Alexandru Paleologu Despre lucrurile cu adevarat importante

 

Dupã cum unora le lipseste simtul comicului sau al sublimului, altora (în bunã mãsurã, probabil aceiasi) le lipseste simtul divinului. Existã si credinciosi practicanti cãrora le lipseste simtul acesta.
Simtul divinului, dacã îl ai, te face sã recunosti fãrã gres, instantaneu, luminos si exaltant prezenta a ceva „sfânt si însemnat. Poate fi un semn imperceptibil,evanescent, în aparentã cu totul oarecare. Bunãoarã, în Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, momentul perceperii, în sordida celulã a închisorii Jilava, a unei fractiuni infime de cer însorit reflectat într-o micã bãltoacã de apã murdarã, printr-un interstitiu al oblonului ce interzicea lumina zilei.
Veti întreba : pe ce criteriu poti dumneata decide cã acest lucru este sfânt si însemnat, iar altul, poate similar,nu ? Pe nici un criteriu. Doar prin simtul divinului.Nu e prezumtios ? O fi, nu stiu. Sunt nenumãrate astfel de semne, dar câti sunt destul de atenti, destul de lucizi ? Luciditate sau, dimpotrivã, misticism nebulos, vointã de iluzionare ? Cum e cu auzitorii de voci, cu vãzãtorii de înfãtisãri impalpabile ? Cu acestia e bine sã fim rezervati si prudenti. Sunt lucruri nedemonstrabile.
Numai simtul divinului, care opereazã abrupt si infailibil, le poate discerne si discrimina. Es ist so.
*
Ratiunea e bunã, nu trebuie sã ne lepãdãm de ea. Dar neglijeazã nuantele, lucrurile evazive, insesizabile. „Ratiunea, zice Sf. Augustin, e o fortã care duce la unitate. Inteligenta, dimpotrivã, merge la detalii, la semne, la întelesuri. Nu la „sensuri, ci la întelesuri. Nu e nici realist, nici rezonabil (si nici rational) a nu le lua în seamã. Ratiunea trebuie controlatã de inteligentã si de suflet. Altminteri, duce la rationalizare (care uneori e o solutie, dar nu oricând) si la sistematizare, care sunt
superficiale si fortate. Duce la utopie. La teroare.
*
Pomeneam mai sus de credinciosi practicanti lipsiti de simtul divinului. Nu li se poate imputa aceasta. Sufletul lor nu e tautologic. E destul de trist cã nu pot discerne în cotidian lucrurile „sfinte si însemnate. Riscã sã treacã iremediabil, cu inocentã, pe lângã marile revelatii si miracole, de care e plinã viata. Dar credinta îi poate mântui.

 

DESPRE PRIETENIE

 

Probabil cã marile prietenii, cum a fost cea dintre Caius Laelius si Scipio Aemilianus, al cãrei elogiu îl face Cicero în De amicitia, erau si atunci destul de rare, poate tot atât de rare ca în zilele noastre si ca întotdeauna. Vestitele si exemplarele cupluri de prieteni ca Damon si Pithias sau Harmodius si Aristogiton, care au existat istoriceste, pentru a nu mai pomeni pe cele legendare ca Ahile si Patrocle sau Oreste si Pilade, erau, ca si cel care i-a inspirat lui Cicero cunoscutul dialog, cazuri cu totul exceptionale : au si fost retinute ca atare în amintirea omenirii. Fireste cã asemenea prietenii s-au legat si se pot lega si între oamenii obscuri, dar experienta si judecata ne spun cã numãrul lor nu poate fi decât o minoritate. Marea prietenie e fãrã îndoialã tot asa de putin obisnuitã ca marea dragoste. Ca si aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de culturã, adicã un produs al spiritului, care, potentând o pornire spontanã si sporadicã (gr. sporadikos : împrãstiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuãrii, în cazul prieteniei, sociabilitatea), o transformã într-un sentiment concentrat, constient si continuu. Asa cum toti oamenii au, mai mult sau mai putin, o viatã sentimentalã, dar