Amintiri de la Marea Unire – Dr. Ilie Lazar

Una dintre figurile luminoase ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar cu un destin la fel de tragic ca al multora dintre contemporanii sai care au crezut si au luptat pentru idealurile nationale ale romanilor, a fost si maramureseanul Ilie Lazar, cel care, ca sublocotenent in armata austro-ungara a arborat steagul romanesc la Cernauti in noiembrie 1918 si a fost purtatorul stindardului Maramuresului istoric la Adunarea Populara de la Alba Iulia. Dupa Adunare, a fost cooptat in delegatia care a plecat la Bucuresti pentru a prezenta documentele Unirii Regelui Ferdinand. Fragmentul face parte dintr-un studiu mai amplu pe care istoricul Gheorghe. I. Bodea il pregateste in vederea publicarii . (Radu Constantinescu) 

MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (III). Un barbat care nu se teme de nimeni

Una dintre figurile luminoase ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar cu un destin la fel de tragic ca al multora dintre contemporanii sai care au crezut si au luptat pentru idealurile nationale ale romanilor, a fost maramureseanul Ilie Lazar, cel care, ca sublocotenent in armata austro-ungara, a arborat steagul romanesc la Cernauti in noiembrie 1918 si a fost purtatorul stindardului Maramuresului istoric la Adunarea Populara de la Alba Iulia. Episodul de fata evoca momentul din 27 octombrie 1918 cand Consiliul National Roman din Bucovina a proclamat aderarea acesteia la Romania. Au urmat cateva zile de dezordini, de anarhie civila si militara, in asteptarea preluarii de catre armata romana a teritoriului Bucovinei. Peste ani, Dr. Ilie Lazar, abia iesit din colonia de munca de la Periprava, raspunde cu promptitudine unei scrisori primite de la Serban Flondor, fiul lui Iancu Flondor, presedintele Consiliului National Roman din Bucovina si ii relateaza acestuia cum, in fruntea unui grup de militari romani desprins din armata austro-ungara aflata in descompunere, reuseste sa sprijine instalarea administratiei romanesti la Cernauti. Fragmentul face parte dintr-o lucrare mai ampla, pe care istoricul Gheorghe I. Bodea o pregateste in vederea publicarii. (Radu Constantinescu)
MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (II). Cernautii ajung in mainile romanilor
Dupa cateva ore de mars, am sosit in piata Cernautilor. Aici am dat ordin sa se puna pustile in piramida, fiecare sa se aprovizioneze si sa se odihneasca. Eu tot timpul circulam in sus si in jos, in jurul lor. La un moment dat, se apropie de mine un domn si se prezinta: „Sunt profesorul Sextil Puscariu”. Ii raspund: „Ma numesc Ilie Lazar, de fel din Maramures, iar soldatii mei sunt toti romani banateni din regimentul 8 honvezi din Lugoj”. Ii arat situatia noastra, ca am dezertat si ca intentionam sa ne predam armatei romane, dar ca la dorinta soldatilor mei am venit pana la Cernauti.
Domnul profesor Sextil Puscariu imi mai spune urmatoarele: „Orasul este ocupat de vreo 700 de galitieni, cari jefuiesc cazarmile si periferia orasului, duc lucruri de mare valoare spre Sniatin (Grigore Ghica Voda de mai tarziu). Toti romanii sunt ascunsi in pivnite si poduri de casa si ne e teama ca ne vor duce ca ostatici in Galitia. Asta fiind situatia, dupa ce m-am informat cine sunteti, va rog sa ne dati o mana de ajutor”. I-am raspuns, „La dispozitia Domniei Voastre cu cea mai mare placere si bucurie”. Am rugat pe domnul profesor Puscariu ca daca se gasesc cativa ofiteri din regimentul local austriac in cari domnia sa are incredere, sa vina imediat si sa-mi ia soldatii in grupuri de cate 15-20 oameni si sa-i concentram intr-o curte sau intr-o sala mare. Dupa cel mult o ora, toti soldatii mei au fost condusi intr-o sala de cinematograf unde le-a vorbit Profesorul Puscariu, locotenent Dan si eu. Le-am aratat situatia din oras si le-am cerut ascultare si supunere. In acea noapte, de frica ca a intrat armata romana s-au stins luminile in tot orasul, alergau disperati carute si calareti, toti grabiti, mai furau cate ceva si duceau totul spre Sniatin. A doua zi, unitatea mea era singura forta armata in intreg orasul. Bandele venite din Galitia erau conduse de doi fosti ofiteri din armata austriaca: Maier si Vorobetz, cu cari ne-am rafuit la 16 ianuarie 1919, cand au ocupat si orasul Sighet Maramures. Lupta de la Sighet este alt capitol.
