Grigore N. Filipescu (1886-1938)

GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE  ANDREI POPESCU

Preambul
Studiul nostru îşi propune să aducă în prim-plan o figură mai puţin
cunoscută, deloc neglijabilă însă, a vieţii politice româneşti interbelice. Este
vorba de Grigore N. Filipescu (1886-1938). Ne străduim să trecem în revistă
câteva momente semnificative din biografia sa politică, dar nu numai, o
biografie care a fost marcată de notorietatea tatălui său, liderul conservator
Nicolae Filipescu.
Pe lângă sursele arhivistice, destul de sărace în informaţii asupra subiectului,
foarte importante pentru demersul nostru au fost presa şi memorialistica. În
primul rând trebuie să menţionăm ziarul personal al lui Filipescu, „Epoca”, apoi
ziarele de mare tiraj, ca „Universul” sau „Curentul”. Interesante sunt şi
informaţiile oferite de presa străină, în special din Statele Unite ale Americii
(„The New York Times”, „Time”), Spania („El Sol”, „Heraldo de Madrid”),
Franţa („Le Figaro”, „Journal des Débats”) şi Elveţia („Journal de Genéve”,
„Gazette de Lausanne”). Memoriile oamenilor politici ai epocii (Constantin Argetoianu,
Nicolae Iorga, Grigore Gafencu, Alexandru Marghiloman, I. G. Duca) sunt de
asemenea esenţiale pentru studierea acestei perioade.
ANDREI POPESCU 18
1. Originea. Familia Filipescu
S-a născut la Bucureşti, la data de 1 octombrie 1886, fiind primul dintre
cei cinci copii ai lui Nicolae Filipescu (1862-1916) şi ai Mariei Blaremberg1
.
Tatăl său a fost fruntaş al Partidului Conservator, primar al Bucureştiului,
deputat, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi ministru al Apărării Naţionale.
Familia Filipescu era o veche familie românească, ale cărei origini se pierd
în timp, venind, se pare din Ţara Făgăraşului, la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Numele familiei, dar şi al moşiei din judeţul Prahova, vine de la Filip, fiul lui
Udrişte Postelnicul, care a trăit în secolul al XVI-lea. Spătarul Mihai, un alt fiu
al lui Udrişte, a avut un fiu Dumitraşco care a fost comis la 1620, stolnic la
1632, apoi clucer. Dumitraşco a avut la rândul său un fiu Pană, care a fost vel
spătar în 1656 şi cumnat cu Şerban Cantacuzino.
Pană Filipescu a avut un fiu Constantin, cronicar, care, la rândul său, a
avut un fiu Grigore. Fiul acestuia, Pană, a fost logofăt în 1775, vel vornic în
1781 şi vel ban în 1783 şi a avut un fiu Constantin, vel postelnic în 1789, vel
vistier în 1784, vel ban în 1813. Fiul acestuia, Nicolae, căminar în 1812, apoi
vel logofăt şi agă, a avut doi feciori, pe Constantin Filipescu, ministru de finanţe
în guvernul provizoriu din 1848 şi pe Grigore Filipescu, mare vornic şi ministru
în 1859. Acesta din urmă este tatăl lui Nicolae Filipescu, care a avut cinci copii:
Grigore, Constantin, Maria, Ella şi Jeana2
. Nici Grigore Filipescu, nici fratele
său Constantin, nu au avut copii, iar tatăl lor l-a înfiat pe Vlad Stolojan, fiul
unei fiice. Acesta şi-a luat numele Filipescu şi se pare că are un nepot la Paris,
Nicolae Filipescu3
.
În 1909 Grigore Filipescu s-a căsătorit cu Ioana Cantacuzino (1890-1971),
fiica lui Matei Cantacuzino. Cei doi locuiau în Bucureşti, într-o casă de pe strada
ce purta numele tatălui său, la numărul 184
, construcţia fiind proiectată de
celebrul arhitect Ion D. Berindey şi ridicată în 19155
.
2. Începutul vieţii şi studiile
Fiind născut la Bucureşti, studiile şi le-a început aici, în capitala Regatului
României. După absolvirea şcolii primare, s-a mutat la Paris, unde a urmat
prestigiosul liceu „Louis le Grand”6
. Studiile superioare le-a făcut în două ţări

Ziarul îşi întrerupe apariţia la 20 august 1923, dar, la data de 1 februarie 1926, Grigore N. Filipescu îl reînfiinţează şi va apărea până la 8 mai 1938, când dispare definitiv16. Scopul reînfiinţării ziarului, declara Filipescu, era lupta împotriva Brătienilor şi a lui Barbu Ştirbey17. Din 1927 „Epoca” a susţinut o vreme Partidul Poporului al generalului Averescu18, iar din 1929 a devenit „oficiosul vladţepismului” 19, apoi al Partidului Conservator. În realitate, „Epoca” era ziarul personal al lui Filipescu20, oglindind întotdeauna viziunea lui Filipescu. După numai două luni de la reapariţie, ziarul a fost interzis, în aprilie 1926, pentru atacarea patriarhului Miron Cristea21. Sătui de confiscările şi devastările de birouri abuzive ale guvernului, jurnaliştii de la „Epoca” erau hotărâţi ca data viitoare să-şi apere redacţia cu pistoalele22. De altfel, toată perioada 1926-1930 a fost pentru „Epoca” o perioadă de permanente probleme cu autorităţile23, ziarul
fiind deseori confiscat sau cenzurat, din cauza atitudinii violente ce o avea, în
special în raport cu P.N.L., Ionel Brătianu, Barbu Ştirbey şi Regina Maria.
Activitatea publicistică a sa este foarte plastic zugrăvită de poetul Tudor
Arghezi, care se arăta entuziasmat de reapariţia „Epocii”, despre care spunea că,
de când apare sub direcţia lui Filipescu, „înfăţişează un spirit de discreţie în
indiscreţie, o măsură în lucrurile nemăsurate şi un temperament în temperatură”
24
.
În „Epoca” Filipescu făcea dese atacuri la adresa camarilei regale, dar şi a
multor personalităţi din viaţa politică a vremii. Printre „preferaţii” acestuia se
numărau Regina Maria, Barbu Ştirbey, D. R. Ioaniţescu şi Iuliu Maniu (în
perioadele în care nu colabora cu acesta). Lui Ioaniţescu îi lua apărarea
Alexandru Vaida Voevod, care spunea că Grigore Filipescu „nu dispune nici de
hărnicie nici de capacitatea de muncă a lui D.R.” 25, exploatând pripelile acestuia.

Însă „Epoca” din anii ’30 nu mai avea un tiraj mare şi nu se mai afla printre ziarele cele mai citite, având un tiraj de 15.000 de exemplare, în timp ce „Universul”, cel mai citit ziar, avea un tiraj de zece ori mai mare, iar ziarele de partid aveau tiraje între 10.000 („Îndreptarea”) şi 30.000 („Viitorul”)28
„Epoca” îşi încetează apariţia în 1938, anul în care dispar atât Partidul
Conservator, cât şi Grigore Filipescu. Cu câteva luni înainte să moară, Filipescu
a suspendat apariţia ziarului, la 8 mai 1938. Ca motiv se invocau problemele
financiare, cauzate de un decret-lege ce impunea condiţii severe presei29. Se anunţa
că ziarul va apărea totuşi bilunar, însă se pare că numărul din 8 mai a fost ultimul.
4. Activitatea politică până la înfiinţarea Ligii „Vlad Ţepeş”
4.1.Începutul carierei politice. Membru al Partidului Conservator
şi al Partidului Muncii
Grigore Filipescu a fost mai întâi membru al Partidului Conservator, alături de
tatăl său. În 1916, Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, a fuzionat
cu gruparea lui Nicolae Filipescu, la sugestia fiului acestuia30, gruparea schimbându-şi
numele în Partidul Conservator-Naţionalist31. În acelaşi an însă Nicolae Filipescu
moare, iar ulterior fiul său părăseşte partidul pentru a se alătura Partidului Muncii.
La 1 mai 1917 un grup de intelectuali, condus de dr. Nicolae Lupu,
Grigore Iunian, Grigore Trancu-Iaşi, George Diamandi, M. Carp, reprezentând
aripa stângă a P.N.L., decid să părăsească partidul şi să formeze o nouă grupare,
Partidul Muncii32. Programul partidului prevedea o constituţie democratică, care
să asigure participarea la viaţa publică a „păturilor producătoare”, împroprietărirea
cu loturi de cinci hectare a tuturor ţăranilor, vot universal tuturor cetăţenilor de
peste 20 de ani, etatizarea Băncii Naţionale, dreptul la grevă, protejarea muncii femeilor şi copiilor etc.33, reuşind chiar să grăbească realizarea reformelor
agrară şi electorală. În acest partid, apărut şi dezvoltat sub imboldul revoluţiilor
din Rusia din 1917, îl regăsim ulterior şi pe Grigore Filipescu34. În 1918 o parte
din membrii Partidului Muncii participă la formarea Ligii Poporului, iar la
sfârşitul anului fuzionează cu Partidul Ţărănesc.
4.2. Rolul lui Grigore Filipescu în înfiinţarea şi organizarea Ligii Poporului
Primul personaj pe care Filipescu l-a considerat capabil pentru a conduce
noul partid conservator a fost generalul Alexandru Averescu, în care vedea un
lider popular şi uşor de manipulat. Regele Ferdinand îi reproşa generalului
Averescu, în luna mai a anului 1917, că îl lăsa pe Grigore N. Filipescu să facă
politică folosindu-se de numele său. Averescu răspunde Regelui că nu a permis
„sublocotenentului Gr. Filipescu” acest lucru şi nici nu crede că este adevărat,
ci mai degrabă „născociri de ale rău voitorilor”
35. În 1918, Filipescu a părăsit frontul pentru a veni la Bacău, unde se afla generalul36. I. G. Duca nota în memoriile sale că, la Bacău, Averescu se înconjurase de adversari ai guvernului liberal, în frunte cu Grigore N. Filipescu 37. El insista pe lângă Averescu ca
acesta să formeze un nou partid, puternic, care, aşezat pe principii
conservatoare, să ia locul vechilor partide38 .
Filipescu a fost membru fondator al Ligii Poporului, fiind unul dintre cei şase
semnatari ai actului constitutiv, alături de Constantin Argetoianu, Matei Cantacuzino,
Duiliu Zamfirescu, generalul Grădişteanu şi A. C. Cuza, la 3 aprilie 1918 39 .
Argetoianu povesteşte în memoriile sale că împreună cu „Grigore Filipescu şi
alţi prieteni”, hotărâţi că „trebuia numaidecât pus în picioare un nou partid
care, cu Averescu în cap şi cu popularitatea lui crescândă în coadă”, să fie o
alternativă la P.N.L., întrucât conservatorii nu mai reprezentau o forţă puternică,
iar „Brătianu şi liberalii erau odioşi lumii întregi, până şi aliaţilor, şi numai
generalul Averescu putea pune bazele României Noi, şi semna o pace glorioasă”
40
.
Împreună cu generalul Averescu, Argetoianu a hotărât ca noua grupare să
poarte numele de ligă, ci nu de partid, pentru a putea intra şi A.C. Cuza şi
membrii Partidului Muncii, fără ca partidele lor să se desfiinţeze41. După
propriile declaraţii, Argetoianu a fost cel care a dat numele grupării şi tot el va fi
cel care va decide, mai târziu, transformarea Ligii Poporului în Partidul
Poporului42. Tot Argetoianu a hotărât ca generalul Averescu să îi trimită o
scrisoare lui şi lui Matei Cantacuzino prin care să-i invite să adere la „mişcarea”
sa43. Numele lui Matei Cantacuzino, jurist respectat şi profesor universitar,
oferea prestigiu Ligii Poporului, însă acesta ajunsese la bătrâneţe, aşa că
energicul său ginere, Grigore N. Filipescu, îl seconda pe Argetoianu în acţiunile
de organizare a ligii. Datorită prezenţei lui A.C. Cuza şi a Partidului Muncii
programul politic a trebuit să fie unul echilibrat, fiecare având pretenţia să fie
introduse diferite puncte naţionaliste şi antisemite în cazul primului, sau
„importate de peste Nistru”, în cazul Partidului Muncii44. S-a încercat şi
atragerea lui Constantin Stere, care se afla la Geneva. În acest sens, Stere a fost
vizitat de două ori de Grigore N. Filipescu în vara anului 1918 şi de două ori de
Constantin Argetoianu, în vara aceluiaşi an, ambii insistând ca acesta să se
înscrie în Liga Poporului, oferta fiind însă respinsă 45 .
Alături de Constantin Argetoianu, Grigore N. Filipescu era considerat omul care conducea din umbră Liga Poporului. I. G. Duca vedea lista ministerială a guvernului Averescu din 1918 ca fiind „opera lui Argetoianu şi a lui Grigore Filipescu, îndeosebi a acestuia din urmă, care îi organiza de mult la Bacău un partid lui Averescu, pe care voia să îl facă după moartea tatălui său, precum am mai arătat-o, şeful forţelor conservatoare din ţară. Matei Cantacuzino, socrul său, Luca Niculescu, un protejat al lui Nicu Filipescu şi Generalul Culcer, tot amic al lui, fuseseră aleşi prin directa intervenţie a lui Grigore Filipescu, acesta din urmă, îmbrăcat de-altminteri în ofiţer de rezervă, cu o lungă pelerină militară, urmărea pe Generalul Averescu de parcă era umbra lui şi se agita
într’un chip nemaipomenit în tot Iaşul, deja îndeajuns de agitat în acele zile” 46 .
Pamfil Şeicaru era şi el de părere că intrarea lui Matei Cantacuzino în
guvernul Averescu era opera ginerelui acestuia, Grigore N. Filipescu, care vroia
să se folosească de popularitatea generalului Averescu pentru a reface un partid
conservator puternic47. Constantin Argetoianu nu era de acord, considerând că
ideea conservatoare va fi eliminată prin apariţia ţărănimii în viaţa politică
48
.

