Dumitru Tâlvescu „Inorogul speriat”

Inorogul e nedumerit.
Plin de gânduri, la marginea prăpastiei,
Nu mai are spaţiu să zburde.
Pădurea e plină de vânători care-l caută.
Şi totuşi, frica îl cuprinde şi pe el, uriaş puternic,
Se retrage înspre arbori,
Îşi freacă de-un stejar cornul imens
Până ce-i cade.
Apoi îşi ia avânt şi sare în văzduh.
Prăpastia îl iartă şi i se-opreşte-n trup.