Omenia noastră

Cioran, care îl cunoștea pe Eliade, s-o fi intoxicat de pesimismul și fatalismul savanților, bine îndreptățit de situația în care ajunsese România după invazia sovietică și ocupată de români. Sau poate că pesimismul lui o fi cumva doar un scepticism față de cultura franceză și în general occidentală, la care s-a remorcat?

Așa îi trebuie, dacă a uitat să mai bea din izvoarele folclorului din Carpați. Sau poate că provine genetic din istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor.

Fiindcă românul s-a născut poet, iar nu soldat, ca prusacii.

Menirea românilor este propășirea artelor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei. A cuvântului și a binelui. La asta nu ne bate nimeni.

Omenia noastră, cu cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce umblă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare și cu planuri criminale împotriva omenirii.

S-ar putea ca Despre inconvenientul de a te fi născut să fie o elegie națională? Nu știu. O fi un antipod al Ciocârliei lui Enescu. Orice om și orice popor poate avea diferite stări sufletești, nu numai una. Eminescu a scris elegii, dar și poezii militante, electrizante, mobilizatoare. De asta și vor dușmanii tradiționali, prin cozile lor de topor, să renunțăm la Eminescu, ca să renunțăm la idealurile noastre, la tot ce avem și să nu mai fim cine suntem. Poate că este o elegie existențială, a tuturor, dar și a noastră. E o durere căreia românii cel mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind-o astfel prin râs și optimism, amintindu-ne genetic, din sânge, de la Zalmoxes, așa cum se știe și de la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toții în nemurire, până când uităm că suntem nemuritori. Aș zice că mai degrabă e o elegie individuală, numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulți români care își dau cu pumnii în cap că s-au născut. Le trece repede și apoi râd.

Dar și Cioran râde cu gura până la urechi într-o fotografie. Am pus-o în Miorița – Odödlighetens källa, editată la Stockholm. Mi s-a părut cea mai reprezentativă pentru el. În fotografia aceea eu cred că el râde în eternitate, de Sartre și de toți cei ce văd la el pesimism. Mi-a spus odată un dobitoc, un psihiatru, dar nu din România, inconștient că manifesta toate semnalmentele de schizofrenie specifice bolii numite în Franța narcisism pervers, că el vedea la Cioran schizofrenie. Îi trata pe alții și nu se trata pe sine. Fiecare vede într-o carte sau la altul o oglindire a propriului său suflet. Sau nu vede nimic. Eliade zice că el nu vede în Miorița nici pesimism și nici optimism, le exclude pe amândouă. Eu sunt prea așa cum sunt și nu pricep: Atunci ce a văzut Eliade în Miorița? Ce a văzut mai mult, decât un prilej pentru a se da bine cu stăpânirea? A acreditat teoriile comuniștilor despre Miorița, ca să își pregătească întoarcerea triumfală în țară. Dorul de țară l-a îmboldit, s-a grăbit și ne-a dat la repezeală o carte nedemnă de competența și de prestigiul lui. Însă, dacă Nicolae Steinhardt sau alții văd în De la Zalmoxis la Gengis-han un liturghier sau o cazanie, așa văd ei. Fiecare vede ce vrea să vadă. Eu am văzut în pesimismul lui Cioran sau al lui Schopenhauer optimism tonifiant. Cum să nu se poată mai rău de așa? Să fim optimiști, se poate. Cu cât mai multe rele și belele vor cădea pe capul nostru, cu atât mai dârji ne vom scutura, ne vom mobiliza în lupta binelui contra răului și vom răzbi prin orice ar fi. De e pace, de-i război, bucuroși le-om duce toate, cum ne învață Eminescu. Iar în cartea de telefon eu văd numai oameni inteligenți. Așa e liber fiecare să citească o carte cum vrea și să creadă ce vrea. Credințele sunt întotdeauna diametral opuse: există Dumnezeu, ba nu există. Și unii și alții cred, așa e când nimeni nu știe nimic. Eu aș zice să citim inconvenientul lui Cioran invers, ca o laudă vieții sau despre inconvenientul de a nu te mai naște încă odată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi înțeles nimic de la viață.

Care e cel mai important component al literaturii populare române? Cred că sentimentul frăției cu natura și cu toți oamenii, optimismul, încrederea în izbânda binelui, cultul pentru valorile etice și estetice. Și mai este tezaurul de înțelepciune multimilenară, din întreaga producție literară orală, cu înțelepciunea comprimată aforistic în zecile de mii de proverbe și zicători, cum niciun alt popor nu mai are. De la Tărtăria, Hamangia, Vădastra sau Cucuteni încoace ni s-au umplut hambarele cu proverbe și zicători și avem gigantica colecție de proverbe a boierilor Golești. S-a tipărit doar o mică parte din ce au cules Goleștii. Cea mai mare parte a colecției lor a rămas netipărită și nimeni nu se încumetă să o tipărească în întregime. Goleștii au făcut o muncă faraonică. Cu câți scribi or fi lucrat?

Ce îmi place mie cel mai mult din folclor? La fel ca și în literatura cultă și în filme: umorul. Românii folosesc umorul ca armă mai efectivă decât argumentul persuasiv, care bate apa în piuă. De la ironia cea mai fină și insidioasă, până la sarcasmul cel mai mustos, folclorul cuprinde toate categoriile de râs, în toate situațiile și pe gustul tuturor. Folclorul ne învață umorul ce izbucnește în hohote de râs, râsul de te dor fălcile, cât și râsul lăuntric, de li se taie la toți respirația, se abțin să nu explodeze și nimeni nu mai mișcă, nu mai clipește. Ah, ce ne unge la inimă!

http://www.logossiagape.ro/2018/09/15/victor-ravini-trei-suedezi-barosani-cand-cazu-comunismul-la-bucuresti/