41
Ibid., p. 65.
42
Ibid., p. 66.
43
Ibid., p. 67.
44
Ibid., p. 72.
45 Zigu Ornea, Viaţa lui C. Stere, II, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991, p. 244;
Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, Ed. Institutului de Arte Grafice „Eminescu”
S.A., IV, 1927, p. 403.
46 I. G. Duca, Amintiri politice, III, Ed. Jon Dumitru, München, 1982, p. 65.
47 Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, II, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 111.
48
Ibid..
ANDREI POPESCU 24
Sabina Cantacuzino considera că Argetoianu avea o mare influenţă asupra
generalului Averescu, „dar era şi dânsul sub a lui Gr. Filipescu”
49
. Şi Nicolae Iorga
afirma că Filipescu era „şeful” lui Averescu50. Tot Iorga ne oferă o ştire interesantă:
„«Îndreptarea» şi «Epoca» au acelaşi personal de redacţie, cea din urmă fiind
foaia de seară a celei d´intâiu”
51. Argetoianu şi Filipescu se mai ocupau de „punerea
la punct şi în corectarea” a articolelor scrise de Averescu pentru ziarul Ligii Poporului,
„Îndreptarea”, pentru a evita compromiterea generalului şi a grupării52
.
Despărţirea de Liga Poporului s-a datorat faptului că Filipescu încerca să
îi impună propriile sale idei lui Averescu şi a avut punctul culminant în timpul
unei discuţii dintre cei doi privind modalitatea de a veni la guvernare. Conform
însemnărilor lui Constantin Artetoianu, Filipescu dorea organizarea de agitaţii,
manifestaţii şi lupte de stradă cu ocazia alegerilor parţiale ce urmau să aibă loc
în Moldova, în timp ce generalul nu considera că asemenea acte violente ar fi
oportune atâta timp cât o parte a ţării era sub ocupaţie străină şi l-a oprit pe
interlocutorul său, căruia i-a dat de ales între a accepta metoda sa sau a părăsi
Liga. Filipescu a ales a doua variantă, i-a întors spatele generalului şi a ieşit pe
uşă. Argetoianu a încercat să-i împace pe cei doi, însă Averescu a refuzat, fiind
„încântat că scăpase de fostul său aghiotant, care-i sta în gât”
53. Generalul
Averescu îi povesteşte lui Alexandru Marghiloman, în cadrul unei întâlniri între
cei doi, că l-a „concediat” pe Filipescu, pentru că ar fi vrut, „suferind de boala
conservatorilor, să-şi facă şi el o bisericuţă”, concluzionând că „în afară de
Ligă cât va pofti, dar nu în Ligă”
54
.
4.3. Revenirea alături de Take Ionescu
După despărţirea de Averescu, Filipescu s-a apropiat din nou de Take Ionescu
şi a intrat în partidul său. La sfârşitul lui 1918 plănuia, împreună cu Argetoianu,
o alianţă între Liga Poporului şi Partidul Conservator Democrat55. După război,
Partidul Conservator Democrat îşi ia, la 19 octombrie 1919, numele de Partidul
Democrat şi câţiva membri intră în guvernul Averescu (Take Ionescu, Nicolae
Titulescu, Dimitrie Greceanu). În decembrie 1921, după căderea guvernului Averescu,
Take Ionescu este însărcinat cu conducerea unui nou guvern. Filipescu, garantându-i
acestuia majoritatea în parlament, reuşeşte să-l convingă să accepte56. Filipescu

49 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, II, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996, p. 160.
50 N. Iorga, op. cit., p. 98.
51 Id., Memorii, II, Ed. „Naţională” S. Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 98.
52 C. Argetoianu, op. cit., p. 78.
53
Ibid., pp. 140-141.
54 Al. Marghiloman, op. cit., p. 101.
55 C. Argetoianu, op. cit., p. 172.
56 Id., Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, VI, Ed. Machiavelli,
Bucureşti, 1996, p. 283.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 25
spera ca în jurul popularităţii lui Take Ionescu să construiască un nou partid, la
care să adere, pe lângă membrii celor două partide conservatoare, dizidenţi ai
Partuidului Poporului şi ai Partidului Naţional Român57. Guvernul Take Ionescu
primeşte însă un vot de blam din partea parlamentului, astfel că activitatea
acestuia se sfârşeşte după numai o lună (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922).
Între timp Take Ionescu se apropiase foarte mult de Nicolae Iorga. Se
pare că preşedintele Partidului Conservator Democrat le-a sugerat colegilor de
partid o fuziune cu gruparea condusă de marele istoric. Când Iorga a câştigat mandate
în mai multe circumscripţii, a cedat unul dintre ele lui Take Ionescu, iar acesta i
l-a dăruit lui Filipescu, care intra astfel pentru prima oară în parlament58
.
După moartea lui Take Ionescu, Filipescu a negociat cu Nicolae Iorga o
fuziune între cele două grupări59. Filipescu îi oferea lui Iorga conducerea noului
partid, însă acesta din urmă dorea ca membrii conservatori să se înscrie
individual în Partidul Naţionalist-Democrat, acceptând programul acestuia60
.
Unii takişti, cum ar fi Stelian Popescu, nu doreau o fuziune cu partidul lui Iorga.
Discuţiile sunt reluate în iulie 1922, de data aceasta Filipescu acceptând şi
conducerea şi programul lui Iorga, însă între cei doi lideri politici apare un
conflict legat de şefiile locale, astfel că nici de data aceasta nu se înţeleg61
.
Un alt om politic cu care s-a negociat refacerea unui partid conservator a
fost Constantin Argetoianu. Grigore Filipescu şi Constantin Xeni încercau să
atragă în noua grupare atât foşti takişti, cât şi foşti membrii ai Partidului
Conservator, dintre care, între timp, o parte erau în Partidul Poporului condus de
generalul Averescu. Mai întâi Xeni îl invită pe Argetoianu la discuţii
propunându-i să îi ia locul lui Take Ionescu, între timp decedat: „puneţi-vă în
capul nostru şi să refacem Partidul Conservator!”
62. Argetoianu refuză,
motivând că „ideea conservatoare pierise odată cu sinuciderea Partidului
Conservator”
63. Grigore Filipescu urma şi el să discute cu Argetoianu problema
reînfiinţării Partidului Conservator, însă acesta îl prefera, ca preşedinte, pe
Iorga. De aceea, înainte de a-l vizita pe Argetoianu, a discutat cu Iorga, care s-a
arătat flatat de propunere, însă, când a aflat că trebuia să colaboreze cu
Argetoianu, s-a înfuriat, întrucât cei doi erau certaţi. Pentru a-l convinge,
Filipescu îi povesteşte despre admiraţia lui Argetoianu faţă de profesorul Iorga.