Dupa cazarea soldatilor mei, eu, insotit de fosta mea ordonanta Alexandru Iorga, am tras la hotelul din centru, in imediata apropiere de soldati, hotelul se numea „Pajura Neagra” (Schwarzer Adler). Aici am primit vizitele mai multor romani: Isopescu-Grecu, V. Budnarescu, prof. Gheorghiu, Dr. Lupu, prof. Procopovici, Tarangul, Habon, Tarnevschi si multi altii. Dl. prof. Gheorghiu a venit si cu propunerea ca sa ma mut la domnia sa. Am primit invitatia si, tot timpul cat am fost la Cernauti, am stat la Dl. prof. Gheorghiu. Dupa iesirea galitienilor din oras, ne-am dus in grup la batranul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit parinteste. Dupa ce am iesit de la mitropolit, am hotarat „sa preluam imperiul”.
Intr-o masina ne-am urcat vreo cinci tineri si cu noi si fostul senator si primar de mai tarziu al Cernautilor: Nicu Flondor. Eu cu un steag tricolor in mana, tot timpul eram calare pe motorul masinii. In aceasta compozitie, ne-am dus la comandamentul jandarmeriei bucovinene din timpul razboiului, generalul Fischer, caruia domnul Nicu Flondor i s-a adresat in limba germana, somandu-l ca imediat sa predeie jandarmeria locotenentului roman Dan.
De aici am plecat la politie, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urma ne-am dus la Tribunal, unde am instalat ca presedinte pe un domn Job Hahon. Dupa aceste actiuni rapide eu si un tanar ardelean cu numele Nicoara, de fel din Arad, ne-am urcat pe acoperisul primariei si am infipt primul steag tricolor dupa 144 ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot, Sandru. Intreaga populatie romaneasca a orasului care era in fata primariei aplauda si canta cantece patriotice.
Din toti banii „Kerenski” ce mai aveam din vanzarea graului de la Dimidovca, am cumparat toate florile din piata orasului oferindu-le femeilor romane din Cernauti, cu rugamintea sa bata cu flori armata romana, a carei intrare era asteptata. Corul mitropoliei canta in permanenta cantece patriotice. Iancu Flondor, presedintele Partidului National Roman, a dat dispozitii ca intelectualitatea orasului in haine de sarbatoare sa-l primeasca in Casa Nationala pe generalul comandant al armatei romane.
Vazand ca armata romana intarzie, dupa trei zile de asteptare, aceiasi tineri in frunte cu Nicu Flondor ne-am dus in intampinarea ei. Eu tot timpul eram cu steagul in mana si calare pe motorul automobilului. La circa 60 km distanta, intr-o gara, am dat de domnul general Zadic, comandantul Diviziei a 8-a, care tinea raport cu ofiterii.
Ne-am prezentat cu totii, i-am raportat situatia din oras si am rugat sa-si faca intrarea deoarece populatia de trei zile este in strada si asteapta. Dupa acest prim contact, ne-am reintors, aducand raspunsul generalului. A patra zi, a sosit in suburbia orasului, la Horecea, regimentul 29 Dorohoi de sub comanda colonelului Gheorghiu, pe care l-am gasit seara facand planul intrarii armatei in oras. A doua zi dupa masa, am avut cinstea sa fiu invitat in masina si sa insotesc pe domnul general Zadic Jacob in momentul intrarii in oras. Alaturi de domnul general, era seful de stat major al diviziei, lt. colonelul Rovinaru, iar eu inainte. Am trecut pe langa primarie, pe care falfaia steagul tricolor, si ne-am oprit alaturi, in fata Casei Nationale.
Cand ne-am dat jos din masina, generalul era batut cu flori de catre doamnele romane, iar eu l-am ridicat pe umeri si in bataia florilor l-am urcat sus la etaj unde a fost primit de catre toti intelectualii in frunte cu Iancu Flondor care, imbratisandu-l, a inceput cam asa: „Dati-mi voie domnule general sa ne imbratisam ca doi frati cari nu s-au vazut de 155 de ani etc.”. Toti cei de fata au manifestat calduros.
Dupa toate cele mai sus aratate armata si-a urmat programul, iar celelalte probleme s-au rezolvat in timp dupa indicatiunile de la Bucuresti.
