Marin PREDA

MINICA ROSU, un prieten din copilarie al scriitorului: „A fost un mare singuratic”

Se implinesc 30 de ani de la moartea lui Marin Preda. Un rastimp in care amintirea marelui scriitor se sterge, incet-incet, ca un abur. Cand a murit Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei „Familia” din Oradea, sustinator infocat al poetului, a scris cu litere de o schioapa: „Toti cei care l-ati cunoscut, scrieti!”. Pastrati-i aura si memoria pentru cei ce vor veni dupa noi. Asa au aparut cele mai impresionante marturii despre Eminescu, scrise de colegii lui de scoala din Bucovina si de studentii teologi ardeleni, care l-au intalnit in calatoria pe care poetul a facut-o la Blaj. Pe noi, cei de azi, ne despart trei decenii de moartea autorului „Morometilor”. Paradoxal, pe masura ce opera lui castiga in importanta, imaginea creatorului ei se topeste ca fumul. Inainte de a fi prea tarziu, „Formula AS” va propune cateva marturii ale unor oameni care l-au cunoscut indeaproape. Interviurile sunt realizate de SORIN PREDA, nepotul de frate al scriitorului.

„Ii spuneam Telerezu”

– Sunteti printre ultimii martori ai copilariei si adolescentei lui Preda. Cum v-ati cunoscut? Erati de aceeasi varsta?

– Pai eram cam de-o varsta amandoi. Eu sunt nascut in iunie, iar Marin era in august. Cam de la varsta de 10 ani, asa, am inceput sa fim prieteni. Nu stiu ce anume ne-a apropiat. El era dintr-o familie cu multi frati, eu eram singur la parinti. Tatii nostri aveau cam aceeasi situatie materiala, dar eu, fiind singur la parinti, eram intr-un fel mai instarit decat el… In toti acei ani, ne vedeam des, fierbeam porumb, mancam si discutam diverse intamplari ale satului.

In casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comuna, exista un pod cu multe carti in foileton, si Marin se strecura acolo si citea ce-i pica in mana: „In noaptea nuntii”, „Saru-mana”, si nu mai stiu ce romanturi in serial. Ma lua si pe mine cu el si pana nu termina de citit cartea nu se lasa. Eram amandoi de tot hazul. Eu, fiind singur la parinti, eram mai dichisit imbracat – incins cu un brau de catifea, camasa si izmene cu flori cusute de mama. El era cu o camasa de tort si izmene tot de tort si incins cu… piedica de la cai! Nu dadeai doua parale pe noi. Desculti, cu capetele tunse chilug, o faceam pe intelectualii – incercam sa improvizam, sa scriem, sa facem ceva din cele citite. Mi-aduc aminte cand Marin inca nu incepuse sa scrie „Ferestre intunecate”, a facut o schita, o povestire acolo, pe care i-a dat-o lui neica Voicu, avocatul, sa-l intrebe ce si cum, ca de!… doi intelectuali avea satul – pe avocatul Voicu Dobrescu si invatatorul Crivat. Asa banuia Marin ca, daca le da la astia din scrisul lui, oamenii o sa-i spuna ceva de bine…In fine, cam pe vremea legionarilor, Marin venea cateodata la mine acasa, unde putea sa scrie. Nu numai ca aveam conditii ceva mai bune, dar lui ii placea sa-i dau eu, personal, sa faca un dialog, asa cum i-am dat odata sa faca un fel de piesa de teatru, intre mine si unul Besleaga, un om din sat. O alta piesa era despre circarii ambulanti, piesa cu care ne-am prezentat la directorul scolii. Acolo, la scoala, lumea era incrancenata, erau fierberi politice, dar eu n-aveam treaba cu daravelile lor si m-am prezentat la director, care era legionar, si i-am zis: „Vrem sa jucam si noi piesa noastra, „Pusca si ciomagul””… „De cine e scrisa?”, a intrebat directorul. „De Petre Marin”, am zis eu la intamplare. „Fugi, dracu’, cu prosteala asta”, mi-a mai zis el in scarba, intorcandu-mi spatele, iar eu am revenit in clasa, la ore, si m-am pus langa colegul meu de banca, Marin Calarasu, de-i mai ziceam si Telerezu.

