Platon – Fedon

in cautarea adevarului, un filozof n-ar trebui sa se bazeze deloc pe cele 5 simturi primare. Stradaniile acestuia de a gasi adevarul trebuie sa se orienteze cat mai mult asupra constiintei proprii si mai putin (sau deloc) asupra trupului. Ajungem astfel la ideea ca adevarata cunoastere nu se gaseste in exteriorul nostru ci altundeva, mai adanc, in interiorul fiecaruia dintre noi. Definim astfel sufletul sau constiinta, o entitate in armonie cu corpul nostru dar complet diferita de acesta. Mergand mai departe cu rationamentul, intelegem ca adevarul absolut, ultim, poate fi descoperit numai in momentul in care trupul nu mai prezinta un obstacol in calea cunoasterii. Moartea apare astfel ca o eliberare a spiritului, o cale catre cunoasterea suprema. Socrate explica astfel de ce un filozof nu ar trebui sa se sperie in fata mortii:

[…]
“Prin urmare nu-i pentru tine o dovadă, zise Socrate, că omul pe care-l vei vedea foarte mâhnit în faţa morţii n-a fost un iubitor de înţelepciune, ci de trup? Că acelaşi mai este poate iubitor de arginţi, doritor de onoruri, sau că preţuieşte fie pe una din astea, fie chiar pe amândouă?

Problema supravieturii sufletului dupa moarte este abordata aici de Platon intr-un mod original – nemurirea sufletului este explicata cu ajutorul teoriei potrivnicelor: orice lucru care are un contrariu se naste, obligatoriu, din propriul lui contrariu. Cu alte cuvinte, orice e iute a fost mai intai incet. Orice e mare a fost, la randul lui, mic. Dreptul a fost odata nedrept…iar tarele a fost slab (la fel cum tarele, daca e sa ne raportam la imbatranirea corpului, va deveni, din nou, slab). Aplicata asupra vietii si mortii, teoria potrivnicelor ne duce cu gandul la faptul ca moartea este potrivnica vietii dar, totodata, se naste din ea. Acelasi lucru putem spune despre viata: ca este potrivnica mortii si se naste din ea. Este ca starea de trezire si somn, fiecare urmand una dupa cealalta. Daca doar s-ar muri, iar din moarte nu ar iesi viata, atunci nu ar ramane decat moarte – ceea ce nu e posibil.

Platon emite ipoteza ca sufletul a existat inainte de a ne naste, si ca stiinta (implicit cunoasterea) nu e decat o aducere aminte. Pe acest principiu, tot ceea ce cunoastem am mai invatat deja – recunoastem ca cineva, ca sa isi aduca aminte de un lucru, trebuie neaparat sa fi cunoscut acel lucru inainte. Imediat ce avem perceptia unui obiect, ne apare in minte ideea de asemanare sau neasemanare cu ceva de care ne aducem aminte. O floare, un lemn, o cladire, o asemanam in mintea noastra cu ceva ce am mai vazut candva. Avem notiunea egalitatii pentru ca tindem mereu sa comparam obiectele intre ele, fara sa atingem insa acea egalitate absoluta pe care o avem in mintea noastra. Cand observi un lemn, un obiect concret, imediat apare in minte egalitatea cu alt obiect similar, conceptul spre care tinde acel obiect, dar fara sa-i fie egal in totalitate. Noi comparam obiectele pe baza unui concept de egalitate pe care l-am mai intalnit si cunoscut deja. La fel, putem aplica aceeasi teorie si pentru bunatate sau frumusete: am cunoscut bunatatea si frumusetea absoluta, cu care tindem sa comparam toate persoanele bune si frumoase care ne apar in viata…acestea neputand atinge insa niciodata valoarea bunatatii si frumusetii absolute, pe care noi o cunoastem. Imediat ce ne nastem, avem posibilitatea sa comparam aceste concepte cu egalul, bunul sau frumosul absolut, fara a-l putea atinge insa. Rezulta ca aveam aceste notiuni asupra frumosului, bunului si egalului absolut dinainte de a ne naste! Le-am mai intalnit candva si ne-au ramas intiparite in structura informationala a celulei noastre sufletesti.

