FRUMOSUL ŞI CREŞTINISMUL VICTOR N. POPESCU

Imagini pentru Dorin Coltofeanu

După concepţia creştină, frumosul nu-i în legătură cu raţiunea ca mijloc de cunoaştere, ci intră între elementele intuiţiei, care are la bază sentimentul. Frumosul devine astfel un mijloc de cunoaştere a adevărului spiritual mult mai sigur decât raţiunea însăşi. O asemenea intuiţie estetică, plecând delà lucruri sensibile, ne apropie de cele spirituale, stabilind o legătură între diferitele lor părţi, pe care logica nu le poate încadra armonic. Când simţim că între lucrurile sensibile şi cele spirituale există ceva comun, atunci stabilim un raport între ele. Acest raport e mult mai exact, pentru că e stabilit de sentiment, care este o luare de contact cu realităţile superioare, care nu pleacă din inteligenţă, nici din voinţă, ci din sentiment, în virtutea unei puteri. Insă, intuiţia sentimentală şi ideia de frumos ar fi imposibile dacă în adâncul nostru nu s’ar găsi un presentiment al realităţilor superioare. Aşa că numai acolo poate să existe o experienţă estetică, unde frumosul va putea fi luat ca un ecou al misterului. Aceste idei ne duc la următoarea afirmaţie : nu poate exista frumos unde nu exista presentimentul lumei invizibile şi al misterului.

Adevăratul frumos devine astfel un element revelat şi revelatoriu, prin care supranaturalul devine tangibil. Filozoful religios Rudolf Otto, care s’a ocupat de conţinutul noţiunii de sfânt şi sfinţit (le sacré), spune, că în experienţele pe care le facem cu frumosul şi sublimul, noi prezentăm în chip obscur, în viaţa naturii, lumea eternă a spiritului. Această experienţă prin frumos, are toate elementele unei experienţe religioase. Căci şi religia şi frumosul ne descopăra misterul. Am ajuns deci la aceiaşi concluzie a abatelui Bremond, care susţine că poezia şi rugăciunea au aceiaşi origine în suflet, dându-ne dreptul să afirmăm că credinţa şi frumosul sunt căi prin care atingem misterul lumii nevăzute şi deci Divinul. Dacă subscriem la aceste afirmaţii, trebue să mergem până la capăt, trăgând următoarea concluzie : pentru că adevăratul frumos nu poate exista, când nu reflectă în el o lume transcendentă, sau când prin el nu mergem spre această lume superioară, orice încercare artistică, lipsită de acest fior, nu întrupează frumosul, ci numai simulacrul lui. Faţă de o asemenea artă, noi putem zice, aşa cum Octavius îi spunea lui Cecilius: „statuile voastre le socotiţi zei, însă ele nu sunt decât idoli, cari totdeauna sunt ridicaţi de voi la această cinste şi sunt dărâmaţi tot de voi”. Cum aprecierile despre frumos şi artă sunt atât de schimbătoare, încât ceeace este adorat astăzi, mâine e declarat învechit, putem zice că asemenea simulacre ale frumosului sunt simpli idoli, iar că veneraţia lor e o idolatrie, cu toate însuşirile ei falşe şi trecătoare. Nu credeţi că absenţa de spiritualitate şi de originalitate a producţiunilor artistice moderne, vine din faptul că le lipseşte fiorul invizibilului ?

https://ia802701.us.archive.org/19/items/RevistaGandirea1933-1934/Gandirea-13×03-Martie1933.pdf