Marea Adunare Nationala abia la 18 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu patria mama, in sala de marmora a Mitropoliei. Adunarea a fost prezidata de venerabilul Dionisie Bejan, iar motiunea prezentata de catre presedintele Partidului National, Iancu Flondor, a fost votata cu un nespus entuziasm.
Eu dupa toate aceste marete evenimente am mai stat cateva zile in Cernauti, de unde am plecat prin Iacobeni – Carlibaba spre Maramures, iar soldatii mei in marea majoritate au plecat prin Vechiul Regat acasa in Banat.
Ajuns la Borsa, in Maramures, am aflat despre prabusirea frontului italian si convocarea Adunarii de la Alba-Iulia, la care am avut cinstea sa particip ca votant oficial in numele Maramuresului.
De la Alba-Iulia am avut fericirea sa insotesc, facand parte din garda, delegatia care a prezentat la Bucuresti Actul Unirii.
Cluj, 1 septembrie 1964
Una dintre figurile luminoase ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, dar cu un destin la fel de tragic ca al multora dintre contemporanii sai care au crezut si au luptat pentru idealurile nationale ale romanilor, a fost si maramureseanul Ilie Lazar, cel care, ca sublocotenent in armata austro-ungara, a arborat steagul romanesc la Cernauti in noiembrie 1918 si a fost purtatorul stindardului Maramuresului istoric la Adunarea Populara de la Alba Iulia. Reintors in Maramures, ia parte activa la organizarea adunarilor pregatitoare actului Marii Uniri. Fragmentul face parte dintr-o lucrare mai ampla, pe care istoricul Gheorghe. I. Bodea o pregateste in vederea publicarii. (Radu Constantinescu)
Dupa cele petrecute in Cernauti, cu un tren militar plec spre Maramures. Seara sosesc la Iacobeni, unde trag la preotul Mihalcea, familia caruia ma primeste si-mi ofera gazduire pana dimineata, cand urma sa plec, prin Carlibaba – Prislop spre Borsa. In timpul cinei ce ne ofera preoteasa, se aud in gara si in strada impuscaturi si urlete, zise cantari.
Agitata, toata familia ne interesam ce poate fi. La un moment dat deslusesc strigate: „Este aici, la popa, ascuns un ofiter ungur”. Speriata, preoteasa imi spune: „D-le Lazar, mi se pare ca acesti soldati beti, care impusca, va cauta pe d-voastra. Va rog, sariti afara pe geam, ca vin spre noi”. O linistesc si le ies in cale, intampinandu-i la poarta. Intru in discutie cu ei si reusesc sa-i conving ca si eu sunt tot atat de bun roman ca si ei si le spun ca in Cernauti e deja Romania Mare si scot din geamantanele ce le aveam niste panglica tricolor si le dau la fiecare la chipiu. Ei, toti beti morti, imi spun ca sunt fugari de pe frontul italian si ca, trecand prin Ungaria, au fost batuti si jefuiti de tot ce aveau, si ei cred ca sunt roman si ca nu ma omoara, dar trebuie sa le dau tot ce am asupra mea, geamantane, bani, ba unul imi ia din cap si chipiul, schimbandu-l cu al lui. Nefiind nici o solutie, ei fiind toti beti, nu m-am opus jafului caruia m-au supus. Aveam in bagaj si o vioara, pe care mi-au cumparat-o soldatii mei la Nicolaiov, de ziua mea. I-am rugat pe acesti fugari, toti romani din judetele Campulung, Strojenet si Radauti, sa-mi lase barem vioara, toate celelalte pot sa le ia. N-am reusit. Peste cativa ani, in calitate de deputat, am rugat pe toti colegii deputati din judetele de mai sus sa se intereseze daca nu cumva s-ar gasi vioara mea. Toate insa au fost zadarnice!
A doua zi dimineata, la o ora mica (era in jurul datei de 12-15 noiembrie), despuiat de tot bagajul ce aveam, chiar si fara palton de iarna, care mi s-a luat de asemenea, pornesc in mars fortat prin Carlibaba-Popesti, spre Borsa. Era o distanta de cca 45-50 km. De aceea am socotit ca trebuie sa pornesc tare de dimineata, pentru a nu innopta in varful muntilor.
Dupa masa, pe la orele 3-4, aproape de varful Prislopului, ajung din urma pe un biet om necajit, care venea de trei luni pe jos din captivitate din Rusia. Intru cu el in vorba si-mi spune ca se numeste Hotea Mihai si ca este din comuna Hoteni (vreo 10 km distanta de satul meu Giulesti) si ca de trei luni de cand merge pe jos, rar este satul, mai mult flamand. Ii spun si eu cine sunt, ii intind mana si, ca prieteni buni si vechi, continuam drumul impreuna, prin zapada groasa ce cazuse deja. Catre orele 5-6 d.m., ajungem la Borsa, unde ambii tragem la ruda mea Alexandru Anderco Cuza, care ne primeste cu toata dragostea; da ordin sa ni se pregateasca mancare si loc de dormit. Vine tot personalul casei si incearca sa ne scoata cizmele, dar mie nu reusesc sa-mi scoata decat una, cealalta fiind inghetata incat a trebuit taiata. Bine odihniti si hraniti, dimineata urmatoare, dupa ce aflu de la Al. Cuza amanunte in legatura cu prabusirea frontului italian si cu revolutia din Ungaria, pornesc spre Sighet, intr-un tren cu vagoane distruse si geamuri sparte…
Sosit la Sighet, iau imediat contact cu familia si cu toti bunii romani, intre care cu cativa preoti si prieteni, ca sa ne apucam de treaba: de organizarea satelor. Dupa ce am aflat amanunte de la Dr. Vasile Filipciuc, ca a fost convocata pentru ziua de 22 noiembrie o adunare judeteana in vederea alegerii delegatilor pentru Adunarea de la 1 Decembrie de la Alba-Iulia, ne punem pe lucru si in 2-3 zile electrizam satele, in special pe cele din jurul Sighetului si plasa Sugatag…
Pe Valea Viseului activitatea s-a desfasurat sub conducerea avocatilor Dr. Ilie Chindris, Dr. Aurel Sabau, Alexandru Anderco Cuza si preotul Timis Gavrila din Borsa. La intrunirile de pe Mara au luat parte si dr. Gh. Barlea si doi domni de peste Gutai: Lupan si Surani, afara de tinerii din plasa, invatatori si studenti. Centrul activitatii noastre era in Giulesti,unde, dupa un program dinainte stabilit si dupa cateva zile, electrizand satele, reusim ca la adunarea premergatoare celei de la Alba-Iulia sa ducem la Sighet cateva mii de sateni.
Conformandu-ne instructiunilor primite de la conducerea partidului de la Arad, prin tiparituri, am transportat pe jos si in doua trenuri (care circulau la salinele de la Costiui si Sugatag) la adunarea convocata de centrul de la Slatina pentru 22 noiembrie, la Sighet, cateva mii de sateni.
Adunarea s-a tinut in curtea convictului Asociatiunii Culturale a Maramuresului si era condusa si dirijata, in cele mai mici amanunte, de Dr. Vasile Filipciuc, secundat de noi, cei tineri. Luptatorii romani Dr. Gavrila Juga si Dr. Vasile Chindris nu se intorsesera inca; Juga din captivitate din Rusia, iar Chindris a sosit tocmai cand se tinea adunarea si era imbracat in uniforma austro-ungara, avand gradul de cadet aspirant. Noi, cu totii, procedam energic si rapid, conformandu-ne instructiunilor primite de la Arad, semnate de Stefan Cicio-Pop. Entuziasmul satenilor era formidabil. Am reusit sa transportam oamenii la Sighet si pe acoperisul vagoanelor. Lumea era insufletita!
La organizarea si programul adunarii, fiecare din noi am contribuit, facandu-ne datoria dupa cum ne dicta constiinta. Cand, la propunerea lui V. Filipciuc, l-am ridicat pe masa si l-am proclamat pe dr. Vasile Chindris presedinte al Sfatului National, lumea nu mai contenea cu aplauzele si cantecele nationale.
Dupa aceasta alegere si manifestare entuziasta, se apropie de Vasile Chindris marele roman Alexandru Anderco Cuza, proprietar in Borsa si, in entuziasmul multimii, ii preda acestuia un plic, in care numai cativa am stiut ca erau bancnote in valoare de 100.000 coroane, pentru cheltuielile in legatura cu organizarea romaneasca a judetului istoric Maramures. (Tin a mentiona aici ca Alexandru Anderco Cuza, fiul fostului preot Anderco, s-a nascut in anul 1859, cand a fost proclamat Alexandru Cuza domnitor, imprejurare ce l-a determinat pe tatal sau sa-l boteze cu numele de Cuza).