57
Ibid., pp. 291-292; Anastasie Iordache, Take Ionescu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 288.
58 A. Iordache, op. cit., p. 290; Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 186.
59 Nicolae Iorga, Memorii, III, Ed. „Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 310; Id., O
viaţă de om. Aşa cum a fost, III, Ed. N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 75.
60
Ibid., p. 77; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Istoria României, II, partea întâi, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1988, p. 143.
61 Ibid., II, partea a doua, p. 308.
62 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
VII, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 11.
63
Ibid.
ANDREI POPESCU 26
Acesta din urmă refuză în cele din urmă, însă, fără să vrea, Filipescu reuşeşte
astfel să îi împace pe cei doi64. Conform istoricului Ion Bulei, Xeni şi Filipescu
i-ar fi oferit lui Argetoianu, alături de şefia noului partid, postul de ministru de
interne, în cazul câştigării alegerilor65
.
4.4. Perioada de izolare. Fuziunea cu Partidul Naţional Român
În aprilie 1920, congresul Partidului Naţional Român hotărăşte extinderea
activităţii partidului la teritoriul întregii ţări66. Doi ani mai târziu, la
22 noiembrie 1922, după tratative purtate la Cluj, Partidul Democrat (fostul
Partid Conservator-Democrat) fuzionează cu Partidul Naţional67. Grigore Filipescu
declarase că apropierea dintre cele două partide urma să se facă cu două condiţii:
de a se păstra linia de politică externă a lui Take Ionescu şi de a nu se apropia de
Alexandru Marghiloman şi Constantin Stere, consideraţi a fi germanofili68
.
Astfel, Partidul Naţional Român a reuşit să se extindă asupra Vechiului Regat,
incorporând organizaţiile judeţene de aici, acest fapt fiind prezentat ca o mare
victorie în presa partidului69. Un alt important câştig al Partidului Naţional Român
de pe urma acestei fuziuni a fost dobândirea simpatiei ziarului „Universul”,
condus de Stelian Popescu, ziar ce avea cel mai mare tiraj la acea vreme70
.
În 1923 şi 1925 Partidul Naţional Român mai fuzionează cu un grup
restrâns de politicieni din Basarabia, respectiv cu Partidul Naţionalist al
Poporului, condus de Iorga şi Argetoianu. Presa liberală critică aceste fuziuni,
pe care le consideră a fi o reînviere a Partidului Conservator71. Alexandru
Marghiloman susţinea că Grigore N. Filipescu şi Constantin Argetoianu, „elevi
desăvârşiţi” ai „şcolii” lui Nicolae Filipescu, doreau reconstruirea unui partid
conservator, încercând să preia conducerea Partidsului Naţional Român,
respectiv pe cea a Partidului Poporului72
.

64
Ibid, pp. 12-13; Ioan Scurtu, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu,
Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010, p. 227.
65 Ion Bulei, op. cit., p. 654.
66 Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 123.
67
Patria, IV, 254, 23 noiembrie 1922.
68
Journal de Genéve, 93, 205, 28 iulie 1922.
69 Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne, 1922-1926, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, p. 63.
70 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Ed. Paideia,
Bucureşti, 1999, p. 148.
71
Viitorul, XVIII, 5103, 10 martie 1925.
72 Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, V, Ed. Institutului de Arte Grafice
„Eminescu” S.A., 1927, pp. 183-184; Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România
1922-1928, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 46.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 27
În cadrul Partidului Naţional Român, Filipescu nu a ocupat un loc de
frunte, fiind doar unul dintre cei 150 de membrii ai Comitetului Executiv73
(Marele Comitet Central), alături de alţi foşti „takişti”, ca Mihail Cantacuzino,
Pavel Brătăşanu, Gheorghe Mironescu sau Constantin Xeni. De asemenea
Filipescu era preşedintele Organizaţiei pe Capitală a partidului74. Relaţia cu
colegii transilvăneni nu era foarte bună. În 1924, când Alexandru Vaida Voevod
a declarat că „era mai bine sub Unguri”, Filipescu „a fost indignat profund,
plecând de la întrunirea din cadrul campaniei electorale, scârbit”
75. De altfel,
gruparea takistă era văzută adesea ca fiind una separată de Partidul Naţional
Român, deşi Partidul Conservator Democrat nu mai exista oficial.
În acest sens trebuie lămurit un episod relatat de Constantin Titel-Petrescu.
Acesta povesteşte că, în vederea alegerilor comunale din Bucureşti de la
16 aprilie 1926, s-a încheiat un pact între socialişti, naţional-ţărănişti şi
„gruparea conservatoare de sub conducerea lui Gr. N. Filipescu, un sincer şi
luminat democrat”
76. Într-un act semnat de Titel-Petrescu, dr. Lupu şi Filipescu
se arată că cele trei grupări îşi lasă la o parte deosebirile de ordin doctrinar
pentru a sluji intereselor ţării, pentru a sprijini o politică democratică şi de
progres social pe plan intern şi de pace în cadrul Societăţii Naţiunilor, pe plan
extern. Mai departe se ia poziţie faţă de fascism, hitlerism şi faţă de partidele de
dreapta care ar dori să importe sistemele dictatoriale ale Germaniei şi Italiei77
.
Există două variante: ori relatarea este o simplă născocire a lui Titel-Petrescu,
ori, cel mai probabil, acesta a preluat textul pactului electoral dintre Partidul Social
Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Conservator din aprilie 1937 şi i-a
schimbat data şi contextul. În aprilie 1926 nu se formase încă Partidul Naţional
Ţărănesc, nici Partidul Conservator nu exista, iar Hitler nu era încă la putere în
Germania. În concluzie, pactul din 1926, de care vorbeşte Titel-Petrescu, nu a existat.
Conflictul dintre takiştii şi transilvănenii din Partidul Naţional Român se
adânceşte atunci când negocierile de fuziune cu Partidul Ţărănesc încep să se
intensifice. După ce, iniţial, Filipescu susţinea o colaborare între cele două
grupări politice împotriva constituţiei liberale din 192378, ulterior a respins ideea
unei fuziuni a lor, încercând să o împiedice. În acest sens a încercat o colaborare
cu Stelian Popescu, de asemenea un adversar al ideii de fuziune, care propunea,
în schimb, o colaborare cu liberalii „pentru o liniştită succesiune de guvern”
79
.

73
Patria, IV, 276, 19 decembrie 1922; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 148.
74
Epoca, XLIII, 1, 2 februarie 1926.
75 Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1930, p. 524.
76 Const. Titel-Petrescu, Socialismul în România 1835-6 septembrie 1940, f.e., f.l., f.a., p. 390.
77
Ibid., pp. 390-394.
78
Patria, V, 340, 6 martie 1923.
79 Stelian Popescu, „Tratativele pentru a doua fuziune sau măcar o colaborare de guvern”, în
Universul, XLIV, 97, 29 aprilie 1926.
ANDREI POPESCU 28
Iuliu Maniu nega negocierile de fuziune, dar se întîlnea în secret cu
„trădătorul Stere”
80, acasă la acesta din urmă. În aceste condiţii, Filipescu îl
contactează pe Stelian Popescu, îndemnându-l să îi ceară lui Ionel Brătianu
puterea, în schimbul încetării negocierilor cu ţărăniştii81, ideea fiind susţinută şi
de Mihai Popovici şi Alexandru Vaida Voevod82. Brătianu a răspuns că o
asemenea discuţie poate avea loc numai cu Iuliu Maniu, şeful Partidului
Naţional, dar acesta, evident, a refuzat83. Întrucât generalul Alexandru Averescu
a fost însărcinat cu formarea noului guvern, Stelian Popescu se întâlneşte cu
acesta, înţelegându-se în vederea unei colaborări la guvernare, însă era prea
târziu, întrucât Maniu era hotărât să fuzioneze cu ţărăniştii84
. Şi Filipescu
negocia, fără însă să fie autorizat, o fuziune între Partidul Naţional Român şi
Partidul Poporului, conform memoriilor lui Argetoianu85. În cele din urmă
Stelian Popescu, împreună cu Derussi, Demetrescu-Brăila şi Xeni au fost
excluşi din partid, pe motiv că „au săvârşit acte de indisciplină, făcând acţiuni
separate în dezacord cu hotărârile conducerii partidului”
86. La 10 octombrie
1926 s-a produs oficial fuziunea dintre Paţional Român şi Partidul Ţărănesc,
noul partid luând numele de Partidul Naţional-Ţărănesc.
4.5. Întoarcerea în Partidul Poporului
După fuziunea din 1926 şi crearea Partidului Naţional Ţărănesc, foştii takişti
vor fi şi mai izolaţi în cadrul noului partid. La 16 aprilie 1927, aceştia, cu excepţia
lui Mihail Cantacuzino87, părăseau Partidul Naţional-Ţărănesc, intrând în Partidul
Poporului88. Grigore N. Filipescu, Emanoil Antonescu şi Gheorghe Lucasievici
negociau de mai mult timp cu Averescu89, dorind o fuziune între Partidul Naţional
Ţărănesc şi Partidul Poporului într-un „bloc anti-liberal”90, însă, în cele din urmă,
restul naţional-ţărăniştilor şi în special Iuliu Maniu, nu au fost de acord. Refuzul
lui Maniu i-ar fi îndemnat pe foştii conservatori democraţi să părăsească partidul91
.