[…]
“Cel puţin atât a reieşit cu putinţă: că dacă cineva are o percepţie vizuală sau auditivă sau a oricărui alt simţ, i se trezeşte în minte, prin asemănarea sau neasemănarea cu aceasta, o altă cunoştinţă, acum uitată, de care obiectul perceput prin simţuri vrea să se apropie. Aşadar, urmează cu necesitate din două lucruri unu: sau toţi ne naştem cu aceste cunoştinţe şi le păstrăm în cursul întregii vieţi; sau, cei despre care zicem ca învaţă un lucru nu fac altceva în fapt decât şi-l amintesc mai târziu; iar învăţătura lor nu este decât o aducere aminte…”

Ipoteza conform careia ne nastem cu aceste cunostinte este combatuta prin faptul ca, daca am primi aceste cunostinte la nastere, ar trebui sa le fi pierdut intr-un anumit timp – tocmai pentru a putea sa ni le aducem aminte. In care anume timp ar putea fi acestea pierdute, in cazul unui nou nascut? In concluzie, sufletul trebuie sa fi existat inainte de nastere…iar aducerea aminte este firul ce leaga cunostintele din vietile anterioare ale sufletului.

Nemurirea sufletului n-ar putea fi complet explicata fara o analiza a ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte. Platon aduce in discutie problema perceptibilelor si neperceptibilelor, incluzand orice bun material, incluziv trupul, in prima categorie. Lucrurile perceptibile, sau sesizabile, sunt acelea care pot fi cantarite si analizate cu ajutorul simturilor primare. Aceste sunt, deasemenea, cele care sunt supuse descompunerii (cu alte cuvinte, ceea ce nu dainuieste, ceea ce este efemer). Din categoria neperceptibilelor fac parte bunul, frumosul, adevarul, iar acestea raman mereu la fel. Nu sunt supuse descompunerii, substanta lor nu poate fi alterata de nici un factor extern, nici de trecerea timpului. Prin urmare, nici moartea nu are efect asupra acestor concepte neperceptibile (in care includem si sufletul), ele continuand sa existe si dupa moarte. Se subliniaza ideea ca sufletul este cel care conduce, trupul fiind unealta prin care constiinta se serveste pe sine.

[…]
“Au nu spuneam şi adineauri că sufletul, când se foloseşte de trup spre a cunoaşte ceva spre văz, auz sau orice alt simţ — căci a cunoaşte prin trup înseamnă a cunoaşte prin simţuri — este târât de trup spre cele ce nu rămân niciodată aceleaşi? Că se rătăceşte, se tulbură, se clatină ca îmbătat, tocmai fiindcă s-a atins de acest fel de lucruri?”

[…]
“Dimpotrivă, când sufletul cercetează ceva singur, el merge drept spre ce este curat, veşnic, nepieritor, neschimbător şi, întrucât este de aceeaşi fiinţă cu această esenţă, rămâne lângă ea cât poate sta de la sine şi prin sine. Atunci pe de o parte rătăcirea lui încetează, pe de alta se păstrează mereu pe lângă cele ce au aceeaşi stare, ca unul care s-a împărtăşit din esenţa lor. Această alcătuire şi deosebită putere de cercetare a sufletului nu se numeşte înţelepciune?”

[…]
“Cercetează acum şi pe calea următoare. Fiindcă sufletul şi trupul stau un timp împreună, natura a rânduit trupului să slujească şi să fie călăuzit; sufletului, să călăuzească şi să stăpânească.”

[…]
“Spune-mi acum, faţă de acestea, care ţi se pare asemenea cu ce este divin şi care cu ce este muritor? Oare nu găseşti că ceea ce este divin e făcut de natură să stăpânească şi să călăuzească, ceea ce este muritor să fie călăuzit şi să slujească?”

Problema nemuririi sufletului este aici interpretata de Platon la nivel conceptual, filozofic. Pentru o abordare concreta a acestui subiect exista carti de specialitate ale unor oameni care si-au dedicat intreaga viata studierii si intelegerii fenomenelor paranormale. Lucruri ce nu pot fi trecute cu vederea, desi stiinta neaga absolut tot ceea ce nu poate fi explicat si reprodus in laborator: nenumaratele cazuri de NDE (near death experience) sau cazurile concrete de aduceri aminte a vietilor anterioare. Subiecte pe care le voi aborda intr-un articol viitor.