Nichita Stănescu – Cu o uşoară nostalgie

 

Cu cât se-nsera peste arborii rari,
cu atât începeau să lumineze mai
tare inimile noastre de hoinari, 
căutătorii pietrei filozofale.

Totul trebuia să se transforme în aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca nişte lacuri
de câmpie,
şi noi nu mai conteneam traversându-le.
Ora îşi punea o coroana de nori, liliachie.

Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule?