Aurel C. Popovici Statele Unite ale Austriei Mari

Încercând să rezolve o problemă majoră cu care s-a confruntat Imperiul Austro-Ungar la început de secol XX, Aurel C. Popovici concepe în anul 1906 o structură federală pe care o numeşte Statele Unite ale Austriei Mari. Probabil s-a inspirat după modelul Statelor Unite ale Americii. Românul reuşeşte să intre într-un grup de persoane din jurul lui Franz Ferdinand şi încearcă să promoveze ideea restructurării imperiului. La acest proiect a lucrat şi Alexandru Vaida Voevod.

Aurel C. Popovici (al doilea din stânga jos) la Viena în anul 1912

Lucrarea Statele-Unite ale Austriei Mari, scrisă în limba germană a apărut în anul 1906 la Leipzig şi a provocat numeroase polemici în publicistica monarhiei habsburgice. A fost pe larg discutată în Franţa şi Anglia.

Acceptând ideile lui Aurel C. Popovici, Franz Ferdinand a planificat o redesenare radicală a hărţii Austro-Ungariei creând un număr de state semi-autonome pe baza majorităţilor etnice şi lingvistice.

Arhiducele a fost asasinat la Sarajevo în 1914, ceea ce a dus la declanşarea Primului Război Mondial, pierdut de Austro-Ungaria. Drept urmare Imperiul Austro-Ungar a fost dezmembrat de către puterile victorioase ale Antantei.

La rândul său, Aurel C. Popovici a murit pribeag, în Elveţia întristat de soarta poporului său care se masacra în anul 1917 pe două fronturi adverse, în contradicţie cu dogma unităţii naţionale şi etnice urmărite.

Oare era mai bine pentru Transilvania să facă parte din Statele Unite ale Austriei Mari? Iată întrebarea la care vă lăsăm pe dumneavoastră să răspundeţi.

 

“Cele spuse de unul dintre cei mai mari oameni de stat ai coloniilor engleze de Sir Wilfried Launier, preşedinte de consiliu al înfloritoarei Canade, atunci când pleda pentru imperialismul lui Chamberlain, ni se potriveşte şi nouă naţiunilor acestui imperiu< If we do not come closer together, we must inevitably drift apart< dacă nu ne vom uni mai strâns, ne vom dezagrega inevitabil.

 Naţionalităţile trebuie lăsate să se emancipeze pe teritoriile lor

Pentru a pune capăt odată pentru totdeauna descompunerii dualiste şi luptei generale a naţionalităţilor, noi trebue să ţinem seama de următoarele două principii< pe deoparte, sistemul federativ, pe de altă parte, despărţirea teritorială a naţionalităţilor, după propriile lor teritorii. Cu alte cuvinte< naţionalităţile trebuie lăsate să se emancipeze pe teritoriile lor, transformându-le în tot atâtea state naţionale, menţinute în cuprinsul monarhiei.

„Deci totuşi în state naţionale?” vor întreba spiritele îngrijorate. Da, în state naţionale. Ele vor trebui nu numai să se numească dar să şi fie astfel în realitate, bineînţeles, sub sceptrul habsburgilor şi în condiţiuni ca ele să formeze un mare şi puternic imperiu.

Foarte mulţi scriitori obişnuiesc să caricaturizeze ideea statului federal, pentru că în acest timp să familiarizeze în chip eronat cu conţinutul ei pe fricoşi şi pe cei incapabili să gândească. Acest lucru este absurd. Imperiului trebuie să i se dea o constituţie, în stare să-i garanteze nu numai prezentul dar şi viitorul. :i încă un mare viitor. ~n acest caz, fireşte, nu mai poate fi vorba de o hegemonie artificială. Va trebui să procedăm la fel cum au procedat federaliştii din anul 1849, despre cari Palacky spunea< „Noi am voit să clădim o Austrie nouă, pe baze federative, un stat federal, care să se numească nici german nici slav, nici maghiar, nici român, căci el trebue să se întemeeze tocmai pe unirea popoarelor libere şi cu desăvârşire egale în drepturi.”

