, unde toată lumea știe totul despre toată lumea, într-un mare oraș nimeni nu trebuie să știe nimic despre tine și, prin urmare, poți trăi fără teamă de critici și atacuri ale celorlalți membri ai comunității. Nimeni nu te va exclude pentru că nu crezi în același dumnezeu, că faci dragoste cu cine nu trebuie, după moralitatea comună, dominantă, pentru că aparții unei minorități sau pentru că nu-ți iubești țara sau tribul cum trebuie. Odată respectate legile statului, individul este suveran și încetează să mai fie o simplă componentă a unui corp social mecanic, lipsit de voință liberă, de invidualitate și creativitate. Cu toate acestea, astăzi vedem că scriitorii – tocmai cei care ar trebui să fie interesați în păstrarea individualității lor, deoarece capacitatea de a scrie ce doresc ține de respectarea drepturilor lor ca indivizi – sunt cei care publică neîncetat distopii în care nu mai este descris, ca în distopiile moderne, clasice, totalitarismul vertical, precum există încă în țări marginale precum Coreea de Nord și Eritreea; în vremurile noastre postmoderne este la modă să critici societățile deschise și sistemul liberal în politică și economie. Există autori care au scris distopii anti-turistice pentru că turiștii ar reprezenta o amenințare pentru unitatea etnică sau autarhia economică – cele două idealuri care stau la baza societăților tradiționale închise, acele societăți așa-zis idilice, opuse globalizării și cosmopolitismului.
Printre intelectualii influenți astăzi în mediul academic și în literatura utopică pare să prevaleze un multiculturalism care nu este altceva decât o încercare de a perpetua diferențierea strictă între civilizații, ca și cum ar fi compartimente etanșe, păstrând astfel totalitarismul orizontal al fiecăreia. Relativismul cultural duce la condamnarea oricărei schimbări care ar pune la îndoială puritatea totalitară a comunității în cauză. Cel mai important lucru este comunitatea. Pentru cei care reprezintă această linie culturală nu este nimic în neregulă dacă o comunitate etnică sau religioasă totalitară crede că este bine ca femeile adultere să fie lapidate sau ca prizonierii de război să fie mâncați, precum făceau aztecii înainte să fie învinși de „imperialiștii” spanioli. Orice este mai bun decât individualismul liberal și umanismul, termeni deveniți acum jignitori printre postmodernii corecți politic. Pentru ei, comparativ cu presupusele orori moderne, cum ar fi urbanizarea și dificultatea de a stabili relații umane în orașul anonim, mica societate primitivă în care toți se cunosc este un ideal. Comparativ cu producția și concurența capitalistă, la fel, idealul este o economie de bază de subzistență care a eliminat exploatarea reciprocă în același timp cu emulația inovatoare. Comparativ cu cosmopolitismul și diversitatea etnică și culturală, care împiedică identificarea completă a individului cu comunitatea și îi permite să își aleagă identitățile care i se potrivesc, se impune adăpostul mintal al religiei comune, conștiința apartenenței la trib sau la comunitatea respectivă. Toate aceste trăsături ale societăților totalitare orizontale din trecut și din prezent funcționează ca justificări pentru simpatia implicită sau explicită pe care acești intelectuali, reacționari în fond, o au față de solidaritatea mecanică a societăților tradiționale, în care toată lumea se comportă la fel pentru că toată lumea gândește la fel.
Pe de altă parte, foarte puțini scriitori au descris opresiunea orizontală a disidentului. În literatura distopică propriu-zisă există puține exemple de descriere complexă a unui asemenea fenomen. În cadrul anarhismului, care are ca scop să pună capăt oricărei instituții verticale în favoarea unei organizări orizontale spontane, riscul de conformism și de asuprire a individului de către comunitatea anarhică a fost semnalat doar de o mică galerie de scriitori care au cultivat ficțiunea anarhistă. De exemplu, soarta cercetătorului care a descoperit principiul unui dispozitiv de comunicare interstelară instantanee în romanul Deposedații de Ursula K. Le Guin este cea a celor forțați să se exileze pentru a nu fi marginalizați sau chiar uciși de concetățenii lor.
Totalitarismul orizontal a fost descris în literatura occidentală mai ales în sate, în condițiile în care acestea au fost mai puțin idealizate decât triburile exotice compuse din bon sauvage. Satul european tradițional și solidaritatea mecanică opresivă în cadru rural au fost subiectul principal în mai multe romane scrise folosind o tehnică de reprezentare realistă care, din acest motiv, nu au fost niciodată considerate distopii. Mai ales între 1850 și 1950, atunci când și marxiștii (azi deveniți postcolonialiști după moda zilei) au fost conștienți de faptul că modernizarea și dezvoltarea ar fi cu neputință dacă nu ne desprindem de inerțiile vechi și alergia la schimbare, predominante în satul tradițional. Astfel, acești scriitori s-au opus celor care apărau valorile comunitare ale țărănimii arhaice, precum religia înțeleasă ca fenomen colectiv și etnic național, mai degrabă decât o practică legată de conștiința individuală, sau obiceiurile patriarhale privind familia și dragostea sau puritatea etnică a țăranilor ca singura clasă fidelă a sufletului națiunii, în contrast cu „veneticii” orașului. În timp ce acțiunea și legile statului modern începeau să pătrundă treptat în lumea satului, împreună cu modelele și obiceiurile urbane, mai diverse și mai libere, scriitorii de distopii rurale s-au străduit să prezinte cât mai realist modul în care sătenii continuau să impună tradiționala represiune colectivă contra celor percepuți ca fiind dușmanii satului și ai obiceiurilor tradiționale – pentru orice motiv, dar în special dacă „dușmanii” respectivi reprezentau sistemul liberal și capitalist. În Franța, romanul Les paysans, de Honoré de Balzac, este povestea încercării unui orășean bogat de a se stabili într-un sat pentru a moderniza agricultura. La sfârșit este nevoit să plece din cauza atacurilor suferite din partea localnicilor. În Spania, o reacție colectivă similară este descrisă în La Barraca, de Vincente Blasco Ibáñez, deși povestea este aici una tragică. O familie foarte săracă a închiriat pentru a supraviețui o colibă și un petic de pământ, întâmpinând însă opoziția sătenilor. Și ei au trebuit să plece după ce le-a fost ucis un copil și le-a fost incendiată coliba. În Elveția, capodopera narativă în limba romanșă, Il prezident da Valdei de Gian Fontana, arată cum xenofobia sătească poate fi criminală și dăunătoare propriei comunități, după ce focul pus unei case închiriate de venetici săraci s-a răspândit și a cuprins tot satul. În Italia și România, romanele lui Giovanni Verga, Liberta, și Liviu Rebreanu, Răscoala, sunt, amândouă, mai mult decât povești despre răscoale țărănești. În ele, cruzimea oarbă a maselor ilustrează natura instinctivă a unei solidarități mecanice sătești care se manifestă prin violență colectivă irațională împotriva boierilor, dar și a oricărui reprezentant al administrației moderne, inclusiv intelectualii. Toți sunt uciși cu aceeași cruzime.[…]
Toate aceste ficțiuni, adevărate opere clasice moderne în literaturile lor, nu au fost niciodată studiate ca un ansamblu privind subiectul și abordarea. Însă toate arată și analizează literar mecanismele totalitarismului orizontal cu aceeași pricepere ca în cele mai cunoscute distopii futuriste, ca, de exemplu, în operele lui Evgheni Zamiatin sau George Orwel despre totalitarismul vertical. Cu toate acestea, cum ar fi putut aceste opere să fie studiate din acest punct de vedere dacă însuși conceptul de „totalitarism orizontal” a trecut neobservat în afara studiilor asupra psihologiei mulțimilor? Poate că motivul pentru această omisiune intelectuală este că spiritul nostru de turmă este atât de puternic încât nici măcar nu ne dăm seama despre existența lui sau despre efectele lui teribile. Uneori, în numele integrării și al uniformității, nu ezităm să îi folosim cruzimea împotriva celor pe care îi considerăm „anormali”. Formele de acum sunt mai puțin fizice și se reduc la a-i jigni sau la a vota să aibă mai puține drepturi decât majoritatea „normală”, dat fiind că statul modern nu ne mai permite să ne adunăm în gloată ca să îi linșăm.
Mii de ani de religie exclusivistă, secole de naționalism la fel de exclusivist și o eternitate a prejudecăților colective încă ne împiedică să judecăm independent. Poate a venit timpul să luptăm, în viață și în literatură, împotriva obscurantismelor comunitare de tot felul care continuă să ne dicteze părerile și comportamentul în România, în Europa și în întreaga lume.