– De unde pana unde numele acesta, de Telerezu?

– Nu ma intreba, ca nu stiu. Unii ii spuneau Calarasu, dar lui nu-i placea. Eu ii ziceam Telerezu, si astfel pastram prietenia cu el… In fine, in sat se juca o mare piesa a legionarilor, in care avea rol principal Afrodita Burcea (profesoara si viitoare sotie a lui Petre Costovici, fost ministru la constructii si legionar cu acte in regula), iar noi, nu stiu de ce, voiam sa vada satul si piesa noastra…Pana la urma, ni s-a implinit visul, dar altfel. La o pauza, in timpul piesei, cand trebuia sa se schimbe decorul, ne-a chemat si pe noi sa facem figuratie in piesa, iar pe Marin l-au pus sa duca o tava. Decat deloc, era bine si asa.

– In ce an se petreceau toate acestea?

– Nu mai stiu precis. Era perioada legionarilor, cum ziceam, si a lui Petrache Lupu, cu minunea lui de la Maglavit. Mama lui Marin, adica bunica dumneavoastra, era foarte credincioasa. Era in „Oastea Domnului” si credea in Petrache Lupu, dar si in alta sfanta de pe deal, de-i zicea Sfanta Zita…Trebuie sa fie deci anul 1939. Doi ani mai tarziu, eu am absolvit scoala silvica si tata mi-a zis: „Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci si-ti gasesti serviciu in tara asta”.

Marin PREDA IN AMINTIRIUltima borna, ultima strigare a satului de campie

Am ramas oarecum surprins, dar cand i-am spus lui Marin cum sta treaba, el m-a surprins si mai tare cu vorba lui: „Ba, hai ca merg si eu cu tine la Bucuresti”. (Cativa ani, Marin fusese plecat din sat, il dadusera ai lui la Scoala de Meserii din Mirosi, iar pe urma fusese la o scoala normala din Ardeal, dar nici acolo nu a putut sa stea prea mult, fiindca nu avea bani. S-a intors inapoi in sat si am plecat impreuna la Bucuresti.) La vremea aceea, Marin arata ca vai de lume, imbracat in haine de tort, tesute in casa, tesute de tata Joita, mama lui; cu izmene de tort pe el si o pereche de pantofi cu nu stiu cate petice pe ei… Dormeam cu el, la niste frati de-ai lui, prin niste paduchernite, in Colentina. Dormeam cu el in camera, dar mai mult discutam de carti, de viata de toate zilele, in sfarsit… Dimineata plecam si, din banii pe care ii luasem de la tata, ii cumparam si lui Marin un corn cu lapte batut, ca n-aveam mai mult sa-i dau. Impreuna cautam – eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, sa vada daca poate intra undeva, pe la „Universul” sau „Contemporanul”. Era nebun dupa scris. Citea pana si reclamele de pe ziduri. Treaba asta ma enerva, ca eu mergeam inainte si, cand ma uitam in urma, il vedeam departe de mine, oprit in mijlocul strazii. „Hai, ba, odata!”, strigam, dar el imi facea semn cu mana… „Stai sa termin de citit” si nu pleca nici de-al dracului. Era foarte incapatanat, inca de pe atunci.

– Fiind anul venirii lui in Bucuresti, trebuie sa fi fost 1941.

– Da, era prin 1941, octombrie. In sfarsit, la un moment dat, dupa vreo doua saptamani de bejenie prin Bucuresti, termin banii. Zic: „Ba, nu mai avem bani!”…”Si ce daca”, a zis el. „Daca nu mai avem, nu mai avem”. M-am uitat la el intr-o doara, dar n-am zis nimic. Emana un fel de siguranta, de parca ar fi stiut ca ni se intoarce norocul si, intr-adevar, exact in ziua aceea, dau peste un inspector silvic, care imi spune: „In Basarabia e nevoie de tineret. Nu vrei sa mergi sa repunem pe picioare peticul ala de pamant romanesc, de pe care au plecat rusii?”. Asa am ajuns sef de ocol in Basarabia, in judetul Orhei. Ce viata, dom’le… La inceput, am crezut ca ma ingrop acolo, dar pana la urma, a fost foarte frumos. De acolo am plecat in armata. Dupa ce am terminat armata si am revenit la Bucuresti, am regasit numele lui Marin. De-acum el progresa. Scrisese „Salcamul” si „Intalnirea din Pamanturi”. In Silistea, cand venea pe acasa, ne mai intalneam la Aristide Radulescu, la carciuma. Inainte sa-si ia serviciu la ziar, eu faceam cinste. Acum era randul lui. Ne bucuram sa ne revedem, dar nu purtam discutii prea savante. Vorbeam de insuratoare. Marin cunoscuse o invatatoare din comuna Surdulesti (undeva pe-aproape de Silistea), dar se cam indragostise de alta, una Stela Enachescu, sotia unui fost director general al unei fabrici din Bucuresti. Voia sa stea de vorba cu ea, dar aia nici nu se uita la el.

Marin PREDA IN AMINTIRIBita – Joita Preda (Catrina)

Asta, cel putin, se intampla intr-o prima faza, caci imi aduc aminte ca odata, cand m-am dus la Bucuresti, am trecut pe la „Cartea Romaneasca” si am mers cu el la Stela, acasa. Si el a intrebat-o de fata cu mine: „Daca stiai tu, atunci cand iti bateam cu batul in poarta, ca eu o sa ajung scriitor, ma luai de barbat?… Atunci, imi ziceai: „Ba, prostule, ce-i cu tine aici?”. Acum ce poti sa-mi mai zici?”. In fine, ideea e ca am reluat relatiile cu Marin, ca am inceput sa corespondam si sa ne facem vizite. Acum, intrand la silvicultura, eram la Bucuresti din doua in doua saptamani, ocazie cu care treceam pe la „Cartea Romaneasca”, unde el era director, pentru a pune o vorba buna scriitorilor din Rosiorii de Vede, Tair si Anghel Gadea, sa li se publice si lor cartile. Ca sa nu vorbesc pe uscat, ii aratam cateva pagini si Marin le citea, spunand uneori: „Ba, Minica, asta merge, dar asta, nu prea”, alteori zicand doar atat: „Transmite-i sa mai incerce”… Si el mi-a facut o vizita. A venit pe la mine, in Rosiori, cu a doua sotie, cu aia care a ramas apoi la Paris.

– Eta. Eta Wexler.

– Mda. M-a suit in masina si acolo s-a luat la cearta cu Eta, fiindca apasa prea tare pe acceleratie. Dupa asta, a mai trecut ceva vreme si-am auzit ca s-au despartit. Nu stiu de ce, dar nu m-a mirat deloc. Nu a trecut mult timp si i-am cunoscut cea de-a treia sotie.

– Elena.

– Da, Elena. Stateau undeva pe Carol Davila sau Herescu. Oricum, aveau casa mare, un catel in curte si doi copii mici. Ei bine, tin minte ca, odata, aflandu-ma in trecere pe la el, unul din baieti a venit la noi cu un nasture in gura si Marin a sarit speriat de la locul lui – „Asta se ineaca, prostul”, a zis el si a inceput sa fuga dupa baiat prin toata curtea, ca sa-i scoata nasturele din gura. Niciodata nu l-am vazut atat de speriat si de grijuliu cu copiii. De regula, la copii se uita crucis. Credea ca-l incurca la scris. Da’ pe ai lui i-a iubit foarte mult.

„Stii tu cine a fost Spartacus?”