cei mai multi ignorã marea iubire chiar dacã-si închipuie cã au parte de ea, toti avem relatii mai mult sau mai putin preferate cu unii din semeni. Dintre acestia unii ne devin apropiati si intimi, pe temeiul plãcerii si folosului material sau, ca sã ne exprimãm mai frumos, al „afinitãtilor elective. Dar câte din aceste prietenii nu rezistã decât fiindcã nu au avut prilejul verificãrii printr-o probã severã si eliminatorie ? Câte nu se desfac pur si simplu prin schimbarea domiciliului sau locului de muncã ? ªi câte rezistã unei lungi absente, câte nu sunt foarte usor înlocuite ? În ce mã priveste, am avut, e drept, bucuria sã mã întâlnesc în 3 4 Alexandru Paleologu strãinãtate, dupã decenii de despãrtire si fãrã sã ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinerete, cu care am regãsit imediat aceeasi întelegere perfectã si cordialã de odinioarã, chiar mai profundã multumitã maturitãtii. Dar am vãzut în jurul meu cum schimbãrile pe care timpul le aduce în cadrul existentelor noastre fac sã treacã în uitare persoane cu care am avut, probabil chiar ani de zile, obiceiul sã ne petrecem rãgazurile împreunã : ne erau si le eram de fapt destul de indiferenti. Desi, cum spuneam, nu cred cã proportional prietenia era mai putin rarã în vechime decât azi, e totusi foarte probabil cã în societatea modernã alegerea prietenilor, cât si relatiile cu ei sunt mult mai întâmplãtoare decât în epocile trecute, din cauza asa-numitului „ritm al vietii, adicã a organizãrii ocupatiilor si a „timpului liber. Însãsi expresia aceasta, pe care lumea veche nu o cunostea si care a apãrut cam o datã cu taylorismul si ca un efect al acestuia, implicã faptul cã o parte însemnatã a timpului, deci a vietii oamenilor, nu e liberã, iar pe cealaltã se grãbesc s-o „omoare, scop în care se inventã si prolifereazã pe scarã din ce în ce mai mare divertismente standardizate. Parazitii sociali al cãror timp e în întregime „liber îl… „omoarã în întregime, ceea ce înseamnã în definitiv cã-si anuleazã totalmente existenta (or, între insi cu existente nule nu se pot întemeia prietenii reale). În ziua de azi, timpul zis „liber e folosit îndeobste pentru asa-numita „deconectare, care nu înseamnã propriu-zis altceva decât suspendarea sau obliterarea oricãror preocupãri reale, deci iluzie si inconstientã mai mult sau mai putin organizate. În consecintã, prieteniile au si ele acest caracter si se revine la relatii superficiale, dacã nu si efemere, respectivii prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end, bridge si celelalte. Pe de altã parte, ocupatiile devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt de obicei ocazionate de „specialitãti: medicii între ei, inginerii între ei, economistii, scriitorii, avocatii, militarii, pictorii etc., între ei (cu totii, la rândul lor, diferentiati pe specialitãtile tot mai distincte din sfera profesionalã : chirurgi, electronisti, dramaturgi si asa mai departe). ªi cãsãtoriile sunt prilejuite mai mult de coincidente profesionale decât de Despre lucrurile cu adevãrat importante 3 5 alte afinitãti. Durata acestor relatii, fie amicale, fie conjugale, e si ea determinatã de relativul status quo al împrejurãrilor. Nu e mai putin adevãrat, totusi, cã si prieteniile ilustre ce se pot arãta ca exemple au fost si ele, de cele mai multe ori, între oameni oarecum de aceeasi „specialitate, Laelius si Scipio, de pildã. E firesc ca între oamenii ce se consacrã unor mari idealuri si actiuni, în artã, în stiintã, în politicã, sã se aleagã prieteni cu