Victor Ravini

Folclorul? Este cea mai trainică și mai longevivă componentă din cultura română, este coloana vertebrală și vâna. De acolo și-au tras toți creatorii moderni și chiar clasicii seva. Folclorul este baza fundamentului și fundamentul bazei. E capitolul unu și deschizător de drumuri, din istoria literaturii române, oricât ar ignora asta docții noștri ignoranți, cu nărav de negaționști. Cei ce au scris istoria literaturii române încep cu literatura bisericească. Cu asta începe literatura la români? Până atunci cu ce s-au hrănit românii? Cu agheasmă pe pâine? De mii de ani s-au hrănit cu literatura orală. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor. Iar literatura orală nu începe cu însemnările folcloriștilor și nu este contemporană cu noi, cum zice folcloristul Adrian Fochi, ci este adevărata literatură română veche, arhaică. Basmele noastre conțin o mitologie mult mai veche decât cea greco-romană. Și cu divinități morale, nu amorale ca la greco-romani. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s-a transmis din gură în gură și a urmat evoluția limbii române. Cine a mai venit cu aberația că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile și cu o exclamație compusă doar dintr-un verb și un substantiv, notată de străini pe buchii grecești? Cine minte împotriva rațiunii și a bunului simț? Limba română poate fi la fel de veche ca și literatura orală. Ambele s-au transmis și au evoluat împreună. Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s-a gândit să se îndepărteze de această literatură orală străveche și cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu și mereu. Se știe că de la literatura orală ne vine continuitatea și unitatea limbii peste atâtea teritorii separate și totodată unite prin mari formațiuni geografice și catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s-a inspirat din creațiile orale țărănești și le-a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeții nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian și de stilul lui cult, cu rezonanțe folclorice. Coșbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian a recurs… tot la folclor. Avangardiștii români, au debutat în țară și nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră și unde se adăpaseră. Singura lor soluție ca să își afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de țară, să se autoexileze la Paris, Mecca românilor. Dar nici departe de țară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face și oriunde te-ai duce, limba, patria și cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap și în inimă, în sânge. Se poate face transfuzie de sânge, dar nu se poate face transfuzie de moștenire culturală. Moderniștii nu s-au putut elibera de moștenirea folclorului. Folclorul le oferea certitudini existențiale și artistice. Astea nu le puteau obține de la filozofii și artiștii occidentali, oricât de colosali ar fi fost aceștia, cu găselnițele lor de moment și neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul acționează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentației, arhitecturii, ba chiar și asupra spectacolelor ultratehnicizate, dacă nu chiar și asupra filozofiei. Fascinează ispititor, copleșitor și acționează centripet asupra tendințelor centrifuge. Moderniștii noștri, încurajați de publicul occidental, și-au luat-o în cap. Își închipuiau că ei erau alfa și omega. Au refuzat să creadă că alfa și omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le-a fost temelia și rădăcina. O dovedește însăși opera lor. Cum să vadă asta occidentalii, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poți să știi că cineva seamănă cu ta-său, dacă nu l-ai văzut pe ta-său.

Folclorul românesc este un patrimoniu național, dar nu este rezervat numai pentru români. Chiar și cei de altă naționalitate, etnie sau altă religie și aflați pe culmile culturii, au fost fascinați de creațiile țăranilor noștri. Béla Bartók și-a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internațională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu mâna cântece românești, cu melodia și versurile lor. Astfel și-a îmbogățit propria sa creație cât și repertoriul tarafurilor ungurești. Nu. Nu a furat. A cules folclor muzical. A oferit Academiei române toată culegerea sa de folclor muzical, însă academicienii au respins oferta lui. Bartók le-a tipărit în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să primească volumele trimise. La 30 de ani după moartea lui, s-au reeditat în America în cinci volume mari, iar Biblioteca Academiei le-a acceptat. Un volum cuprinde muzica cu texte licențioase, umoristice. „Hai la horă să jucăm, fata să ne-o mărităm. Ferice de noi c-om da-o, vai de pielea cui o lua-o. Nu mai vede haină nouă, nici cămașă cu șabace, nici izmene cum îi place.” (Cu metagramă pentru cuvântul „pielea”.) Românii sunt atât de bogați, încât nu consideră transferul de muzică românească la unguri sau la alții ca un furt național, ci ca o donație generoasă, făcută altor națiuni. Românii au donat modei internaționale iia, fără să ceară drepturi de patent ca americanii pentru Coca-Cola. Sau câte alte invenții românești mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu reacție și nu mai știu câte altele. Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Dana Dragomir (Pandana) și mulți alții se îmbracă țărănește, dar sunt oameni cultivați, cu studii superioare. Zamfir s-a făcut cunoscut întâi ca mesager al muzicii populare și abia apoi a compus muzică cultă. Nu știu dacă occidentalii au priceput ironia lui fină: cu naiul unui zeu păgân, cel mai afurisit de către biserică, Zamfir a sfințit catedrale gotice. Să nu-ți vină să râzi de cine trebuie? Românii pot să râdă de orice și de oricine, însă nu poți să râzi cu oricine.

Care e cel mai important component al literaturii populare române? Cred că sentimentul frăției cu natura și cu toți oamenii, optimismul, încrederea în izbânda binelui, cultul pentru valorile etice și estetice. Și mai este tezaurul de înțelepciune multimilenară, din întreaga producție literară orală, cu înțelepciunea comprimată aforistic în zecile de mii de proverbe și zicători, cum niciun alt popor nu mai are. De la Tărtăria, Hamangia, Vădastra sau Cucuteni încoace ni s-au umplut hambarele cu proverbe și zicători și avem gigantica colecție de proverbe a boierilor Golești. S-a tipărit doar o mică parte din ce au cules Goleștii. Cea mai mare parte a colecției lor a rămas netipărită și nimeni nu se încumetă să o tipărească în întregime. Goleștii au făcut o muncă faraonică. Cu câți scribi or fi lucrat?

Ce îmi place mie cel mai mult din folclor? La fel ca și în literatura cultă și în filme: umorul. Românii folosesc umorul ca armă mai efectivă decât argumentul persuasiv, care bate apa în piuă. De la ironia cea mai fină și insidioasă, până la sarcasmul cel mai mustos, folclorul cuprinde toate categoriile de râs, în toate situațiile și pe gustul tuturor. Folclorul ne învață umorul ce izbucnește în hohote de râs, râsul de te dor fălcile, cât și râsul lăuntric, de li se taie la toți respirația, se abțin să nu explodeze și nimeni nu mai mișcă, nu mai clipește. Ah, ce ne unge la inimă!

http://www.logossiagape.ro/2018/09/15/victor-ravini-trei-suedezi-barosani-cand-cazu-comunismul-la-bucuresti/