Kompromat şi maskirovka

Instrumente specifice războiului informaţional rus : kompromat şi maskirovka


În cadrul ansamblului de tehnici utilizate, un loc aparte îl deţine kompromatul, termen ce derivă din limba rusă – „profanare” „defăimare”. Deşi îşi are originile în tehnicile de propagandă sovietice, utilizarea fără precedent a kompromatului s-a amplificat după anii 1990, când liberalizarea presei a permis lansarea în spaţiul public a diferitor materiale cu caracter compromiţător/defăimător. În timp, activităţile specifi ce (de colectare/fabricare, combatere, diseminare) acestei tehnici s-au coagulat într-un sistem bine organizat, devenind un mod de a-şi câştiga existenţa pentru indivizi sau pentru anumite organizaţii.

Mulţi specialişti caracterizează perioada de după căderea blocului sovietic ca fiind o eră în care indivizii sau firmele se aflau într-o continuă căutare de materiale compromiţătoare, aceasta devenind, practic, o monedă de schimb în Federatia Rusă pentru obţinere de statut economic, social şi politic.

Un aspect interesant îl reprezintă faptul că, de obicei, cei care culegeau aceste materiale compromiţătoare nu se orientau doar asupra rivalilor, ci desfăşurau acţiuni de acest gen şi asupra partenerilor sau angajaţilor, pentru a deţine controlul informaţional în permanenţă.

Totodată, se practica culegerea de contra-kompromat, pentru contracararea eventualelor intenţii sau se recurgea la o cursă a publicărilor respectivelor materiale întrucât cine publica primul era mult mai puţin expus ulterior. Mai mult, publicarea de ştiri defăimătoare referitoare la un aliat minimiza impactul publicării acelei informaţii de către un rival, într-o manieră mai agresivă, şi astfel aliatul era protejat. În aceste cazuri, deseori întâlnite în prezent, sursa kompromatului devine atât de obscură încât face aproape imposibil de aflat obiectivul lansării informaţiilor respective în media. Autenticitatea informaţiei nu este relevantă. Pentru ca această tehnică să îşi atingă scopul, veridicitatea informaţiei nu trebuie verifi cată, mai ales în cazul vehiculării unui aparent adevăr general. Ceea ce contează este intrarea informaţiei în contact cu publicul. Cu alte cuvinte, un material compromiţător devine
kompromat doar atunci când reacţiile publicului ţintă sunt cele anticipate, nu neapărat atunci când se demonstrează veridicitatea informaţiei. Deşi 90 % dintre kompromaturi se dovedesc a fi false, cei care le diseminează nu sunt supuşi unor sancţiuni. Analistul rus Sergei Kurginian explică acest fenomen prin prisma faptului că oferirea
unei atenţii sporite unui kompromat nu face decât să aprofundeze efectele urmărite prin lansarea acestuia, generând în mod exponenţial multe variante ale aceleiaşi informaţii. Totodată, sursa efectivă a defăimării este greu de localizat deoarece sunt exploatate avantajele societăţii deschise (ex: libertate de exprimare) şi a importanţei acordate
dezbaterilor din sfera publică.
Kompromatul se bazează pe libertatea circulaţiei informaţiilor şi nu pe veridicitatea acestora, pe fondul libertăţii de exprimare.

Infosfera nr.2_2018