Dupa terminarea cuvantarilor si alegerea celor 34 de delegati pentru adunarea ce urma sa aiba loc la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, patru dintre acestia au primit „credentionalul” (procura) trimisa de la Arad, avand dreptul de a intra in sala Unirii – eu am deschis o mare hora. Cativa pretinsi „romani”, care ne priveau din balconul bancii „Maramuresana”, s-au speriat de entuziasmul ce s-a declansat si imediat s-au dus la unchiul meu (fratele mai mic al tatalui meu), seful judecatoriei, Dr. Alexandru Lazar, parandu-ma ca am calcat in picioare tricolorul maghiar si ca ii agit in permanenta pe tarani. Este adevarat ca, dupa foarte reusita adunare din curtea convictului, cativa flacai din Calinesti, Sapanta si Giulesti s-au intovarasit, spunandu-si „veri” si „sogori” si in grup s-au dus in piata mica din fata bisericii rutene, rasturnand vreo cateva chioscuri, unde comercianti evrei vindeau opinci. Foarte multi au plecat cu cate-o opinca sub guba. Unchiul meu, atatat si de cativa din acei „romani” care ne priveau din balconul bancii, ma cheama in biroul d-sale, spunandu-mi: „Tu ai innebunit? Uite, ce-mi spune lumea si prim-procurorul Illes Andor, ca ai calcat in picioare tricolorul maghiar si ca ai injurat autoritatile, si ca in urma agitatiei tale, taranii au inceput sa jefuiasca”. Ii raspund: „Unchiule, tot ce vi s-a spus sunt minciuni! Eu nu am nimic cu acei care confunda demonstratia neamului nostru romanesc cu talharii ordinare”. Ca dovada, i-am aratat unchiului meu si autoritatilor, in special lui Mihalyi Gabor, prim-pretorul plasei Sugatag, ca nu acela pe care l-a numit el comandant al garzii in plasa Sugatag, Merza Laczi, ci eu, cu garzile romanesti am salvat „padurea craiasca” si am pedepsit pe loc, cu ajutorul batranilor de la sate, pe toti tinerii „ciucuzlai” (gainari) care se dadeau la furturi de oi si gaini. Eu personal am incalecat, alergand din sat in sat, convocam batranii satului in fata primariilor, si le ceream sa-mi spuna numele acelor flacai care fura. Iar padurea renumita de stejar zisa „craiasca” dintre Giulesti si Ocna-Sugatag, eu am salvat-o. Aceasta padure asigura materialul lemnos in operatiunile de saline. Astfel ca, cu biciul in mana, i-am scos pe toti aceia care intrasera in padure cu telegile, incepand a taia stejarii, pentru a-si face case si grajduri. Le-am explicat ca aceasta padure este o avere a statului si ca cine indrazneste sa taie il trimit in temnita. Am reusit in cateva ore, sa-i alung pe toti din padure…

 

MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (V)

 

MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (IV). Momentul de varf al istoriei Romaniei
Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, citind in fata Adunarii Poporului Actul Unirii, decretat de Adunarea Nationala
Dupa alegerea delegatilor pentru Alba-Iulia, la 29 noiembrie ne concentram cu totii in satul meu Giulesti si, cu carutele angajate de mine, plecam peste Muntele Gutai, spre Baia-Mare. Inainte de plecare, regretata mea mama ne ofera la toti o masa. N-am sa uit bucuria celor care mergeau la acest mare act. Fiecare caruta cu steaguri tricolor si cu preoti batrani, cu protopopii Barlea si Doros in frunte…Pe batranul „patrupop” Barlea din Berbesti l-am urcat alaturi de fiul sau dr. Gheorghe Barlea, in caruta lui Mois Ion (Toderici), vecinul parintilor mei din Giulesti. Vecinul Toderici era un om foarte glumet si simpatic, urcand la deal in sus, facea mereu glume si fiindca o iapa ce avea era foarte naravasa, mereu o irita cu codiristea biciului, iar iapa, drept reactie, isi ridica mereu cele doua picioare dinapoi, „udand” de fiecare data pe dl. „patrupop”, fapt ce-l amuza nespus pe Toderici.