afinitãti personale profunde si durabile. În asemenea cazuri, eventualele disensiuni si rupturi ce pot surveni nu au niciodatã decât motive de ordinul credintelor si principiilor si deci prietenia, chiar dacã înceteazã definitiv, rãmâne undeva, în plan ideal, întreagã, iar stima si poate chiar iubirea mutualã, trecând într-un domeniu al tãcerii, nu pot sã disparã cu totul. Nu cred deloc cã asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea anticã decât în cea medievalã, în cea modernã sau în cea contemporanã. Dar e adevãrat cã în antichitate se punea un pret mult mai mare pe prietenie decât pe dragoste. Fãrã îndoialã cã aceasta se datoreazã relativului dispret al anticilor fatã de femeie, adicã mai exact desconsiderãrii ei în plan social. În Evul Mediu conditia juridicã a femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea socialã a câstigat enorm prin cultul Madonei si institutia cavalerismului : de aici aparitia amorului courtois, idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a lui Tristan sau a lui Lancelot. Mai târziu au apãrut filozofii „libertini si senzualismul, atât filozofic, cât si „galant, apoi romantismul, pe urmã scoala naturalistã si în cele din urmã Freud. În toate aceste perioade a dominat interesul fatã de femeie, vãzutã alternativ, când ca Madonã, când ca Venerã. Între timp, în vremea Renasterii, atât datoritã recrudescentei interesului pentru antichitate, cât si altor cauze pe care nu e loc sã le enumerãm acum, prietenia virilã redevine o temã „culturalã si Montaigne, de pildã, vorbind de prietenia dintre el si Etienne de la Boétie, o trateazã în spirit si cu referinte antice. Trebuie sã remarcãm cã la Grecii antici prietenia virilã fãcea loc si asa numitului „amor grec, despre care Montaigne spune : „Et cet’autre licence Grecque est justement abhorée 3 6 Alexandru Paleologu par nos moeurs, laquelle pourtant pour avoir, selon leur usage, une si necessaire disparité d’aages et différence d’offices entre les amans, ne respondoit non plus assez a la parfaite union et convenence qu’icy nous demandons. (Ess., I, cap. XXVIII). Caracterul ambiguu al prieteniei la Greci apare ca de la sine înteles în dialogul lui Platon, Lysis sau despre prietenie. Dialogul acesta e plin de argutii sofistice aduse pe de departe pentru a stabili teze practic contestabile, dar filozofic fecunde, în mod obisnuit atribuite lui Socrate de cãtre Platon, cum este cea cã prietenia (philia, aproape identicã la el cu eros) ar fi nãzuinta unilateralã a neîmplinitului cãtre împlinire si cã deci numai fiinta imperfectã iubeste, cea perfectã rãmânând impasibilã (tezã de altminteri amendatã foarte subtil chiar de Platon la finele dialogului). Cu toate argutiile acestea, nu rareori iritante, dar si stimulatoare pentru inteligentã, Platon deduce în Lysis, într-o extrem de frumoasã si subtilã viziune artisticã (si dramaticã în planul miscãrii spiritului) esenta ultimã a prieteniei, principiul ei generator, care e ideea de Bine. Dar despre prietenie propriu-zis, adicã despre ceea ce întelegem în mod obisnuit si efectiv prin acest cuvânt, despre formele si modalitãtile ei ca fenomen concret, social si individual, aflãm din Lysis prea putin. Tuturor acestor forme si modalitãti le face inventarul complet Aristotel în cãrtile a opta si a noua din Etica Nicomahicã. Nimic nu e de adãugat, nici de amendat la ceea ce spune Aristotel în aceastã materie (ca si în aproape toate materiile). De la început face o afirmatie extraordinarã, care dacã nu e înteleasã în spiritul civic, etic