Nicolae Steinhardt Dăruind vei dobândi

Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înțelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva.
Și anume: să dăm ce nu avem.
Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg?

Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?!
Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce va temeţi? Sunt imposibilul care vă privește?
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultam pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: să știți, Părinte, că nu am nici credinţă nici lumină nici esență nici curaj nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.
„Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.” „Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc.” „Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.”
Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învățat: de vrei să cârmuiești, slujește; de vrei să fii înălțat, smerește-te; de vrei să mântuiești sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).
Nicăieri, în afara de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dând ce nu avem, dobândim, prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecția e valabilă pentru orice creștin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care își simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric și secetă; să nu ia câtuși de puțin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în gradina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la ușa altarului – ca să afle credință, întărire, lumină şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine știe că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Si, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomana făcută altuia.
„Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.” Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?
Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăznești a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţă uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ceea ce ai știut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumina proiectată de oglindă – şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte.
Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipa – necum ani de zile – că Hristos dorește să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de necrezut!
Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranță, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţa şi lumina măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află în criza de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi în stare a săvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că „ei nu sunt din lume şi Eu nu sunt din lume” (Ioan 17,16). şi iarăşi: „Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan, 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20,35) Pavel așijderea grăiește: „Trebuie să ajutați pe cei slabi și să va aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, caci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”
În adevăr, dând peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voință și nerușinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd și îndrăzneț – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul „Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omeneasca nu poate să priceapă.