80
Ibid.
81 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 68.
82 Stelian Popescu, „Încercările de salvare”, în Universul, XLIV, 97, 29 aprilie 1926.
83 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), p. 68.
84 Stelian Popescu, „Lipsa de orientare”, în Universul, XLIV, 98, 30 aprilie 1926.
85 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, VIII,
Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1997, p. 23.
86
Patria, V, 376, 17 aprilie 1926.
87
Ţara noastră, VIII, 13, 17 aprilie 1927.
88
Îndreptarea, IX, 89, 18 aprilie 1927; Ioan Scurtu, Criza dinastică din România
(1925-1930), p. 89.
89 Constantin Argetoianu, op. cit.,VIII, p. 106.
90
Cuvântul, III, 657, 12 ianuarie 1927.
91 Constantin Argetoianu, op. cit., VIII, p. 106.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 29
Foştii takişti au organizat o întrunire la sala Dacia, criticând public
Partidul Naţional-Ţărănesc şi anunţându-şi demisia din acesta şi intrarea în
Partidul Poporului. Grigore Filipescu motiva această plecare, declarând că
Partidul Naţional Ţărănesc era „o adevărată babilonie”
92 şi “un tren cu două
locomotive care trag în sens contrar şi veşnic stau pe loc”
93. Alături de acesta,
la întrunire au mai luat parte şi Gheorghe Lucasievici, Emanoil Antonescu,
Scarlat Orăscu, Nicolae Hiott, Raul Crăciun, şi alţii94
.
Participanţii au format o delegaţie care s-a deplasat la Alexandru
Averescu (prim-ministru şi preşedinte al Partidului Poporului), căruia Emanoil
Antonescu i-a citit o moţiune prin care grupul îşi anunţa adeziunea la partidul
generalului. Acesta a mulţumit delegaţiei şi i-a promis că, în cadrul partidului,
„fiecare îşi va avea locul pe care-l merită”
95
.
Existau zvonuri care vorbeau de o reînnoire a guvernului Averescu,
urmând ca şi „grupul Filipescu” să primească un minister96. Preşedintele
Partidului Poporului îi întâmpina pe noii colegi de partid spunându-le că au un
singur pericol: Partidul Naţional Liberal, adică pe Ionel Brătianu97
.
În cele din urmă, însă, Filipescu îl părăseşte din nou pe Averescu, după ce
acesta „a luat o poziţiune cu totul opusă” faţă de cea a sa într-o anumită
chestiune, conform fondului personal al generalului98. Dacă dăm crezare
memoriilor lui Nicolae Iorga, motivul l-a costituit faptul că generalul Averescu
i-ar fi cerut lui Filipescu „cruţare faţă de Ştirbei”
99. Grigore N. Filipescu îşi dă
demisia din Partidul Poporului printr-o scrisoare adresată Generalului Averescu.
Este urmat de câţiva „prieteni politici”: Soare Oprea, Matei Fotino, I. PopescuOlt,
Penculescu, Vekiulescu, C. Francovici, Băsceanu, I. Benvenisti, Al. Brăiloiu100
.
De data aceasta el hotărăşte că a sosit momentul să îşi formeze propria grupare.
Astfel, în 1929 apare Liga Vlad Ţepeş, fondată în contextul campaniei
carliste. Trei ani mai târziu, aceasta se transformă în partid politic, luând numele
de Partidul Conservator. Această organizaţie va face însă subiectul unui alt studiu.

92 Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Op. cit., p. 212.
93
Cuvântul, III, 741, 20 aprilie 1927.
94 Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria
Partidului Naţional-Ţărănesc, Ed, Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 73.
95
Cuvântul, III, 741, 20 aprilie 1927.
96
Ibid., III, 739, 18 aprilie 1927.
97
Ibid., III, 743, 22 aprilie 1927.
98 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Alexandru Averescu, dosar 52, f. 10.
99 Nicolae Iorga, Memorii, V, Ed. „Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, f.a., p. 334.
100
Chemarea tinerimei române, IV, 1, 3 martie 1929.
ANDREI POPESCU 30
5. Alte activităţi
5.1. Observator al politicii externe
Grigore N. Filipescu era recunsocut în unele părţi ale Europei ca fiind un
fin observator al problemelor de politică externă. Fiind foarte des plecat la Paris
şi Geneva, acesta dădea des interviuri şi chiar scria uneori articole în ziarele
pariziene şi geneveze. Încă din 1916 Grigore N. Filipescu făcea aprecieri asupra
politicii externe a României în presa franceză
101, deja în 1918 fiind recunoscut
ca „prieten al Franţei”
102
.
În martie 1935, ziarul „L’Ouest-Eclair” prelua din „Epoca” un articol al
lui Filipescu, în care acesta ataca conciliatorismul englez, afirmând că este o
politică nefastă, care nu poate asigura păstrarea tratatului de la Versailles103
.
După ce apropierea dintre Germania şi Italia a devenit din ce în ce mai vizibilă,
Filipescu s-a arătat a fi un vajnic contestatar al unei eventuale alianţe cu
Germania, remarcându-se prin poziţia sa clară împotriva orientarea progermană
a partidelor de extremă dreaptă
104
.
Obiecţiile sale faţă de participarea, la înmormântarea legionarilor Moţa şi
Marin, a unor delegaţii italiene, germane şi portugheze, au făcut înconjurul
lumii, făcând subiectul presei internaţionale, fiind prezente în presa elveţiană
105
,
franceză
106 şi olandeză
107. Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari de frunte,
căzuseră pe frontul din Spania, unde luptaseră ca voluntari de partea trupelor
generalului Franco. Legionarii le-au organizat celor doi, consideraţi a fi martiri
căzuţi în lupta cu comunismul, o înmormântare cu un pronunţat caracter politic
la care, după unele surse (probabil exagerate), au participat peste un milion de
persoane. La această manifestaţie au luat parte şi delegaţii ale Italiei, Germaniei
şi Portugaliei, lucru care era interpretat de Filipescu şi de alţi oameni politici ca
fiind un amestec al străinilor în treburile interne ale ţării108
.
Grigore N. Filipescu era un personaj destul de cunoscut şi printre
diplomaţii europeni, care aveau, după caz, amintiri plăcute sau mai puţin plăcute
legate de acesta. În aprilie 1937 Sir Reginald Hoare, pe atunci ambasador al
Marii Britanii în România, îi raporta superiorului său, ministrul de externe

101
Journal des Débats, 17 aprilie 1916.
102
La Renaissance, 2 martie 1918.
103
L’Ouest-Eclair, 21 martie 1935.
104 Bela Vago, Umbra svasticii. Naşterea fascismului şi a antisemitismului în Bazinul
Dunării (1939-1939), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 35.
105
Journal de Genéve, 18 februarie 1937.
106
Le Figaro, 18 februarie 1937.
107
Het Vaderland, 17-18 februarie 1937.
108 Ioan Chiper, Gavriil Preda, „Politica externă a României în dezbaterile Senatului în anii
1933-1937”, în Istoria Senatului României, Regia Autonomă „Monitorul oficial”, Bucureşti,
2004, p. 386; Dimineaţa, 20 februarie 1937.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 31
conservator şi viitorul prim-ministru Anthony Eden, despre discuţiile purtate cu
Grigore N. Filipescu, în legătură cu zvonurile privind un eventual guvern de
extremă dreaptă convocat de regele Carol al II-lea109
.
În luna decembrie a aceluiaşi an, într-un alt raport al ambasadorului
Hoare către ministrul Eden, se vorbeşte despre o altă conversaţie cu liderul
conservator român, pornindu-se de la unele zvonuri care spuneau că guvernul de
la Londra ar aproba un eventual guvern de extremă dreaptă. Menţionarea Italiei
l-a făcut pe Filipescu să se lanseze într-o „lungă digresiune, ce a făcut
imposibilă continuarea discuţiei despre impactul din ce în ce mai mare al
dreptei”, discutând apoi, totuşi, despre pactul de neagresiune încheiat între Iuliu
Maniu şi Corneliu Zelea-Codreanu110
.
5.2. Conferenţiar
Grigore Filipescu s-a mai remarcat, atât în ţară, cât şi în străinătate, şi prin
conferinţele pe care le susţinea. Cele ţinute în România şi cele ţinute în alte ţări
diferă din multe puncte de vedere, inclusiv prin tematica lor. În timp ce
conferinţele sale din Europa aveau ca teme diverse probleme de politică externă
ce frământau opinia publică la acea vreme, cele din România aveau cu totul alte
teme, inspirate de viaţa politică internă.
Chiar şi Liga „Vlad Ţepeş” a fost fondată în urma succesului unor
conferinţe ce aveau titlul „Tragedia vieţii noastre politice”. Alte titluri de
conferinţe ţinute în România sunt „Politica bunului simţ”, „Arta de a face
politică” sau „Politica noastră externă. Legende şi realităţi”, unele dintre
acestea fiind şi tipărite. Asupra unei părţi dintre aceste conferinţe vom reveni în
capitolele următoare.
În 1934 Filipescu susţine la sala Dalles din Bucureşti conferinţa cu titlul
„Arta de a face politică”, în care declară că omul politic este cel care nu spune
niciodată ce crede, nu face totdeauna ce trebuie făcut şi vinde fiecăruia marfa pe
care o cere, având foarte mult fler. El concluziona că nu va putea învăţa
niciodată această „artă” de a face politică, însă nu are dreptul de a dezerta111
.
Mult mai interesante sunt însă conferinţele ţinute de Grigore Filipescu în
ţările Europei de Vest. Probabil cea mai importantă conferinţă a sa a fost „La
Petite Entente et la politique européenne”, susţinută la 18 mai 1936 la Paris.
Succesul conferinţei112 duce la tipărirea şi la repetarea acesteia şi în alte oraşe
europene. În cadrul acesteia el susţine ideea unui bloc continental, format din
Franţa, Italia, Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi URSS, care ar facilita

109 B. Vago, op. cit., p. 239.
110
Ibid., pp. 261-262.
111 „Conferinţa d-lui Grigore Filipescu”, în Dimineaţa, 20 martie 1934.
112 „La Pequeña Entente y la política europea”, în El Sol, 23 mai 1936.
ANDREI POPESCU 32
păstrarea graniţelor ţărilor ameninţate de statele revizioniste şi ar asigura pacea
în Europa113. Un pas important pentru formarea acestui bloc ar fi un pact de
asistenţă mutuală ruso-român, care însă ar fi văzut de Germania ca o ameninţare
şi ar anima revizionismul maghiar114. Până în 1936 se arăta sceptic în privinţa
unei eventuale alianţe între Germania şi Italia, care nu ar fi putut lupta de
aceeaşi parte, între Roma şi Berlin fiind o prăpastie115. După părerea sa
România se afla între revizionismul mussolinian şi cel hitlerist116. De aceea el
face apel la sprijinul Franţei117, întrucât Italia, după ce îşi va termina
„problemele africane”, se va ocupa să ajute Ungaria să-şi restituie teritoriile118
.
5.3. Preşedinte al consiliului de administraţie al Societăţii de Telefoane
Societatea Anonimă Română de Telefoane (Romanian Telephone Company, Ltd.)
a fost constituită în 1930, în urma concesionării serviciului telefonic către firma
americană International Telephone & Telegraph (ITT), ca rezultat al unui împrumut
al României de la Banca J.P. Morgan & Co. în timpul crizei economice din
1929-1933. Alături de ITT, care deţinea majoritatea acţiunilor, existau şi
acţionari din România, şi anume Banca de Credit Român, Banca Marmorosch,
Blank & Co. şi Banca Chrissoveloni119. SART a existat până în 1948 (când a
fost naţionalizată de comunişti), Romtelecom-ul fiind urmaşul acesteia.
Din consiliul de administraţie făceau parte, printre alţii, americanii Sonosthenes
Behn, fondatorul ITT, Lewis Proctor, Samuel Ordway, dar şi românii Emanuel
Pantazi, Ernest Urdăreanu, Constantin Xeni, Şerban Cantacuzino. Preşedinte a
fost ales Grigore N. Filipescu, iar vice-preşedinţi, Max Auschnitt şi Geoffrey
Ogilvie120. Filipescu a fost primul preşedinte al consiliului de administraţie al
SART, din 1930 şi până la moartea sa, în 1938.
În această perioadă probabil cea mai importantă realizare a SART a fost
construirea Palatului Telefoanelor din Bucureşti. Acesta a fost construit între
anii 1931-1933 pe locul fostei Terase Oteteleşanu. Planurile clădirii au fost întocmite
la New York, de către arhitecţii Walter Froy, Louis Weeks şi Edmond van Saanen
Algi. Până în anii ’70 a fost cea mai înaltă clădire din România. Inaugurarea s-a
făcut în 1933, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a mai multor miniştri121
.