si rational al filozofiei grecesti si clasice, riscã sã ducã la cele mai funeste consecinte. Anume : legiuitorul întelept pune mai mare pret pe prietenie decât pe dreptate. Dacã ne gândim la importanta pe care o dã filozofia greacã legiuirii, adicã ordinei si cetãtii, întelegem cã prietenia e prin excelentã tema primordialã a filozofiei (ceea ce rezultã în mod evident si din Lysis). În nici un caz afirmatia lui Aristotel nu înseamnã cã dreptatea ar putea fi eventual sacrificatã de dragul prieteniei, ci, dimpotrivã, cã ea decurge în mod necesar din prietenie. Despre lucrurile cu adevãrat importante 3 7 Omul fiind prin definitie sociabil (zoon politikon), fireste cã afinitãtile prin care se asociazã cu semenii sãi sunt determinante pentru constituirea oricãrei comunitãti. Aristotel spune cã toate comunitãtile sunt pãrti ale comunitãtii politice (recte ale cetãtii) si cã deci aceasta se întemeiazã pe prietenie. Dar numai cetatea, adicã societatea civilã, poate asigura dreptatea si numai în cadrul cetãtii, în care se cristalizeazã morala ca fenomen individual de constiintã, e posibilã prietenia. Bineînteles cã afinitãtile care determinã comunitatea umanã sunt în primul rând interesele vitale, adicã folosul si plãcerea. Aristotel, desi declarã cã folosul si plãcerea nu confirmã în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuatiilor si nefiind intrinseci si imuabile si pure ca virtutea (adicã, dupã Lysis, binele), care singurã consacrã adevãrata prietenie, le retine totusi ca esential necesare, chiar dacã nu suficiente. Mânat mai mult de umoare si lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne, comentându-i acest pasagiu, se pripeste cam imprudent sã tãgãduiascã plãcerii si folosului caracterul de factori determinanti ai prieteniei : „Car, en général toutes celles (les amitiés n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin publique ou privé forge et nourrit, en sont d’autant moins belles et genereuses, et d’autant moins amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et fruit en l’amitié, qu’elle mesure (loc. cit.). Pãrerea cã prietenia ar fi „dezinteresatã e un cliseu moralizator lipsit de acoperire : nu existã prietenie fãrã plãcere si folos. Diferenta dintre prietenie si formele inferioare, superficiale, de cârdãsie, nu e alta decât cea dintre nivelurile de interes (fãrã a le exclude pe cele elementare, care sunt de la sine întelese). Butada cinicã a lui Bloy : „Je reconnais un ami à ceci qu’il me donne de l’argent nu e nici meschinã, nici nedreaptã. Asistenta bãneascã e, orice s-ar spune, o probã crucialã a prieteniei. Tot Bloy spunea altãdatã cã între prieteni nu se stie niciodatã cine dã si cine primeste. Folosul mutual e de toate felurile cu putintã, valorile de ordin moral si cele de ordin material intrând într-un joc de compensatii si de amestecuri care în cele din urmã mentin un echilibru egal si constant. Saint-Exupéry spune undeva cã prietenul este acela la care nu te sfiesti sã bati în toiul noptii la 3 8 Alexandru Paleologu usã strigându-i : „Deschide, sunt eu !. Unui prieten adevãrat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic. De aceea, nimic nu e mai absurd si mai injust în prietenie decât reprosurile si întoarcerea serviciilor si sacrificiilor fãcute : acesta e, de altfel, si sensul afirmatiei lui Aristotel cã între prieteni nici nu e nevoie de dreptate. Prietenia e dreaptã prin ea însãsi, ea e prin excelentã întruchiparea dreptãtii. Nu mai putin si a libertãtii. Prietenia e una din manifestãrile esentiale