Într-un asemenea caz toată vorbăria despre primejdia slavizării monarhiei n-ar fi fost decât o poveste. Nu-i oare cu putinţă să se asigure imperiului un asemnea echilibru?

După cum vom vedea, indiscutabil că da. Fireşte pentru atingerea acestui scop, trebuie mai întâi netezit terenul, pentru a putea în acest fel câştiga spaţiul unei organizări, dar numai cu ajutorul acestei organizări, imperiul poate fi salvat şi consolidat.

Lienbacher a spus odată în parlament< „am luat cunoştinţă de cele prescrise pentru desvoltarea noastră constituţională şi pot să vă spun precis cum sună< Recipe. Ia un burete, moaie-l în apă şi şterge cu putere în toate direcţiile tabla care se numeşte constituţia statului, a regatelor şi ţărilor lui> apoi ia o cretă şi scrie cu ea tot ce-ţi doreşte inima. Aceasta este domnilor, evoluţia istoriei constituţionale şi cine a crezut că va obţine o revoluţie organică a relaţiunilor noastre, pe baza unei diplome recunoscute (!) acela s-a înşelat”

Aşa este. Exact acelaşi lucru l-a afirmat în parlament Dr. Eduard Gregr, cu 20 de ani mai târziu. El a spus că actuala constituţie este în întregime greşită şi că nu rămâne nimic altceva decât să facem tabula rasa şi să introducem un sistem constituţional, pe baza principiilor federative. Toţi oamenii cu judecată nu pot astăzi decât să ajungă la convingerea că lucrurile într-adevăr stau aşa< imperiul trebue federalizat.

Naţiunile cer recunoaşterea drepturilor constituţionale, înăuntrul şi nu în afara sferei de autoritate a imperiului

Naţiunile din cuprinsul monarhiei, vor să-şi administreze singure în mod autonom afacerile lor publice. Nimeni nu se mai poate împotrivi acestui fapt. Repet< naţiunile cer recunoaşterea drepturilor constituţionale, înăuntrul şi nu în afara sferei de autoritate a imperiului. Aceasta este principala chestiune.

Este în interesul monarhiei, luată în întregimea ei, şi în interesul tutoror popoarelor care o compun, ca aceste drepturi constituţionale să concorde cu însăşi condiţiunile de stabilitate şi de prosperitate ale imperiului. :i deoarece este vorba de soluţionarea problemelor naţionale şi nu de problemele născute din existenţa regatelor şi a ţinuturilor, punctul dela care trebue plecat este naţionalitatea şi teritoriul ei.

Acest imperiu este destul de întins şi are spaţiu pentru toţi

O autonomie egală, în aceste teritorii care urmează să fie delimitate şi o desăvârşită unitate în administrarea comună a treburilor imperiului – iată ce se cere. Iată celelalte două puncte de vedere principale dela care trebue să pornim ca să ne putem aştepta la o adevărată soluţie. :i aici nu trebue procedat cinstit. Dacă dorim libertatea pentru noi, nu trebue să voim prin fel de fel de tertipuri, s-o răpim altor naţiuni. Acest imperiu este doar, destul de întins şi are spaţiu pentru noi toţi. Fiecare naţionalitate poate şi trebue să-şi aranjeze aci un cămin comun, fără să fie silită să se lupte, până la sânge, cu altele.

Trebue să ne însuşim şi noi îndemnul simplu dar hotărâtor a lui George Washington, adresat poporului american în discursul lui de rămas bun din 17 septembrie 1796< I hold the maxim no less applicable to public than to private affaire that honesty is the best policy.

Vor trebui de asemenea introduse şi respectate toate formele exterioare, proprii să satisfacă mândria naţională. E greu de închipuit cât ar câştiga imperiul în ce priveşte devotamentul popoarelor sale, dacă toate aceste lucruri exterioare ar fi ţinute în seamă. Ele sunt importante pentru naţionalităţi şi nu sunt câtuşi de puţin dăunătoare imperiului.