113 G. Filipesco, La Petite Entente et la politique européenne, Éd. Louis Conard, Paris, 1936, p. 18.
114
Ibid., p. 26.
115
Ibid., p. 22.
116
Ibid., p. 26.
117
Ibid., p. 30.
118
Ibid., p. 35.
119
Societatea Anonimă Română de Telefoane. Actul constitutiv şi statutul, f.a., p. 2.
120
Societatea Anonimă Română de Telefoane. Darea de seamă a Consiliului de
Administraţie şi raportul censorilor, 1936, p. 3.
121 „Inaugurarea noului palat al Societăţii române de telefoane”, în Epoca, 26 aprilie 1933.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 33
Din poziţia ocupată la SART, Filipescu punea informaţiile obţinute prin
interceptarea convorbirilor telefonice (inclusiv de la Curtea Regală) la dispoziţia
lui Iuliu Maniu122 şi a lui Nicolae Titulescu123. De aceea, în 1938 presa
americană considera că Filipescu ar fi trebuit să se retragă de la şefia SART,
finanţată de americani, din cauza prieteniei cu Maniu124
.
5.4. Membru al Consiliului de Coroană
Începând din anul 1937 Filipescu va fi şi membru al Consiliului de
Coroană. În această calitate a participat la şedinţa în care s-a hotărât că Prinţul
Nicolae înceta să mai facă parte din familia regală
125, fiind apoi dezmoştenit şi
expulzat. Cu această ocazie Filipescu a rostit un discurs, declarând „că nu poate
să uite serviciile iii-meen-seee aduse de prinţ într-o anumită vreme unei
anumite cauze”
126 (făcând referire la opera de restauraţie), dar este, cu inima
frântă, pentru aplicarea sancţiunilor127
.
5.5 Conducător al mai multor societăţi comerciale
Grigore N. Filipescu a mai fost preşedintele consiliilor de administraţie
ale Societăţii de distribuire comercială din Bucureşti128, Societăţii pentru
Distribuţia Tutunului, al Societăţii Anonime Cehoslovaca (prima fabrică de
confecţiuni de haine) şi membru în consiliul de administraţie al Societăţii Astra
Română
129 şi al Băncii Marmorosch, Blank & Co.
Societatea Anonimă Cehoslovaca, fabrică de confecţii de haine, a fost una
dintre companiile apărute în urma colaborării Româno-Cehoslovace în ramura
economiei, ce a urmat creării Micii Înţelegeri, la începutul anilor ’20. A fost creată
în 1926 şi avea magazine de desfacere în mai multe oraşe importante din ţară
(Bucureşti, Craiova, Galaţi, Braşov, Timişoara). În 1932 consiliul de administraţie
al Cehoslovaca îl alege pe Grigore Filipescu preşedinte130, funcţie pe care acesta
o va păstra până la moartea sa131
.

122
Istoria românilor. România întregită (1918-1940), VIII, p. 350.
123
Foreign Relations of the United States. Diplomatic Papers. 1935, II, United States Goverment
Printing Office, Washington, 1952, p. 679.
124
The New York Times, 5 ianuarie 1938.
125 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 157.
126 Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, p. 138.
127 I. Mamina, op. cit., p. 156.
128
România, 27 august 1938.
129
Ibid., 28 august 1938.
130
Cehoslovaca. Prima fabrică de confecţii de haine. Act constitutiv şi statute, f.e., f.l., f.a., p. 15.
131
România, 28 august 1938.
ANDREI POPESCU 34
5.6. Susţinător al scrimei

Una dintre pasiunile lui Grigore Filipescu era scrima, fiind cunoscut ca
„mare mânuitor de spadă”
132. Iniţiativele sale în domeniu au rămas în istoria
acestui sport, implicându-se, în tinereţe, atât ca organizator de concursuri, cât şi
ca participant la acestea.
În noiembrie 1911 Filipescu organizează, alături de Horia Rosetti şi Dinu
Cesianu, cea mai mare competiţie internaţională sportivă organizată până atunci
în România, „Marea săptămână a armelor”, sub egida Societăţii de încurajare a
scrimei. La acest concurs Filipescu participă şi drept concurent, însă nu reuşeşte
calificarea în finală
133
.
Încurajat de succesul concursului, Filipescu organizează, luna următoare,
primul concurs internaţional de scrimă din România. La concurs participă
sportivi valoroşi, ca Nedo Nadi, Italo Santelli, Jules Rossignol sau Adolphe
Rouleau, cele două săli, Eforie şi Ateneul Român, fiind arhipline134. În acelaşi
an Filipescu participă la competiţia „Marele asalt al anului”. Şi în 1914 el ia
parte la mai multe competiţii, printre care „Gala de scrimă” de la Ploieşti şi
„Asalt de arme” de la Bucureşti135
.
Filipescu mai era cunoscut şi pentru pasiunea sa pentru cursele de cai136
.
În august 1929 arăta că nu l-a mai văzut pe Carol din aprilie, când, la o cursă de
cai, i-a indicat un cal câştigător137. Era, de asemenea, membru al „Jockey Club”
şi al „Automobil-Clubul Regal Român”138. Ca membru al Jockey Club-ului, a
propus, în 1934, excluderea fostului său prieten şi colaborator, generalul
Cantacuzino-Grănicerul139
.
6. Raporturile cu oamenii politici
Filipescu a avut o relaţie inconstantă şi cu oamenii politici. Printre
personalităţile cu care acesta a trecut de la prietenie la duşmănie şi invers au fost
Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu şi
mulţi alţii. În conflictele cu oamenii politici sau cu jurnaliştii Filipescu folosea
ca metode inclusiv injuriile, bătaia, darea în judecată sau provocarea la duel.

132
Curentul, 27 august 1938.
133 Ruxandra Ionescu-Petrovici, Paul Slăvescu, Tiberiu Stama, Scrima de la A la Z, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1984, p. 122-123.
134
Ibid., p. 121.
135
Ibid., pp. 123-125.
136 Alexandru Topliceanu, Portrete, Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1935, p. 25.
137 G. Filipesco, „Il n’y a plus d’affaire Carol…”, în Journal de Genéve, 29 august 1929.
138
Timpul, 27 august 1938.
139
Heraldo de Madrid, 13 aprilie 1934; Gazette de Lausanne, 12 aprilie 1934.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 35
Vom încerca, în următoarele rânduri, să analizăm raporturile sale cu diferiţi
oameni politici, ca Titulescu, Maniu, Averescu, Manoilescu, Iorga.
În cazul lui Nicolae Titulescu, cei doi s-au apropiat mai ales în anii ’30.
Se cunoşteau de mult timp, fiind colegi în Partidul Conservator Democrat, însă
nici atunci Filipescu nu avea cuvinte de laudă la adresa lui Titulescu140. După
moartea lui Take Ionescu relaţiile dintre cei doi se răcesc şi mai rău ajungându-se
la atacuri ale lui grave141. În 1931 Filipescu trimitea de la Paris o scrisoare regelui
Carol al II-lea, în care îi atrăgea atenţia că Titulescu este „dăunător” şi că alegerea
sa pentru a doua oară ca preşedinte al Ligii Naţiunilor nu trebuie privită cu ochi
buni, întrucât acesta conduce în străinătate o campanie de denigrare a Regelui142
.
Urmează apoi o perioadă de colaborare strânsă între cei doi, primul urmând linia
trasată de cel de-al doilea, în special în planul politicii externe, declarând unui
reporter de la ziarul „Les Débats” că Titulescu a adus mari servicii României şi a
fost înlăturat din considerente de ordin intern143. De altfel, Filipescu era perceput
de presa străină din această perioadă ca fiind prieten al lui Titulescu144
.
Şi cu Iuliu Maniu, Grigore Filipescu a avut o relaţie inconstantă, acesta
ajungând, de la ţinta principală a atacurilor sale, să fie unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori. După fuziunea dintre grupul takist şi Partidul Naţional
Român, Filipescu nu a reuşit să ocupe locuri importante în ierarhia de partid,
fiind apoi un adversar al proiectului de fuziune cu Partidul Ţărănesc. După
plecarea gălăgioasă a sa din Partidul Naţional Ţărănesc, articolele sale din
„Epoca” îl atacau des pe Maniu, care era considerat a fi responsabil pentru orice
nu mergea bine. Grigore Gafencu considera că „regele este înconjurat de
adversari hotărâţi şi pătimaşi ai lui Maniu”, dând ca exemple pe Filipescu, Nae
Ionescu şi Grigore Iunian145. Relaţiile dintre cei doi se strâng apoi, Filipescu
oferind informaţii folositoare lui Maniu în urma interceptării convorbirilor
telefonice sau organizând bancheturi în cinstea sa.
Cu Nicolae Iorga, Filipescu a colaborat în anii 1930-1932, când marele
istoric a susţinut programul Ligii Vlad Ţepeş, candidând pe liste comune în
alegerile locale de la Bucureşti. Tot în această perioadă, datorită simpatiei lui
Iorga pentru Liga Vlad Ţepeş, aceasta participă la guvernare alături de el. În
timpul guvernării relaţiile dintre cei doi se răcesc şi, la mijlocul anilor ’30,
ajung extrem de încordate, în „Epoca” şi „Neamul românesc”, ziarele celor doi,
schimbându-se cuvinte dure146
.