ale libertãtii, în primul rând fiindcã înseamnã alegere, dincolo de legãturile rudeniei (dar, liberã fiind alegerea, ea poate fi fãcutã si înãuntrul acestora). Prietenie înseamnã optiune manifestã si constantã, deci o angajare deliberatã si încãrcatã de rãspundere. E deci cu totul strãinã de orice capriciu si de regulã nu se declanseazã prea spontan (ceea ce nu înseamnã deloc cã întâmplarea nu joacã si în prietenie ca si în toate lucrurile omenesti un rol pe care numai cine nu are simtul realitãtilor se încumetã a-l nega). Aristotel subliniazã de la început cã, neputând exista prietenie decât mutualã, ea trebuie sã fie manifestã, stiutã nu numai de cei în cauzã, ci de toatã lumea. Îmi pare evident cã nu pot exista prietenii secrete. O conjuratie nu e prietenie propriu-zisã, dar se poate întemeia pe prieteniile existente sau poate da nastere altora care sã subziste ulterior. Dar prietenia nu poate fi clandestinã : ca act de libertate, ea trebuie sã fie pe fatã, uneori chiar sfidãtoare : clandestinitatea e contrariul libertãtii. (E adevãrat însã cã „ocultarea, „conjuratia, „ilegalismul sunt, în anumite perioade si împrejurãri, singura subzistentã a libertãtii, dar scopul nu poate fi altul decât iesirea la luminã.) Aristotel aratã cã regimul politic cel mai favorabil prieteniei e democratia, în vreme ce sub tiranie prietenia devine extrem de rarã. Tiranii au numai adulatori si sicofanti ; ei nu pot avea prieteni si nici tolera prieteniile dintre supusi ; fac totul pentru a le ruina, prin insinuarea suspiciunii mutuale, îndemnarea la delatiune, dezbinarea prin tentatie si fricã. Prietenia e singura fortã care, prin simpla ei existentã, se opune implicit tiraniei si mentine spiritul relatiilor civile în plinã oprimare si degradare a virtutilor civice. Fireste cã la Despre lucrurile cu adevãrat importante 3 9 atari presiuni nu rezistã decât foarte rare prietenii adevãrate. Acestea sunt de asemenea singurele promotoare ale relatiilor civile si în cazul anarhiei. Prietenia fiind o optiune, cum spuneam, deliberatã si constantã, fiind un mod de a asuma destinul altuia, e limpede cã ea nu se poate da cu usurintã. Genul de om „prietenos, asa-zis cald si comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunãvointa împrãstiatã e prin naturã inapt pentru virtutea eliminatorie, rãspunzãtoare si perseverentã care e prietenia. Cred, dimpotrivã, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai putin doritor de a plãcea, poate chiar în aparentã mai egoist, poate uneori cu un caracter mai dificil. Nu e de pus multã nãdejde în prietenia altruistilor fãrã astâmpãr, maniaci ai negãrii de sine si idealisti nerãbdãtori ; as crede chiar cã o oarecare nuantã de mizantropie e mai curând proprie unor prietenii adevãrate. Generozitatea, fãrã de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc tot una cu altruismul ; ea presupune o constiintã de sine mult mai sigurã si mai cuprinzãtoare decât la firile comune si e, de fapt, inseparabilã de curaj ; aceste douã însusiri, pe care Descartes le pretuia atât de sus, nu pot exista fãrã o foarte precisã putere de reprezentare a realitãtilor nevãzute si fãrã o foarte fermã putere de decizie, adicã fãrã imaginatie si simt practic. Nu existã prietenie si nu existã nici o virtute fãrã imaginatie si fãrã simt practic. Fiind o manifestare a libertãtii, prietenia, diferit de afinitãtile de rudenie, poate fi revocatã. Usurinta cu care, din motive accidentale si fãrã nici o disensiune sau conflict, se desfac legãturi de foarte familiarã si