Trebuesc deci stabilite asemenea raporturi politice, pe care englezii şi americanii le numesc cu un cuvânt interdependence. Statul naţional ar trebui să fie, ca să ne servim de o frumoasă expresie a lui Tennyson< a daghter in her mother-s house, a mistress in her own, o fiică în casa mamei, o stăpână în casa ei proprie.

Înainte de toate, va trebui deci, ca îndată după desfiinţarea constituţiilor actuale, întreg teritoriul imperial de dincolo şi dincoace de Leitha să fie împărţit în ţinuturi, pe cât posibil unitare din punct de vedere etnic, luându-se ca bază teritoriul ocupat de naţionalităţi.

Eu am schiţat cu aproximaţie aceste demarcaţiuni pe harta alăturată, din această carte. (vezi harta de la pagina 1)

Multe lucruri vor trebui probabil modificate pe ici colo, deşi aceste schimbări nu pot avea vreo însemnătate esenţială, căci hotarele naţionalităţilor aşa cum sunt însemnate aici, de mine, sunt în general cele reale.

Am avea deci înlăuntrul lor ţări noi. Teritoriul federaţiei sau al imperiului urmează să fie compus din ţări exclusiv de aceeaşi limbă. Ele ar fi următoarele:

1. Austria – germană – adică Austria interioară germană împreună cu întregul ţinut german de la graniţa maghiară apuseană, împreună cu ţinutul german din Sud – Estul Bohemiei şi al Moraviei se Sud.

2. Boemia germană – partea de Nord Vest a Boemiei împreună cu ţinutul Tratenau.

3. Moravia germană (Silezia) care ar cuprinde aproximativ întreaga Silezie germană cu ţinuturile germane din Moravia şi Boemia, adică împreună cu regiunea Schonhengst. ~n acest ţinut ar rămâne câteva mici insule cehe, între care una, ceva mai mare, de la Zotkittl până la Ausse.

4. Boemia – întregul ţinut ceh al Boemiei, Moraviei şi Sileziei.

5. Galiţia apuseană – ţinutul complet locuit de polonezi.

6. Galiţia răsăriteană – partea ruteană a ţării împreună cu comitatele rutene din Ungaria şi Bucovina.

7. Transilvania cu toate regiunile locuite de Români din Ungaria şi România

8. Croaţia – împreună cu Dalmaţia, Istria croată, Fiume şi insula Mur.

9. Ucraina – care ar îngloba toate aşezările slovace.

10. Slovacia.

11. Woiwodina – ţinutul sârbesc al Ungariei de Sud.

12. Ungaria – ţinutul maghiar

13. Ţara Secuilor – părţile maghiare ale următoarelor trei comitate ardelene< Trei-Scaune, Ciuc, Udvarshely, împreună cu părţile maghiare învecinate din Mureş-Turda.

14. Tirol.

15. Triest – împreună cu Gorz-ul italian şi Istria italiană.

Bosnia şi Herzegovina, fiind ţinuturi abia ocupate, ar păstra deocamdată situaţia lor actuală.

Punctele de graniţă ale ţinuturilor româneşti faţă de maghiari şi ruteni ar fi aproximativ: Moldova Veche (la Dunărea de Jos), Biserica Albă, Nicolintz, Dolova, Sf. Mihai român, Salonta, Oradea Mare, Er. Szt. Miklos, Zadani, Apşa de Sus, Petrova, Leordina, Lutoriza, Cârlibaba, Moldoviţa, Frumoasa, Frasin, Mega, Cuciur-Mar, Poienile.

Astfel noi am avea în total 15 ţări noi şi fiecare ţară ar fi o individualitate naţională. Gândiţi-vă că astăzi în această monarhie există nu mai puţin de 19 state, regate şi ţări.

Aceste unităţi etnico-geografice ar fi însă atât de omogene, cum sunt puţine state naţionale, în Europa.