140 Coord. Geroge G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 444.
141 G. Gafencu, op. cit., pp. 149, 242.
142 Coord. G. G. Potra, op. cit., pp. 207-208.
143 G. Buzatu, op. cit., p. 315.
144
El Sol, 12 iulie 1935; Het Vaderland, 11 iulie 1935.
145 G. Gafencu, Op. cit., p. 154.
146 C. Argetoianu, Însemnări zilnice, I, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1998, p. 105.
ANDREI POPESCU 36
Ca membru în consiliul de administraţie al Băncii Marmorosch, Blank & Co.,
care era în pragul falimentului, Filipescu i-a cerut ajutor lui Mihail Manoilescu,
secretarul Băncii Naţionale147. Refuzul acestuia din urmă a generat un conflict
deschis între cei doi. În 1934, Filipescu aduce în discuţia Senatului o copie după
un document în care Manoilescu recunoştea că, la o mică bancă din Bucureşti
(unde era acţionar), şi-a exercitat influenţa pentru a-i crea avantaje. Susţinând că
documentul este fals, Manoilescu îl dă în judecată şi îl atacă în şedinţa
Senatului, numindu-l „domnul de la telefoane şi de la Blank”
148. Filipescu îi
răspunde, făcându-l „pungaş”, în apărarea sa sărind şi ceilalţi doi senatori ai
Partidului Conservator, Scarlat Orăscu şi Nicolae Miclescu149. Filipescu
porneşte o campanie în presă împotriva lui Manoilescu şi cere, „prin relaţii
ciocoieşti de Jockey Club”
150, examinarea averii acestuia. După un an, timp în
care campania din presă a continuat, denunţul a fost achitat.
Este interesant de menţionat şi faptul că, în ianuarie 1918, Grigore N.
Filipescu îi recomanda lui Argetoianu pe „un oarecare Mihalache”, căruia ar
trebui să i se găsească un loc în cadrul Consiliului Băncilor Populare. Ion
Mihalache era descris ca fiind „un tip foarte bun”, care nu ar trebui uitat151
.
Sunt de amintit şi relaţiile pe care Filipescu le avea cu oamenii politici din
ţările Europei. În acest sens este de amintit că Jean-Marie Musy, de două ori
ales preşedinte al Confederaţiei Elveţiene, a fost întâmpinat de Filipescu în
1934, când a vizitat România pentru trei săptămâni152
.
a. Duelurile lui Grigore Filipescu
Filipescu s-a mai remarcat şi prin duelurile pe care le făcea cu diverşi
oameni politici. Obiceiul de a provoca la duel îl moştenise tot de la tatăl său,
care era şi el cunoscut ca mare duelist. În 1897 Nicolae Filipescu a fost chiar
închis timp de şase luni, după ce îl omorâse pe deputatul liberal Gheroghe Em.
Lahovari într-un duel153. Deşi acest obicei ţinea de secolele trecute, în România
era la modă în secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, mai
ale în rândul aristocraţiei. Explicaţia constă în faptul că obiceiul duelului a fost
luat foarte târziu de români, devenind popular abia la sfârşitul secoului al XIXlea,
fiind adus de fiii de boieri care îşi făcuseră studiile în străinătate154
.

147 M. Manoilescu, op. cit., p. 362.
148 N. Iorga, Memorii, VII, p. 144.
149
Ibid..
150 M. Manoilescu, Op. cit., p. 363.
151 C. Argetoianu, Pentru cei de mâine, V, p. 380.
152
Journal de Genéve, 19 decembrie 1934; Gazette de Lausanne, 19 decembrie 1934.
153 Andrei Oişteanu, „Din nou despre duelul la români”, în România Literară, XXXVIII, 37,
21-27 septembrie 2005.
154 R. Ionescu-Petrovici, P. Slăvescu, T. Stama, op. cit., p. 25.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 37
Grigore Filipescu a purtat, în anii primului război mondial, un duel cu
Petre Ciorănescu, directorul ziarului „Politica”. Motivele acestui duel nu ne sunt
cunoscute, însă cunoaştem faptul că unul dintre martori a fost Grigore
Ghika155.Tot în timpul războiului are loc un duel cu I.G. Duca, vărul său, pe
care-l învinuia că ar fi fost responsabil pentru un articol ofensator din ziarul
liberal „Mişcarea” din Iaşi. Duca i-a avut ca martori pe Mihail Pherekyde (pe
care-l numea „marele nostru expert în materie”
156) şi pe George Mârzescu,
directorul ziarului cu pricina, în timp ce martorii lui Filipescu au fost Constantin
Hiott şi generalul Cantacuzino. Aceştia au ales ca armă, la sugestia lui Duca,
pistolul, iar ca locaţie, „via lui Kilimoglu de la Copou, acolo unde avusese loc şi
duelul lui Vintilă Brătianu cu Dr. Lupu”
157. A doua zi s-au întâlnit la locul
stabilit. Totul a fost aranjat de Pherekyde, specialist în domeniu, care, cu foarte
mare seriozitate, măsura distanţa, verifica armele etc. Duca a tras însă în aer,
explicând că doar pentru acel articol nu vroia să aibă pe conştiinţă un om. Cum
liderul liberal nu ne oferă amănunte despre traiectoria glonţului lui Filipescu,
deducem că şi acesta a tras în aer.
În 1918, când Filipescu şi Argetoianu organizau la Iaşi Liga Poporului,
cei doi au fost la un pas de a se duela în urma unui conflict, însă martorii acestora,
generalii Aslan şi Cocorescu, au reuşit să-i împace înainte să iasă la duel158
.
În 1930, în urma unui conflict cu Gerhard von Mutius, ambasadorul
Germaniei la Bucureşti, Grigore N. Filipescu îl provoacă pe acesta la duel159
,
eveniment ce era aşteptat cu nerăbdare de bucureşteni. Motivul a fost o
scrisoare a lui von Mutius, în care acesta îi critica pe Gheorghe Mironescu şi pe
Barbu Ştirbey pentru opoziţia faţă de întoarcerea Principelui Carol160
.
Scrisoarea a ajuns în mâinile lui Filipescu, care a publicat o parte din aceasta în
ziarul „Epoca”. În cele din urmă, ziarele anunţă aplanarea conflictului dintre cei
doi, astfel că relaţiile româno-germane nu au avut de suferit161
.
Cel mai de răsunet duel al lui Filipescu a fost cel cu istoricul şi omul
politic Gheorghe Brătianu. Vestea acestui eveniment a făcut înconjurul lumii,
făcându-şi loc în paginile ziarelor din SUA, Spania, Franţa etc., „La Voz”
anunţând duelul chiar pe prima pagină
162. După ce Gheorghe Brătianu l-a
insultat pe Filipescu în paginile gazetei „Mişcarea”, acesta i-a provocat la

155 Mihai Sorin Rădulescu, „Precizări la biografia lui Matila C. Ghyka”, în România Literară,
XLI, 13, 3 aprilie 2009.
156 I. G. Duca, Amintiri politice, III, Ed. Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 133.
157
Ibid.
158 C. Argetoianu, op. cit., V, p. 84.
159
Journal de Genéve, 19 decembrie 1930; Le Figaro, 18 decembrie 1930.
160
Sarasota Herald, 18 decembrie 1930.
161
Journal de Genéve, 22 decembrie 1930; Gazette de Lausanne, 22 decembrie 1930.
162
La Voz, 1 aprilie 1932.
ANDREI POPESCU 38
duel163 şi pe acesta şi pe Mihail Sturdza. Nicolae Iorga nota în memoriile sale că
între Filipescu, Gheorghe Brătianu şi Mihail Sturdza „se schimbă prin presă
cele mai grele cuvinte”
164 şi a vrut să intervină pentru a evita lupta, însă
încercarea sa s-a dovedit a fi zadarnică
165
.
Cele două dueluri s-au desfăşurat pe un câmp din vecinătatea
Bucureştiului, condiţiile fiind extrem de dure: duel cu pistoale de la 25 de paşi,
urmat, dacă nici unul dintre combatanţi nu era împuşcat, de un duel cu săbii
până la moarte. Informaţiile provenite din presa internaţională nu sunt foarte
exacte, confundându-se cele două dueluri, afirmându-se astfel că pantalonii lui
Brătianu au fost găuriţi de un glonţ, ceea ce l-a scutit de duelul cu săbii166. În
realitate, cel lovit de glonţ a fost Mihail Sturdza, în duelul ce avusese loc în ziua
precedentă
167. Martorii lui Filipescu au fost Leon Sculy şi Şerban Cantacuzino
pentru Gheorghe Brătianu, repspectiv Costin Sturdza şi generalul CantacuzinoGrănicerul
pentru Mihail Sturdza168. Filipescu şi Brătianu s-au împăcat pe
teren169, lucru care nu s-a întamplat şi cu Sturdza.
Filipescu era văzut ca fiind un expert în domeniu, fiind ales ca martor la
duelurile apropiaţilor săi. El a fost ales ca arbitru în cazul duelului lui Nicolae
Mareş cu Ion Lugoşianu170
.
7. Imaginea în epocă
Grigore Filipescu a fost un personaj controversat şi inconstant, imaginea
sa nefiind una pozitivă. Opinia publică îl compara cu tatăl său, Nicolae
Filipescu, la înălţimea căruia nu s-a ridicat. În acest sens sunt sugestive
poreclele puse de contemporanii săi, cum ar fi „Grigoraş”
171, „Grigoruţă”
172 sau
„Griguţă”
173, care subliniau tocmai acest fapt. De altfel, Mihail Manoilescu
spunea că se deosebeşte de Filipescu prin faptul că „în timp ce el este fiul tatălui
său, eu sînt tatăl fiului meu”
174. Alexandru Topliceanu considera că faptul că era
fiul lui Nicolae Filipescu l-a ajutat la începutul carierei, dar nu i-a fost de folos

