Ernest Bernea Despre bunătate


A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi ca fiinţă spirituală, este odată cu omul făptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câştiga, adică se poate înrăi sau deveni mereu mai bun; omul o poate pierde sau câştiga după calea pe care umblă.
Bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunerecul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei spiritului viu în noi, semn al condiţiei noastre specifice.
Întru cât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptăţeşte şi face posibilă bunătatea. Omul cunoaşte această stare interioară, numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om şi culege urma paşilor lui Iisus.
Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate fiinţa în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omul social, ci a omului duh. Viaţa noastră obştească are multă ornamentaţie; trăim prea mult prin „gesturi” şi mai puţin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conţinut dispare; aşa e şi cu bunătatea; în locul ei se aşează ipocriza. Cineva poate respecta legea şi faptul după cerinţele ei, aceasta nu dovedeşte întotdeauna că este bun.
Isvoarele bunătăţii sânt în adâncimile fiinţei noastre spirituale. De aici porneşte sensul ei, de aici îşi capătă şi tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se situează în centrul vieţii şi al lucrurilor, acela care cunoaşte adevărul. Orizontul său de viaţă are linia depărtărilor în cercul de lumină şi rod al unui cer deschis.
Cum se înfăţişează bunătatea? Cum o simţim acei dintre noi care trăim sau o simţim în semenul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multe sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăţie, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin. Bunătatea vine ca un val care inundă fiinţa noastră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul prin ea să aibă un cuprins atât de mare?
La temelia bunătăţii stă dragostea. Centrul ei de radiere, sâmburele de creştere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este isvorul tuturor creaţiilor şi puterea întregii existenţe.
Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putinţa să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putinţa să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forţa sa pozitivă. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.
Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea. În această stare sânt cuprinse şi alte elemente. Bunătatea încheagă într’un mănunchiu, dragostea, blândeţea, mila şi mângâierea; toate sânt topite aici şi alcătuiesc o stare morală unitară.
În bunătate găsim blândeţea. Omul bun are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă, într’o lume de potrivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.
Bunătatea, isvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferinţă la suferinţă, la suferinţa altuia.
Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine, peste întunerecul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui isvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act exterior de binefacere. Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuieşte parţial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul şi mădularele omului, de a-i curăţa fiinţa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria. Omul bun cunoaşte şi trăieşte o stare de permanentă sete de îmbogăţire şi înfrumuseţare a mediului în care a fost sortit să-şi poarte paşii vieţii.
Viaţa este aşa cum o cunoaştem cu toţii: plină de neprevăzut, de contradicţii, de apăsări şi asperităţi. Viaţa ne face adesea să sângerăm. Acela care trăieşte bunătatea, care simte vibraţia şi căldura ei, are darul de a îndruma şi de a împăca contradicţiile, are darul de a rotunji şi uşura durerile. Omul bun nu numai că nu le aduce la viaţă, dar firea lui este făcută să le înlăture. Omul bun modelează viaţa după frumuseţea ce a pus-o mâna lui Dumnezeu în inima fiinţei sale. Prin dragostea sa, prin blândeţea, mila şi mângâierea cu care este împodobit, acest om atât de rar printre noi, face să crească în preajma sa numai bucurie şi îndemn.
Bunătatea este o floare, este o esenţă a vieţii morale şi semn că sântem rupţi dintr’o altă lume. De aceea bunătatea este un centru luminos de raze. Omul bun răspândeşte în preajma sa o atmosferă de bucurie şi îndemn, o atmosferă de pace.
Omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, închide în el frumuseţi nebănuite. Numai să le ştie lucra până ce urâtul nu-l îneacă.”

Ernest Bernea, Îndem la simplitate
Preludii, Editura Predania