Nicolae Steinhardt

„La începutul anului 1989, publicistul Victor Rusu i-a trimis din Israel călugărului Steinhardt o scrisoare, rugându-l sa-i răspundă la o întrebare cheie: „Ce gândeşti dumneata când eşti singur, in miez de noapte?”
Steinhardt a răspuns. Este ultima pagina scrisa de el. O pagina-document.
O pagina care nu-si propune sa şocheze, dar, Doamne!, cât de mult a scandalizat!

„Ce gânduri îţi trec prin minte, călugăre Nicolae, la 2.00 noaptea?” – îl soma israelianul sa răspundă. „Tara noastră, Israel, vorbeşte şi sufletului dumnitale? Şi am in vedere nu atât tara antica, leagănul marilor credinţe, ci ţara de azi, în care trăiesc cei până nu de mult fără de ţara, de aceea supuşi în trecut tuturor umilinţelor şi dispreţului celorlalţi.”

Călugărul, evreul, a răspuns: „Botezul meu e mai cu seama o poveste de dragoste, a îndrăgostirii mele crescânde faţă de neamul romanesc, de ce se numeşte fenomenul romanesc şi de biserica creştină. M-am simţit atras din copilărie şi tinereţe de acest fenomen romanesc (ca şi părinţii mei, de altfel). Anii de închisoare (i-am făcut ca <<naţionalist>> roman într-un lot denumit al intelectualilor mioritico-legionari) mi-au întărit dragostea şi apropierea de români.” Şi totuşi nu a fost aşa: monahii aceştia, neamul acesta de pastori si ţărani – oamenii aceştia atât de diferiţi de mine – m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţa, o răbdare o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt, la ora 2.00 a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii. Câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care am apucat. Scena atroce din <> al lui Shalom Aleichem – a fetei care s-a căsătorit cu feciorul popii din sat şi aleargă după faetonul tatălui ei, iar el se face că nu o vede, mâna mai departe cu un fanatism demn de al unui ayatollah iranian – nu mi se aplică.

(Tot astfel, în închisoare, m-am bucurat de un tratament frăţesc din partea camarazilor legionari. Eu unul nu va ascund că mă rog şi pentru evreii omorâţi în pădurea Jilava şi pentru legionarii asasinaţi de pramatia de Carol al II lea). (…) „Cât priveşte <<dicţionarul scriitorilor=”” evrei=”” de=”” limba=”” romana=””>> al lui Mirodan, nu-mi ascund părerea mea: e întocmit cu verva, dar conţine mult prea multa tinere de minte a răului, mult prea multa ranchiuna, vindicta si chiar importante doze de venin. Nu e bine! Romanii nu au executat ordinul de a-i ucide pe toţi evreii. Antonescu s-a împotrivit cu hotărâre. O ştiu din gura lui Radu Lecca (Comisar pentru Romanizare inperioada 1941-1944, n.n.) – mi-a fost vreme destul de îndelungata coleg de celula la Jilava si ne-am împrietenit. Exista, domnule Russu, un timp pentru supărare, dar exista – citez din Vechiul Legământ – si o vreme pentru uitare, iertare si împăcare. Tinerea aceasta de minte migăloasa si exacerbata numai a răului înveninează mai ales sufletul celui care nu poate depăşi stadiul sufletesc al vendetei. Sa nu uitam: nimeni nu-i fără păcat, iar lumea nu e matematic împărţită in buni si rai, iar noi, evreii, nu deţinem cu exclusivitate monopolul bunătăţii, dreptăţii si infailibilităţii „