– As vrea sa revenim la Silistea, mai la obarsie. Putine lucruri se stiu despre inceputurile lui literare, cele din scoala.

– Marin a fost incurajat de invatatorul Ion Dinulescu. Nu stiu cata literatura citise, dar avea nas la talente. Oricum, pe Marin il indragea. De cate ori ne dadea sa scriem o compunere libera, pe cea scrisa de Marin o lua si mergea cu ea din clasa in clasa si o citea la toata lumea! Era un invatator bun. El m-a meditat pe mine la limba romana. Stia o gramatica, ceva de speriat! In clasa, mai aveam un coleg, Stan, care invata in avans lectia de istorie, de a doua zi. Marin il certa, reprosandu-i ca „memoreaza mecanic” si ca asa nu o sa se aleaga nimic de capul lui, ceea ce s-a si intamplat. Stan a ramas la coada vacii si a ajuns si mare betiv printre altele. Un timp insa, parea ca se ajunsese. Era propagandist la „Frontul Plugarilor”, cand l-a intalnit pe Marin si l-a acostat: „Ba, Marine, ia sa vorbim noi de partid, de viata noastra noua, de zorii comunismului”. Avand si alte treburi mult mai importante, Marin a dat sa-i intoarca spatele, dar Stan al nostru a insistat, si atunci Marin si-a iesit din pepeni si l-a luat la intrebari, cum numai el o facea: „Stii tu cine a fost Spartacus?”… „Nu”, a recunoscut Stan.

Marin PREDA IN AMINTIRIBitul – Tudor Calarasu – Moromete

„Atunci, daca nu stii, ce-i tot dai cu partidul?”. Cum sa stie Stan „Sifonaru” de Spartacus? He-he-he… Asa. Alta data, pentru a face rost de bani de bautura, Stan al nostru a venit la Bucuresti sa vanda un berbecut. N-a vandut nimic si atunci, in disperare de cauza, s-a dus la Marin si in loc de „buna ziua”, l-a luat din scurt: „Da si tu imprumut vreo 70 de franci, sa am ce sa duc acasa”. Marin s-a uitat la el chioras, dar nu l-a refuzat. I-a spus doar atat: „Ba, tu banii astia nu mi-i mai dai inapoi. Uite colea, dar sa nu-mi mai ceri niciodata”.

– Cu Stan, colegul de scoala, s-a descurcat. A scapat usor de el. Cu Partidul Comunist a fost ceva mai greu.