163 „Georges Bratianu Hit in Duel, but Bullet Lodges in Clothing”, în The New York Times,
1 aprilie 1932; „M. Filipesco provoque en duel M. Georges Bratiano”, în Le Figaro, 29 martie 1932.
164 N. Iorga, Memorii, VI, Încercarea guvernării peste partide (1931-1932), Ed. „Datina Românească”,
Vălenii de Munte, 1939, p. 361.
165
La Voz, 1 aprilie 1932.
166 „Romania: Last Laugh”, în Time, 12 august 1929.
167
Universul, 2 aprilie 1932; Dimineaţa, 2 aprilie 1932.
168
Ibid., 30 martie 1932.
169
Ibid., 3 aprilie 1932.
170
Ibid., 2 martie 1932.
171 C. Argetoianu, op. cit., vol. II, partea a IV-a, 1913-1916, p. 227.
172
Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, III, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti, 1997, p. 559.
173 S. Neagoe, op. cit., p. 263.
174 M. Manoilescu, op. cit., p. 362.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 39
mai târziu175. Tot Topliceanu spunea, în 1935, că Grigore Filipescu nu mai
reprezenta nimic, fiind „fiul lui Nicolae Filipescu şi atât”
176, concluzionând,
totuşi, că este un „exemplar unic”
177
.
Prietenul şi colaboratorul tatălui său, Constantin Argetoianu, îl descria
astfel: „tânăr bălos, urduros, nespălat, cu hainele terfelite, scofâlcit şi îmbătrânit
înainte de vârstă”
178 şi „intrigant”
179. Vărul şi adversarul său, I. G. Duca, îl
caracteriza ca „un patriot şi un impulsiv”
180, care „face pe grozavul”
181. Nici
Grigore Gafencu, un alt personaj cu care Filipescu intrase într-un conflict
deschis, nu avea cuvinte de laudă la adresa sa, descriindu-l ca fiind un
„zevzec”
182 cu o „pornire naivă şi înverşunată”
183 şi o „isterie deşucheată”
184
,
„vioi, agitat, când generos, când nervos”
185, iar despre acţiunile sale era de
părere că „dă lovituri de spadă în apă” sau că „urlă în pustiu”
186. Alexandru
Vaida Voevod îl caracteriza şi la sfârşitul anilor ’30 ca pe un „ciocoi”
187
.
Ion Rusu Abrudeanu îl considera „un bărbat de caracter şi de onoare”
188
.
În 1931, Regina Maria, aflând că Filipescu ar fi grav bolnav, punându-se în discuţie
chiar viaţa acestuia, exclama „pe englezeşte”: „ce bine ar fi!”
189, adăugând „pe
franţuzeşte” că „e un laş! Atacă o femeie care nu se poate apăra”
190
.
Un interesant portret i-l face Pamfil Şeicaru: „cunoscând toate culisele
vieţii politice, având o curiozitate neostenită de reporter, cu o sprinteneală de
expresie, Grigore N. Filipescu avea însuşiri reale de gazetar, rare la un om politic.
Succesul Epocii îl făceau articolele lui scurte, spirituale, cu mult apropos politic”
191
.
Petre Ghiaţă spunea despre el că se străduia din răsputeri să onoreze
numele tatălui său, muncind, riscându-şi averea, lovind orice adversar pe care îl
considera nedemn de a juca roluri de răspundere la conducerea ţării. Nu avea
prea multe mijloace intelectuale, însă a reuşit să se remarce ca jurnalist şi
vorbea fluent limba franceză
192
.

175 A. Topliceanu, op. cit., pp. 21-22.
176
Ibid., p. 23.
177
Ibid., p. 24.
178 C. Argetoianu, op. cit, pp. 218-219.
179
Ibid., p. 84.
180 I. G. Duca, op. cit., II, 1981, p. 79.
181
Ibid., p. 133.
182 G. Gafencu, op. cit., p. 216.
183
Ibid., p. 17.
184
Ibid., p. 216.
185 Ibid., p. 165.
186
Ibid., p. 242.
187 Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Sibiu, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 28.
188 I. Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 524.
189 G. Gafencu, op. cit., p. 89.
190
Ibid.
191 P. Şeicaru, op. cit., p. 285.
192 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., vol. 2, partea a II-a, p. 317.
ANDREI POPESCU 40
În decembrie 1930 „Realitatea ilustrată” lansa o campanie prin care cititorii
erau invitaţi să voteze „cele mai importante 20 persoane din România”193. În
clasamentul efectuat pe baza rezultatelor, Grigore Filipescu ocupa locul 16,
având 693 de voturi (Nicolae Iorga, primul în clasament, avea 2002 voturi)194
.
Este interesantă şi imaginea pe care Grigore Filipescu o avea la nivel
internaţional. De examplu, revista „Time” îl considera, în 1929, un „jurnalist
pripit”
195, în timp ce, trei ani mai târziu, aceeaşi publicaţie scria despre „Baby
Fascist Gregory Filipescu” că este „un Hitler în devenire”
196. O altă publicaţie
americană, „The New York Times”, îl prezenta pe Filipescu ca fiind un „boier
fascist şi pro-Carlist”
197
.
În Europa imaginea sa era mult mai pozitivă decât în România. După
1932 acesta dădea declaraţii şi interviuri din calitatea de preşedinte al P.C., ceea
ce îi dădea credibilitate, întrucât aproape toate ţările europene aveau sau
avuseseră un partid conservator, neştiind că, în cazul celui din România, era
vorba de un partid minuscul. De asemenea, Partidul Conservator al lui Filipescu
era descris în lucrările apărute în Europa Occidentală ca fiind continuatorul
vechiului Partid Conservator, dispărut după primul război mondial198. Merită
menţionată publicaţia „La Revue de Paris” care-l considera pe Grigore Filipescu
„pamfletarul cel mai redutabil din ţara sa”
199
.
8. Sfârşitul vieţii
Din cauza unei boli de inimă pe care o moştenise de la tatăl său, liderul
P.C. a fost nevoit să se retragă din viaţa politică. Astfel a avut timp să se ocupe
de o altă mare pasiune a sa, creşterea cailor de curse, dar şi de agricultură
200. În
ultimul an de viaţă, starea de sănătate a lui Grigore N. Filipescu s-a acutizat. În
octombrie 1937, pe când se afla la un concert, acestuia i s-a făcut rău, fiind
ajutat de Alexandru Vaida Voevod201
.
În luna august a anului 1938 Grigore N. Filipescu s-a internat în clinica
Générale din Geneva. După 12 zile, în urma unui atac de cord202, a fost supus unei
intervenţii chirurgicale efectuate de dr. Jurien203. Operaţia a reuşit, însă starea de
slăbiciune a pacientului a cerut o transfuzie de sânge, efectuată cu succes. O a
doua transfuzie i-a fost însă fatală, stingându-se din viaţă la ora 21:30, în ziua de
25 august 1938. La căpătâiul său se aflau mama, soţia şi secretarul particular204
.

193
Realitatea ilustrată, 4 decembrie 1930, p. 23.
194
Ibid., 19 martie 1931, p. 5.
195 „Romania: Last Laugh”, în Time, 12 august 1929.
196 „Rumania: Nasty Duel”, în Ibid., 11 aprilie 1932.
197
The New York Times, 8 iunie 1930.
198
Politics and Political Parties in Roumania, p. 223-227.
199
La Revue de Paris, noiembrie-decembrie 1935, p. 618.
200
Curentul, 27 august 1938.
201 Arhivele Naţionale ale României – Direcţia Judeţeană Sibiu, fond Alexandru Vaida Voevod, dos. 28.
202
Timpul, 27 august 1938.
203
Neamul românesc, 27 august 1938.
204
România, 27 august 1938.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 41
Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica Rusă din Geneva. S-a
oficiat şi un serviciu religios la Biserica Batiştei din Bucureşti. Ulterior corpul
său a fost adus în ţară şi înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti205
.
Moartea sa era anunţată şi comemorată de întreaga presă românească, dar
şi de ziare din Franţa
206, Elveţia207, S.U.A.208 etc. Ziarul „Dreptatea” nota faptul
că, odată cu Filipescu, dispărea ultimul boier autentic209, iar „Timpul” considera
că acesta prelungea cavalerismul romantic, înfruntându-se adesea în faţa
pistolului, a spadei sau a floretei.
Ziarele din Franţa anunţau stingerea din viaţă a lui Grigore Filipescu,
arătând că odată cu el dispărea „un mare prieten al Franţei”
210. Ziarul elveţian
„Journal de Genéve” comemora şi el dispariţia jurnalistului pasionat Filipescu,
care iubea mult Elveţia, călătorind mult şi cunoscând oameni în toate capitalele211
.
Presa americană îl reţinuse pe Filipescu, pe de o parte ca fiind
preşedintele SART, finanţată de americani, iar pe de altă parte, ca fiind un critic
al Reginei Maria, care lăsase o impresie adâncă în urma vizitei în Statele Unite. De
aceea, la anunţarea decesului lui Filipescu, s-au rememorat tot aceste aspecte212
.
Conducerea SART îşi exprima şi ea regretul pentru dispariţia
preşedintelui consiliului său de administraţie, pe care o considera a fi o mare
pierdere pentru companie213. La fel şi Automobil-Clubul Regal Român, care
plângea pierderea unui om cu temperament de luptător214
.
În loc de concluzii
Grigore N. Filipescu (1886-1938), de profesie inginer şi avocat, a fost un
personaj politic inconstant şi controversat, care a trecut printr-o mare parte
dintre partidele politice ale României. Totuşi, el a fost foarte activ, având multe
realizări, în domenii foarte diverse, de-a lungul vieţii sale destul de scurte.
Imaginea sa a fost întotdeauna legată de cea a tatălui său, Nicolae Filipescu, pe
tot parcursul vieţii fiind comparat cu acesta. În perioada interbelică, Grigore N.
Filipescu a fost deputat sau senator în aproape toate legislaturile, prefect al
judeţului Ilfov şi membru al consiliului de coroană. În afară de activitatea