quasicotidianã comunicare, dovedeste cât de superficialã si lipsitã de continut sufletesc este pretinsa prietenie dintre oamenii comuni si mai dovedeste si mizeria si subumanitatea lor moralã : a nu avea o realã nevoie de prietenie presupune a nu avea afecte umane reale nici în cãsnicie : soti, pãrinti, copii nu sunt altceva decât niste insi legati numai prin interese primare ; când aceste interese nu mai coincid, e uluitor câtã funciarã indiferentã sau chiar ostilitate iese la ivealã între fiinte 4 0 Alexandru Paleologu care au trãit laolaltã, împãrtindu-si treburile dar nu si împãrtãsindu-si viata. Încetarea prieteniei fiindcã folosul imediat sau plãcerea monotonã a divertismentelor în comun au expirat aratã cã de fapt nu fusese între acei insi niciodatã propriu-zis prietenie. O prietenie adevãratã nu se poate epuiza prin uzurã si nici nu poate înceta fiindcã pãrtile si-au descoperit la un moment dat alte gusturi sau alte interese. Încetarea unei prietenii este faptul cel mai grav ce poate surveni în existenta cuiva a cãrui constiintã e de rang cu adevãrat uman : e un fel de moarte, o moarte partialã pe care o decide liberul arbitru. Uneori aceastã decizie e inevitabilã, indiscutabilã si absolutã ; atunci e luatã poate nu fãrã efort, dar fãrã ezitare, ca imediat si existential obligatorie : acesta e cazul când în persoana prietenului se reveleazã brusc un monstru, când, cu alte cuvinte, întregul sãu spatiu moral e invadat de inumanitate. Sã despuiem asemenea cazuri de orice eventual si iluzoriu prestigiu „demonic: adevãratele urme ale monstruosului si inumanului sunt: nulitate, imposturã, minciunã sau, pentru a da niste exemple din literaturã, Hlestakov ori Coriolan Drãgãnescu. Între derizoriu si odios deosebirea e doar de opticã, nu si de esentã ; de la Tartuffe la Iago, de la Hlestakov la Macbeth nu existã esential nici denivelare, nici distantã. Deriziunea sau ferocitatea sunt termenii unei alternative doar aparente. Nu existã abominatie de care nulitatea sã nu fie perfect aptã. Oroarea pe care, odatã demascat, un asemenea ins o inspirã vine din aceastã nelimitatã a lui aptitudine de a invalida existenta. Nu încape nici o îndoialã si nici o sperantã : raporturile cu el nu numai cã trebuie sã înceteze neîntârziat, dar si trecutul comun se caseazã în întregime, cu atât mai vârtos cu cât a fost mai intim si mai pretuit. În atare caz, procesul nu i-l facem în fond aceluia, ci nouã însine, fiindcã e greu de admis (dar nu imposibil) cã cineva poate deveni radical altul decât era de la început si deci eroarea în alegere a fost fãrã de scuzã. Dar, dincoace de asemenea cazuri extreme, nu e deloc exclus ca cineva sã-si schimbe firea pânã într-atât încât relatiile cu el sã nu poatã continua potrivit cu afinitãtile pe care se întemeiaserã înainte si deci prietenia sã Despre lucrurile cu adevãrat importante 4 1 înceteze oarecum de la sine. În asemenea caz, încetarea aceasta nu e efectul unei revocãri decisive, ci e de fapt doar o suspendare, chiar dacã nu sunt sanse sã se revinã asupra ei. Revocarea prieteniei devine o problemã supusã deliberãrii si pronuntãrii exprese în cazurile în care prietenul sãvârseste fapte de naturã sã-i atragã oprobriul. În asemenea cazuri, intransigenta poate fi pur si simplu o dovadã de închistare sufleteascã, de infatuare si de fariseism. Prietenia, dacã e adevãratã, e un sentiment profund, care presupune si un credit nu nelimitat, dar foarte larg fãcut partenerului. Mai ales dacã greselile acestuia sunt grave si de naturã sã-l izoleze socialmente, este