– Apropo de partid, tin mine ca Marin purta o palarie, pe care o luase din Franta. Si, pregatindu-se sa iasa din casa, ii zice Nuti, sotia lui cea tanara: „Aseara te-a chemat Gogu Radulescu ca sa te bage in partid”… „Da, m-a chemat”, a confirmat el. „Si crezi c-o sa te primeasca in partid, cu palaria asta pe cap ?”… „Pai, chiar de asta o si port!”, a zis el si i-a intors spatele, asa cum facea el cand cineva il enerva si spunea cate o prostie. Cand a aparut prima data „Delirul”, Ceausescu l-a certat, ca venise la el ambasadorul sovietic sa-l reclame pe Marin, pe motiv ca-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceausescu i-a raspuns insa rusului: „Dom’le, la noi scriitorii sunt liberi sa scrie ce vor. Nu am ce sa-i fac lui Marin Preda. E parerea lui de scriitor”. I-a mai zis si altele, asa si pe dincolo, dar dupa aia, l-a chemat pe Marin si i-a zis: „Tovarase Preda, trebuie sa modifici cartea la editia a doua”. Cand sa apara editia a doua, a venit la el Dumitru Popescu si l-a abordat direct: „Se intereseaza Ceausescu daca ai facut modificarile in carte”, iar Marin a oftat si a zis cu voce inceata, sa auda si ala: „Sunt recunoscator ca macar mi s-a lasat nemodificat titlul”… De obicei, Marin era glumet, in felul lui. Eu, cand ma duceam la „Cartea Romaneasca”, el ma trimitea sa merg inainte si sa-l astept la „Capsa”. Apoi, dupa cateva minute, lasa orice treaba si iesea din birou, spunandu-i secretarei: „Daca ma cauta cineva, ii comunici ca sunt chemat la tovarasul Minica”, adica la mine. De cate ori veneam la editura si-i spuneam cum ma cheama, secretara intepenea auzind ca eu sunt „tovarasul Minica”, gandind ca daca marele scriitor Preda se prezinta in audienta la mine, trebuia sa fiu cineva extrem de important… Altcumva, intalnirile noastre la Capsa erau un spectacol. Ii placea sa o faca pe grozavul, dar era simpatic. Odata mi-a explicat mie, tocmai mie, ce e cu vinul alb si vinul rosu. Altadata, a insistat sa-mi comande o portie de branza. A insistat atat de mult, ca m-a si enervat: „Cum sa mananc branza dupa friptura?”, i-am zis. Vazandu-mi reactia, a lasat-o mai moale si a dres-o in stilul lui, ca branza e buna „sa deschida creierul pentru sprit”. Ne-am trezit contrazicandu-ne – el ca era cum zicea el, eu ca era cum zic eu. Cert este ca a comandat branza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decat intr-un tarziu: „Ia, ba, sa vezi cum e!”. I-am facut hatarul, am gustat si, intr-adevar, cand am gustat din branza, parca si mie mi-a venit asa, sa beau mai mult ca inainte. „He-he-he. Vezi, ba, ca toata viata inveti. Branza nu e pentru tarani. E pentru frantuzi si pentru intelectuali subtiri ca noi”.

Marin PREDA IN AMINTIRIUn zambet pe care il dezvaluia „pe alese”

Apoi, tot discutand, mi-a spus ca in volumul doi din „Delirul” voia sa se ocupe de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si m-a rugat: „Tu sa mergi la Rosiorii de Vede si sa-mi faci niste casete cu marturii de la prietenii tai, care au stat in prizonierat la nemti si la rusi”. M-am dus, intr-adevar, la Rosiori, si i-am adunat pe batranii din oras si le-am zis: „Ba, ia povestiti voi cum a fost”. Asa i-am trimis cateva casete. Pe una din ele era o intamplare traita chiar de mine, cand am fugit din Basarabia de frica rusilor. Lui Marin ii placea sa se documenteze serios. Odata l-am intrebat, facand-o putin pe prostul: „De unde stii Marine, cu cine s-a intalnit Hitler si ce a zis cutare general si asa mai departe?”… „Ba, Minica, pai eu, ca sa pot sa scriu asa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Si cand s-a cristalizat totul in minte, abia atunci astern pe hartie. De aia zic ca volumul doi din „Delirul” o sa iasa foarte bine. Intre timp, insa, m-am apucat de „Cel mai iubit dintre pamanteni” si nu stiu cum m-am intins asa, de mi-au iesit trei volume”. Ceva mai incolo, m-a luat odata cu el la Stela aia, de care spuneam ca se indragostise, si ea nu dadea doi bani pe el. Doamna Stela, deja batraioara si casatorita cu directorul general de la „Adesgo”, un om simpatic si foarte magulit de vizita lui Marin, l-a intrebat de „Delirul” si Marin a zis: „Eu nu am vrut sa-l reabilitez in cartea asta pe Antonescu. Eu am vrut sa spun ca el, la vremea lui, pentru momentul acela, a fost cel mai potrivit om pentru Romania. Daca el nu era si nu se opunea cu demnitate, noi n-am mai fi existat ca stat, ca tara”. Apoi, dupa un timp de gandire, a mai spus: „M-au facut astia membru de partid, pentru ca nu pot sa fiu director fara sa am carnetul rosu”.

– Nu stiu de ce am avut impresia ca de mic copil, Marin Preda a fost inchis in sine. Necomunicativ.