Textul este parte a materialului „Totalitarismul orizontal și tiraniile majorității”

Forme slabe ale controlului „egalilor”, exercitat pe orizontală, unele care nu traumatizează, nu limitează libertatea individuală și nu blochează creativitatea și inovația, sunt privite ca legitime și fac parte din mecanisme liberale de rafinare a ideilor sau acțiunilor sociale benefice sau dezirabile comunitar. Mecanismul consultărilor publice, în practica legislativă modernă, cel al auditorilor independenți – pe diferite tipuri de proiecte – sau chiar „peer review”-ul academic sunt asemenea exemple. Mai mult, în aceleași forme slabe, non-totalitare, controlul comunitar este esențial în mecanisme legate de comunicare (proprietatea termenilor, ortografie), normative sau nomologice fără de care utilizarea instituțiilor și facilităților sociale devine imposibilă, iar comunitatea pierde valoare socială.
În ceea ce privește partea nocivă, rigidă a acestui control, totalitarismul orizontal, care blochează sau întârzie capacitatea adaptativă a indivizilor și comunităților, doar mici părți din întregul complex au intrat relativ recent în zona observației și analizei publice. (Nicu Ilie)

https://revistacultura.ro/2019/totalitarismul-orizontal-in-viata-si-in-literatura/

Standard