Naţiunea dominantă ar forma marea, covârşitoarea majoritate a populaţiei

În orice caz, în multe din aceste ţări – noi formate – ar rămâne resturi etnice, străine, mai mici sau mai mari, mai ales în Boemia, Ungaria, Ardeal şi în ţinuturile sârbeşti. ~n fiecare din aceste ţări, însă, naţiunea dominantă ar forma marea, covârşitoarea majoritate a populaţiei. Insulele etnice presărate în sânul ei, n-ar putea niciodată să tulbure caracterul naţional – unitar al ţării respective.

Şi chiar faţă de aceste resturi, rămase în urma rezolvării marilor noastre probleme naţionale, s-ar putea lua măsuri, pentru ca să le ferim de o desnaţionalizare forţată.

În ceea ce priveşte, în deosebi pe Germanii din Ungaria şi din Ardeal, noi am văzut că o foarte însemnată parte dintre ei, cei aşezaţi la graniţa apuseană a Ungariei, pot fi alipiţi Austriei germane.

Saşii din Ardeal, vreo 200.000 la număr trăiesc împrăştiaţi, aşa încât în ţinutul locuit de ei sunt mai mulţi Români decât Saşi. Astfel de pildă în judeţul Sibiu, după recensământul din 1900 trăiesc cu totul 47.678 Saşi, alături de 108.413 Români. Saşii suferă astăzi persecuţii politice, le este oprită limba natală, iar copiii sunt siliţi, încă din şcoala primară să înveţe limba maghiară, etc.

În privinţa Saşilor, precum şi a insulelor şvabe din Bacska lângă Budapesta, în ţinutul Timişului, etc, s-ar putea lua următoarele dispoziţiuni<

1) toate drepturile pe care le-a acordat legea maghiară din 1868 privitoare la naţionalităţi, dar care n-au fost niciodată respectate de guvernele maghiare, vor trebui să fie lărgite, prevăzute în mod clar şi garantate>

2) ele fiind asociaţiuni naţionale, vor trebui să li se acorde o proporţională reprezentare naţională, în dieta respectivă. Va trebui deci să li se acorde o autonomie naţională, fie în acest sens, fie în sensul cunoscutei propuneri a lui R. Springer.

Cam aceleaşi drepturi li s-ar putea acorda şi insulelor germane – Praga, Iglau, Olmutz, etc, – din Boemia. Toate aceste insule care după părerea mea sunt îndreptăţite la autonomie, din punct de vedere naţional, sunt haşurate pe harta alăturată. :vabii din Banat ar putea să rămâie la Ungaria sau să fie încorporaţi Ardealului.

Fiecare naţionalitate, odată delimitată teritorial, trebuie să devină purtătoare de drepturi constituţionale

Întregii populaţii evreieşti din cuprinsul imperiului i s-ar putea acorda o autonomie naţională. Astfel multe din acuzaţiile aduse împotriva evreilor, ar amuţi.

Desigur, problema naţionalităţilor ca şi cea confesională, nu poate fi soluţionată niciodată în mod absolut, după cum observa foarte bine R. Springer. ~nsă numai utopiştii sau pedanţii pot ridica asemenea pretenţii absurde.

Fiecare naţionalitate, odată delimitată teritorial, trebue să devină purtătoare de drepturi constituţionale.

Asemănător populaţiei Statelor Unite ale Americii de Nord trebuie să plecăm de la ideea fundamentală că şi noi, diferitele naţiuni ale imperiului habsburgic, avem anumite interese comune şi de aceea puterile constituţionale care privesc aceste interese, trebuie să fie încredinţate unui guvern central> în schimb alte interese şi nevoi, trebuie să rămână în seama statelor naţionale, deoarece ele variază de la o situaţie la alta.