– Parea mai retras, poate si din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai tarziu, la Bucuresti. Intr-adevar, din pricini ramase pana astazi nelamurite, nu saluta pe toata lumea si nu dadea noroc, iar unii din sat, cum ar fi dirigintele postei, ma intrebau daca Marin Preda nu era intr-o ureche.

– Dupa aparitia romanului „Morometii”, cine din sat l-a citit mai intai?

– Invatatorul si preotul… Au citit-o si n-au inteles mai nimic. De exemplu, erau nume din sat pe care Marin le-a inversat. Apoi, erau fapte care se petrecusera in alte comune, dar scriitorul le-a pus ca fiind in Silistea… Nici acum nu inteleg de ce s-a suparat preotul, Aristide Tartarescu. El si preoteasa. Au vrut chiar sa-l dea in judecata. Nutu si Ion Minca, directorul scolii, la fel. In 1974, cand a venit Marin in sat, eu eram vicepresedinte in Comitetul de primire la sarbatoarea fiilor satului si am vrut sa-l impac pe Marin cu toti ceilalti. Inainte sa facem manifestatia pe strazile satului, i-am dus pe toti la scoala, ca sa stea de vorba, dar Marin s-a suparat: „Haide, ba, Minica, m-ai chemat la o petrecere si acu’ ma bagi in sedinta!”. Pana la urma, l-am tarat la „sedinta” aia, cu 15-20 de insi.

Minica Rosu, ultimul din dreapta fotografiei. Il tine de brat pe Marin Preda

A iesit bine. Toti l-am laudat pe marele prozator Marin Preda, care a dus lumea satului romanesc peste hotare samadi si etaci… Marin, stiind ca multi il injurasera in anii trecuti, era putin cam rece. Din cate imi aduc aminte, nici nu a vrut sa le dea autografe. O singura carte a dat, doamnei Elena Teodorescu, careia i-a scris: „Doamnei Elena Teodorescu, in amintirea primului meu dascal, Ionel Teodorescu, ii ofer aceasta carte, cu mentiunea ca personajele din roman nu au nici o legatura cu viata civila” – stii, ca sa o faca pe femeie sa priceapa si sa-si vada de treaba ei si sa nu se supere ca altii. Apoi, intre patru ochi, mi-a dat o sarcina: „Ai grija, daca observi si te convingi ca nu intelege nici cartea asta si crede ca e vorba de familia ei, sa-i spui ca o bag in pizda ma-sii!”.

– Niciodata silistenii nu s-au omorat dupa Marin Preda. Pentru ei, un mare om sau o personalitate trebuia sa semene cu generalul Dragnea (si el silistean), om impozant si capabil sa-i ajute cu ceva, cu un drum asfaltat sau cu o pensie de veteran de razboi. Nu-i mai putin adevarat ca, atunci cand venea in sat, Preda era destul de ciufut si uneori ii mai jignea. De fapt, cum se purta el cu satenii din Silistea ?

– Niciodata Marin nu jignea fara motiv. Ii intorcea spatele sau il injura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul asa, lasat usor intr-o parte, si vorbea bland. Daca nu-l calcai pe coada, era un om bun, deosebit de bun. Maica-sa, Joita, era moarta dupa el… La inceput, Marin scria o multime de pagini de poezii, care s-au pierdut. Da, prozatorul Marin Preda a scris poezii in tineretea lui cea mai frageda. Cand venea in sat, nu statea de vorba decat cu mine, cu Petre Costovici si, eventual, un vecin de-al lui, unul mai cumsecade. Niciodata nu-l auzeai sa zica: „Ma duc pe la cutare, fiindca mi-e prieten”. Nu era genul lui. Inca de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Asa mi s-a parut si mai tarziu, cand am fost pe la el, pe la Bucuresti, si cand l-am vizitat pentru ultima oara la el acasa. Vorbea cu tine, da’ mintea-i era zburata in alte parti. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cartile lui. Cred ca si noaptea visa tot la ele.