nu numai o datorie de caritate, dar ar trebui sã fie un impuls al inimii sã-i dãm întreaga noastrã asistentã, mergând pânã la a ne compromite public pentru el. Fireste, între obligatiile ce ne incumbã în atari împrejurãri este si cea de a-i atrage atentia si de a nu-i ascunde blamul nostru, dar trebuie sã existe si aici o mãsurã, o cuviintã, un respect al libertãtii celuilalt, care sã ne cenzureze excesul moralizator, cu atât mai mult cu cât fiecare stim foarte bine cã nici onorabilitatea noastrã nu e perfectã. Existã fireste o limitã a rãbdãrii fatã de abaterile prietenului, dar aceastã limitã trebuie sã fie cât se poate de largã : acesta e si întelesul preceptului „sã ierti fratelui tãu de saptezeci de ori câte sapte. Rãbdarea si toleranta aceasta sunt cu putintã atâta timp cât, în ciuda abaterilor sale, prietenul continuã sã accepte în principiu legislatia moralã si criteriile comune pe care s-a întemeiat prietenia. Dacã si-a schimbat principiile, dacã a repudiat acea legislatie si acele criterii, e limpede cã a rupt comunitatea esentialã a prieteniei si cã aceasta nu mai poate dãinui. Încetarea ei, explicit sau implicit declaratã, are un caracter expres si inflexibil. Nu însã si ireversibil în mod absolut. Trebuie sã fim intratabili în asemenea situatie, dar nu absolut si neconditionat intratabili. La Rochefoucauld spunea cã oricât de mare ar fi rusinea pe care am putea-o merita, stã în puterea noastrã s-o rãscumpãrãm. Bineînteles, cu un pret tot atât de mare, care, desigur, trebuie sã fie, omeneste vorbind, neînchipuit de greu de plãtit si, fãrã îndoialã, în nici un caz pe mãsura si puterile sufletesti 4 2 Alexandru Paleologu ale unei firi comune. Cine e în stare de asemenea efort (care desigur e si de duratã), meritã nu numai reabilitarea totalã si fãrã rezerve, dar o admiratie si un respect mai mari decât ar fi putut obtine anterior. Existã însã cazuri teribile, când, fãrã ca unul din prieteni sã comitã vreo actiune moralmente blamabilã, respectând în continuare codul moral comun si pãstrându-si întreaga bunã credintã, prietenia intrã într-un conflict fãrã iesire, adicã propriu-zis tragic : în cazul disensiunilor politice. Bineînteles, nu e vorba de simple divergente de opinie si de optiuni diverse sau opuse în cadrul unui regim stabil : acestea pot provoca uneori între prieteni nervozitãti trecãtoare, ridicãri de ton si ofense mai mult sau mai putin suportabile si de regulã mici zgândãriri de nuantã epigramaticã si ironicã, aproape niciodatã de naturã sã întunece prietenia. Dar marile crize politice, lovituri de stat, revolutii, rãzboi civil pot arunca buni prieteni în tabere opuse. În asemenea cazuri, adversitãtile sunt ireductibile nu numai pentru cã pasiunile se exacerbeazã extrem, cu consecinte sumare si implacabile, ci si pentru cã problema binelui public, salus populi, capãtã un caracter radical, adicã tragic. Atunci se pune proba de foc. Cazuri de acestea au fost mai putin rare decât s-ar putea crede, în vremuri de rãzboi civil si teroare : prietenii se pot afla în tabere vrãjmase iar unul sã cadã în teritoriul stãpânit de ceilalti si la cheremul aparent fostului sãu prieten. Acesta nu va ezita sã-si trãdeze mai curând cauza decât prietenul, cãlcând peste propria convingere, cu orice risc, inclusiv cel suprem. Iatã întelesul ultim al tezei lui Aristotel : prietenia este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e dreptatea. Dreptatea neputând fi decât divinã, prietenia, ca si dragostea, e de fapt cale împreunã spre Dumnezeu. (1974)