În ceea ce priveşte gradul de autonomie, să presupunem o clipă, de pildă, că puterea supremă maghiară asupra Croaţiei ar fi desfiinţată> că Dalmaţia, Istria, Fiume şi insula Mur urmează să fie unite cu Croaţia> să ne închipuim, mai departe, că situaţia acestei ţări, ar fi coordonată cu a tuturor celorlalte ţări din cuprinsul monarhiei şi nu subordonată unei naţiuni oarecare> că autonomia actuală nu numai că va fi respectată, dar ea s-ar întinde şi asupra vieţii financiare a ţării> mai departe, că libertăţile constituţionale (presa, asociaţiuni, etc.) vor fi garantate şi că nu se va permite niciun fel de inscripţii într-o limbă străină pe clădirea vreunei autorităţi comune. Nu-i aşa că, în acest caz, ar dispărea ca prin farmec toată ura Croaţilor, care durează de zeci de ani?

Cam aşa ar arăta autonomia fiecărui stat naţional, în statul federal austriac, întocmit după proiectul de faţă.

Această construcţie constituţională trebuie însă astfel creată, încât sfera autonomiei ţărilor fiecărui stat şi a statelor naţionale să fie atât de largă încât deosebirea între statele noastre naţionale şi statele orientale şi balcanice, care sunt complectamente independente, să fie exclusiv în chestiunile, întra-adevăr comune.

În orice caz, politiceşte este just să se lase naţionalităţile să ajungă ele însăşi să înţeleagă că un regim comun sau o administraţie comună, privitoare şi la alte chestiuni ar putea fi în propriul lor interes. Uniunea Americii de Nord, Elveţia şi Imperiul geman au evoluat – şi aceasta nu trebue uitat nicio clipă – din forma unor confederaţiuni cu totul dislocate, către state federative, având un caracter mult mai unitar.

Tot astfel, cred eu, statele noastre naţionale vor ajunge la convingerea că mai există pe ici, pe colo, chestiuni comune.

De Sismondi, adânc convins că sistemul federativ poate soluţiona dificultăţile naţionale şi religioase, în multe ţări, accentuiază cu drept cuvânt că trebue însă evitată impresia că statele sunt create pentru uniune, în loc că uniunea este creată pentru state.

Sarcinile statelor federale existente, mai ales a Uniunii Americei de Nord, sunt bine fixate. De aceea, dreptul public are acolo un conţinut  nu numai diferit ci şi mai redus decât dreptul public al atâtor mici state europene. Acest fapt este numai în avantajul nostru. Puterea centrală va avea de îndeplinit mai puţine sarcini şi le va putea executa cu mult mai bine.

Palacky a susţinut că imperiul trebue neapărat să se ocupe de următoarele chestiuni, pentru ca unitatea imperiului să nu fie iluzorie< a) tot ceea ce priveşte împăratul şi casa imperială b) chestiunile externe> c) armata şi marina> d) finanţele imperiului> e) comerţul şi căile de comunicaţii ale imperiului 1).

Deci, cu aproape saşezeci de ani în urmă, s-a văzut limpede că competenţa guvernului central trebue să se întindă numai asupra chestiunilor neapărat necesare şi care sunt într-adevăr de interes comun.

Şi, pentru Rudolf Springer, Austria este imaginabilă şi îndreptăţită numai atâta timp cât îşi limitează competinţa la conducerea intereselor absolut comune.

Nicăieri pedanteria şi tendinţa spre o restrângere a drepturilor statelor federate n-ar fi mai deplasată şi în dorinţa ei de tutelare mai păgubitoare, decât în acest punct. Trebuie evitat cu cea mai mare grije chiar şi umbra unei jigniri, ca să nu mai vorbim de asuprire. Acest lucru trebue să fie o axiomă politică.

„Neamurilor din Austria trebue să li se îngăduie o atât de întinsă autonomie, o atât de liberă mişcare politică şi o viaţă parlamentară proprie, cât este compatibil cu unitatea statului. ~n acelaşi timp trebue avut în vedere că aceste libertăţi să le fie astfel acordate şi pentru că egalitatea de drepturi să fie o realitate. Niciun neam să nu se simtă desconsiderat în sentimentul lui naţional sau să fie ameninţat cu pieirea.”

Câteva decenii mai târziu, marele prieten al Cehilor, d-l Denis, care cunoaşte problema naţionalităţilor din Austria destul de bine, spune relativ la federalizare< competenţa uniunii trebue să fie redusă> cea a statelor izolate, lărgită.