205 Gh. Bezviconi, Necropola Capitalei. Dicţionar enciclopedic, Ed. Museum, Chişinău, 1997, p. 101.
206
Le Figaro, 26 august 1938; Journal des Débats, 26 august 1938; L’Action Française,
26 august 1938.
207
Journal de Genéve, 27 august 1938.
208
The New York Times, 26 august 1938.
209
Dreptatea, 27 august 1938.
210
Le Figaro, 26 august 1938.
211 Fernand Chenevière, „Gregoire Filipesco”, în Journal de Genéve, 27 august 1938.
212
The New York Times, 26 august 1938.
213
Societatea Anonimă Română de Telefoane, Annual Report of The Board of Directors, 1938, p. 9.
214
Automobil-Clubul Regal Român. Darea de seamă a activităţii Societăţii pe anul 1938,
Bucureşti, 1939, p. 4.
ANDREI POPESCU 42
politică şi de cea publicistică, Grigore N. Filipescu s-a mai remarcat şi în alte
domenii, foarte diverse, de la construcţii, până la scrimă.
În perioada interbelică, Grigore N. Filipescu a fost deputat sau senator în
aproape toate legislaturile, prefect al judeţului Ilfov şi membru al consiliului de
coroană. În afară de activitatea politică şi de cea publicistică, Grigore N. Filipescu
s-a mai remarcat şi în alte domenii, foarte diverse, de la construcţii până la scrimă.
A coordonat lucrările de construcţie a conductei de petrol Câmpina-Constanţa, a
susţinut scrima românească, organizând primele concursuri internaţionale la noi
în ţară, a fost pasionat de creşterea cailor şi de cursele de cai, implicându-se şi în
acest domeniu. A fost preşedintele Societăţii Anonime Române de Telefoane, în
timpul mandatului său făcându-se progrese imense în domeniul telecomunicaţiilor.
A mai condus şi societatea comercială Cehoslovaca, unul dintre cei mai buni
producători de haine din acea vreme, Societatea de distribuire comercială din
Bucureşti şi Societatea pentru Distribuţia Tutunului.
Ilustraţii
Fig. 1. Grigore Filipescu (Politics and Political Parties
in Roumania, International Reference
Library Publishing Co., London, 1936, f.p.)
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 43
Fig. 2. Grigore Filipescu
(„Epoca”, 9 ianuarie 1936)
Fig. 3. Grigore Filipescu.
(„Curentul”, 27 august 1938)
ANDREI POPESCU 44
Fig. 4. Grigore Filipescu ţinând o conferinţă în Bucureşti. („Epoca”, 2 martie 1936)
Fig. 5. Regele Carol al II-lea discutând
cu Grigore Filipescu cu ocazia inaugurării
Palatului Telefoanelor.
(„Epoca”, 26 aprilie 1933)
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 45
Fig. 6. Participanţii la concursul „Marea săptămână a armelor”. Grigore Filipescu este
al treilea de pe rândul de sus. (Ruxandra Ionescu-Petrovici, Paul Slăvescu,
Tiberiu Stama, Scrima de la A la Z, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, f.p.)
Fig. 7. Grigore Filipescu (caricatură din 1935).
(Alexandru Topliceanu, Portrete,
Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1935, p. 21)
ANDREI POPESCU 46
Fig. 8. Grigore Filipescu (caricatură din ziarul „Curentul”).
(„Curentul”, 8 decembrie 1932)
Fig. 9. Duelul dintre Grigore Filipescu şi Gheorghe Brătianu,
anunţat pe prima pagină a ziarului spaniol „La Voz”.
(„La Voz”, 1 aprilie 1932)

 

 

1
Victor Botez, Corneliu Radeş, Nobilimea la români, Ed. Floare albastră, Bucureşti, 2007, p. 132.
2
Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, Ed. Libra, 2004, p. 278-283.
3
Neculai I. Staicu-Buciumeni, Colegiul Naţional „Nicolae Filipescu”, Ed. Făt-Frumos,
Bucureşti, 2007, p. 95.
4
Anuarul „Socec” al României-Mari, 1925-1926, I – Capitala, Ed. „Socec & Co.” Soc.
Anon., Bucureşti, 1925, p. 9.
5
Astăzi, clădirea se găseşte pe strada Nicolae Filipescu, la numărul 40 şi adăposteşte
Secretariatul de Stat pentru Culte.
6
Dreptatea, 27 august 1938.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 19
diferite şi în două domenii foarte diferite. În 1902 s-a înscris la Şcoala
Politehnică din Zürich, pe care a absolvit-o în 1907. După ce a devenit inginer,
Filipescu a urmat şi Facultatea de Drept de la Paris, devenind şi avocat.
Nu ştim dacă el a practicat avocatura, însă cunoaştem faptul că era un
inginer apreciat. În această calitate, Filipescu a condus lucrări importante, una
dintre cele mai importante fiiind construcţia conductei de petrol CâmpinaConstanţa
7
. Pentru diversele sale realizări, Filipescu va fi mai târziu decorat cu
ordinele „Legiunea de Onoare”8
şi „Ferdinand”9
.
3. Activitatea publicistică
Ziarul „Epoca” a apărut pentru prima dată în anul 1885, fiind fondat de
Nicolae Filipescu10. Pe la acest ziar s-au perindat mari personalităţi culturale ca
Barbu Delavrancea, Grigore Păuceanu, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu,
Nicolae Iorga sau Eugen Lovinescu11. În anii primului război mondial, „Epoca”
avea cel mai mare tiraj dintre ziarele cu caracter politic.
După plecarea din Liga Poporului, Grigore N. Filipescu a decis să reînvie
ziarul tatălui său. Acesta îi dăruise ziarul lui Pisani, un colaborator al său, în
1913, care la rândul lui, i-l cedase lui Constantin Argetoianu. Acesta din urmă
arăta că „astfel a devenit Grigore Filipescu, graţie mie, proprietar legitim al
ziarului în care m-a înjurat ţigăneşte după Conversiune, de la 1932 înainte şi
până m-am împăcat iar cu el, în primăvara anului 1938”
12. Aflat în pragul
falimentului, Grigore N. Filipescu şi Constantin Argetoianu încearcă să salveze
ziarul, găsindu-i doi finanţatori, în persoana bancherilor Aristide Blank şi Jean
Chrissoveloni13. În schimbul finanţării ziarului, Argetoianu şi Filipescu vor deveni
membri ai consiliului de administraţie al Băncii Marmorosch, Blank & Co. Se
formează un comitet de direcţie, compus din Hiott, Many, Filipescu şi Argetoianu14
.
Finanţarea ziarului de către Aristide Blank şi prezenţa lui Filipescu în
consiliul de administraţie al băncii acestuia au alimentat teoriile grupurilor
antisemite care îl considerau pe acesta din urmă, ziarul său şi gruparea sa ca
fiind instrumente ale „jidanilor”. Dincolo de unele exagerări, trebuie subliniat
faptul că Aristide Blank avea o influenţă puternică asupra lui Filipescu şi a
„Epocii”. Scriitorul Liviu Rebreanu notează în jurnalul său că în „Epoca” urma

7
C. Fundo, „A murit Grigore Filipescu”, în România, 27 august 1938.
8
L’Européen, 13 decembrie 1935.
9
Timpul, 27 august 1938.
10 Corneliu Şenche, „Un „prizonier al onoarei”. Nicolae Filipescu”, în Historia, IX, 88, aprilie 2009.
11 Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 236-238.
12 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. V,
partea a V-a, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 141-142.
13
Ibid., II, partea a IV-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 226.
14
Ibid., p. 227.
ANDREI POPESCU 20
să apară un articol critic la adresa sa, însă acesta nu a mai apărut, datorită intervenţiei
lui Blank, care l-a convins pe Filipescu să renunţe la articolul respectiv15
.

15 Liviu Rebreanu, Jurnal, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 113.
16 Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2000, p. 662.
17
Epoca, 2 februarie 1926.
18 P. Şeicaru, op. cit., p. 281.
19 Grigore Gafencu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16.
20 Joseph Slabey Rouček, Contemporary Roumania and Her Problems, Ayer Publishing,
1971, p. 369; Norman L. Forter, Demeter B. Rostovsky The Roumanian Handbook, Ayer
Publishing, 1971, p. 29.
21 „Cabinet Supresses Rumanian Newspaper; Epoca Is Put under Ban for Attacking
Patriarch as Member of the ‘Palace Camarilla’”, în The New York Times, 23 aprilie 1926; Heraldo
de Madrid, 29 aprilie 1926.
22
The New York Times, 20 aprilie 1926.
23
Politics and Political Parties in Roumania, International Reference Library Publishing Co.,
London, 1936, p. 374.
24 Tudor Arghezi, „Un ziar nou: Epoca, sau un gazetar nou: Grigore Filipescu”, în Scrieri,
25, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 336-337.
25 Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 117.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 21
Filipescu era şi un atent observator al politicii externe, astfel că nici
personalităţile internaţionale nu au scăpat de criticile acestuia. Atacată frecvent
în paginile Epocii era mai ales Italia lui Mussolini, despre care Filipescu spunea
„necuviinţi”

26. Acesta este şi motivul pentru care, când ţărăniştii îi oferă postul de
ministru de externe, Filipescu refuză pe motiv că „a atacat violent pe Mussolini”
27

26 Nicolae Iorga, Memorii. Sinuciderea partidelor (1932-1938), VII, Bucureşti, 1939, p. 294.
27
Ibid., p. 430.
28 Ioan Georgescu, Presa periodică în România, Ed. Revistei „Vestitorul”, Oradea, 1936, p. 169.
29 Epoca, 8 mai 1938.
30 C. Argetoianu, Op. cit., p. 219.
31 Istoria românilor. România întregită (1918-1940), VIII, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2003, p. 222.
32 Eufrosina Popescu, „Crearea Partidului Muncii şi activitatea sa în parlamentul din Iaşi
(mai-iunie 1917)”, Studii. Revistă de istorie, XXV, 5, 1972; Keith Hitchins, România 1866-1947, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 268.

 

33 Ion Alexandrescu, Ion Mamina, Ion Bulei, Ioan Scurtu, Partidele politice din România
(1862-1994). Enciclopedie, Ed. Mediaprint, Bucureşti, 1995, p. 62.
34
Desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională.
1918. Documente interne şi externe august 1918 – iunie 1919, III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986, p. 99.
35 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), Ed. „Cultura Naţională”,
Bucureşti, f.a., p. 160.
36 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Alexandru Averescu, dos. 52, f. 10.
37 I. G. Duca, Amintiri politice, II, Ed. Jon Dumitru, München, 1981, p. 129.
38
Ibid., p. 165.
39 Eufrosina Popescu, „Crearea Ligii Poporului şi activitatea ei pînă în martie 1920”, în
Studii. Revistă de istorie, XXI, 2, 1968, p. 343.
40 Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
V, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 57.
GRIGORE N. FILIPESCU (1886-1938). REPERE BIOGRAFICE 23