„Les questions reservees a ce Reichsrat commun seront restreintes le plus possible et la competence des assemblees locales, etendue.

Du moment ou les divers partis mettront de cote ce qui n’est qu’une affaire d’amour-propre et lorsqu-ils songeront moins a tracasser leurs adversaires qu-a conquerir leurs propres libertes, il ne sera pas imposible de trouver un terrain d’entente”.

 Limba germană trebuie să fie limba mijlocitoare

E de la sine înţeles că pentru aranjarea chestiunilor comune e nevoie de o limbă mijlocitoare. Mi se pare, cu totul firesc, că această limbă să fie cea germană.

Încă din 1850 – este ştiut – s-a vorbit despre introducerea limbii franceze ca limbă de stat a imperiului. Astăzi niciun om politic serios, nu mai vorbeşte despre acest lucru.

Are dreptate Gumplowicz când susţine că dintre multele limbi întrebuinţate într-un stat, eterogen din punct de vedere naţional, cea mai veche limbă culturală rămâne inevitabil şi conform naturii lucrurilor, limba statului. ~nsă această limbă îşi va putea numai atunci menţine în mod indiscutabil întâietatea, când din această situaţie nu va rezulta nicio superioritate politică pentru reprezentanţii fireşti ai acestei limbi şi niciun prejudiciu politic pentru o altă naţiune, care formează un factor politic în stat. ~ntr-un cuvânt, lupta care începe cu lozinca „egalitatea limbilor vorbite, în faţa legii va fi tranşată numai atunci când raporturile reale sunt în aşa măsură schimbate, încât egalitatea desăvârşită a factorilor naţionali în stat nu mai poate fi primejduită sau atacată prin precăderea acordată celei mai vechi limbi culturale, declarată totodată limba oficială a statului.

Limba germană trebuie să fie limba mijlocitoare în imperiu, pentru toate organele guvernului imperial sau federal, care îşi au sediul la Viena> în parlamentul imperiului> ca limba de comandă în armată şi în marină şi ca limba de legătură între statele naţionale şi autorităţile imperiale.

Inscripţiile autorităţilor imperiale din statele naţionale trebue să fie făcute în limbile statelor respective

În schimb, toate inscripţiile autorităţilor imperiale din statele naţionale trebuie să fie făcute în limbile statelor respective. :i în adevăr, ce să caute o inscripţie germană pe frontispiciul autorităţilor federale din statul maghiar, ceh, rutean, etc.? Acest lucru n-ar fi oportun, căci folosul practic ar fi ridicul de minim, în schimb îndârjirea şi duşmănia faţă de tot ce este german, ar fi incontinuu alimentată. Căci nu este nimic mai uşor decât a compara asemenea inscripţii cu pălăria lui Gessler. Acest lucru trebue evitat. It is not concelling a piece of parchement, a spus Chatham în 1775 concetăţenilor săi, that can win back America< you must respect her fears and her resentments!

Astfel limba germană limitată, ca limbă mijlocitoare, nu va întâmpina nicio rezistenţă.

Miklositsch, marele slavist, a spus odată în Senatul austriac< „ceea ce ne uneşte, în afară de factorul căruia acest mare imperiu îi datorează existenţa, este istoria şi limba germană> o limbă care trebue să fie limba oficială a statului, indiferent dacă va fi numită ca atare prin lege sau nu… Există popoare pe care situaţia lor geografică, istoria lor şi numărul lor mic le împiedică, să producă prin mijlocul lor tot ce este necesar pentru cultură. Aceste popoare trebue să se alăture altui popor> însă poporul unde urmează să se alăture le este dat prin geografie şi istorie. De aceea nici nu poate fi vorba să se caute un sprijin în literatura franceză, căci ar fi un schimb din care n-ar ieşi cu siguranţă nimic”.

După toate cele scrise, iată câteva dintre cele mai importante principii, care ar trebui să fie determinate pentru constituţia imperială federativă, dacă voiam să reclădim monarhia pe baze solide.”