Urcand spre varful Gutaiului, noi, tinerii, ca sa crutam caii satenilor mei, mergeam pe jos, toti veseli si cantand. In varful muntelui, langa fantana lui Pintea, am poposit si, dupa sosirea fiecarei carute, am plecat spre Baia Sprie, unde am sosit catre orele 5 dupa masa. La marginea orasului, la poalele muntelui ne-a asteptat cu steaguri si aclamatii entuziaste o frumoasa delegatie de romani din localitate, condusi de catre protopopul Anca si copiii d-sale Octavian, Victor, Sidonia, care au fost anuntati despre sosirea noastra de catre d-nii Lupan si Surani, care au participat la adunarile noastre din Desesti, Cracesti si Harnicesti. Pe la orele 7 seara, sosim la Baia Mare unde, in apropierea bisericii romane, garzile unguresti au tras in noi. S-au vazut si pastrat cativa ani gaurile gloantelor din peretii casei parohiale, peste drum de biserica.
Ajunsi in piata orasului, ne asteptau fratii romani din localitate: Dragos, Nistor, Barbu, Racoti, Osian, Dumbraviceanu, Turcu si multi altii, in frunte cu protopopul Breban. Asezam carutele in niste curti si suntem invitati cu totii la masa in restaurantul „Stefan”. Cand s-a vazut Toderici din Giulesti cu atatia „nadragari” la masa, si cu tacam, cutit si furculita, si mancare „domneasca” pe masa, a exclamat: „Amu cred si eu, d-soru Ilies, ca zinye Romania!”. Cativa din batrani au fost incartiruiti, iar noi, tinerii am stat pana la plecarea la gara, la „mulusag”.
Dimineata au sosit cu un tren lung de tot satmarenii si osenii. In acelasi tren ne-am urcat si noi, maramuresenii si baimarenii. Pleaca trenul pufaind si locomotiva suierand, iar noi, tinerii cu steaguri, cantand tot felul de cantece patriotice. Cam peste doua ore ajungem in gara Ulmeni (pe atunci Sulumegyi), unde se ataseaza la trenul nostru si cateva vagoane cu delegatia salajenilor, intr-unul dintre acestea aflandu-se venerabilul „Badea Gheorghe” Pop de Basesti care, desi destul de grav bolnav in urma mizeriilor si torturilor indurate atat de el cat si de mama d-lui I. Maniu, arestata si transportata la Debretin, totusi a tinut sa prezideze Marea Adunare a Unirii tuturor romanilor. Afland noi, tinerii ca si „Badea Gheorghe” se afla in tren cu noi, ii cautam si gasim vagonul si pana la Alba-Iulia in fiecare gara i-am dat cate o serenada.
Ajungem la Dej. Aici… intra si trenul care duce delegatiile din Bistrita-Nasaud, intre care si inimosul Ghita Patachi-Valeanu, deputatul de mai tarziu al Careilor Mari, care, impreuna cu cativa prizonieri reintorsi din Rusia, veneau din Moldova. Intr-un entuziasm de nedescris, plecam spre Alba-Iulia. La Gherla si Apahida se ataseaza alte vagoane cu delegati veniti din toate partile. Ajungem la Razboieni, aici si apoi la Teius iar s-a tras in noi si a fost ucis Ion Arion, declarat martir al natiunii, iar cativa delegati au fost raniti. Cu totii am cautat sa ripostam, dar ucigasii trageau din ascunzisuri si apoi au disparut.
Ajunsi in gara Teius, organizatorii Ion Pop si Florian Medrea dispun ca garniturile sosite din nordul Ardealului sa fie trase pe o linie secundara, de unde ne vom imbarca dupa terminarea Marii Adunari. Plecam cum putem: pe jos, cu trenuri ocazionale, in trasuri si in fine sosim pe platoul cetatii Alba-Iulia. Aici, o mare de capete. Cei cu „credentionalul” ne prezentam in fata unui comitet de sub conducerea lui Dr. Ion Subiu, care le verifica. Trenul nostru, venind dinspre nord, avea cam 88 de vagoane, si am sosit la Alba Iulia seara. In oras era cu neputinta sa fie cazati toti cei cca 120.000 de oameni. Asa ca noi, tinerii, nici n-am cautat sa dormim, ci intalnindu-ma cu toti prietenii din Banat, am stat in restaurantul din centrul orasului, in cantece si veselie. In camerele acestui singur hotel erau capeteniile in permanenta discutie cu privire la pregatirea programului zilei mari. Presedintele „Badea Gheorghe” fiind bolnav, in unanimitate tineri si batrani cautam sa-l menajam, lasandu-l sa se odihneasca. Imi aduc aminte ca au sosit in acelasi hotel din centru si delegatiile din Bucuresti. Il vedeam in restaurant la o masa zgomotoasa pe Eugen Goga, fratele poetului,foarte agitat.Atunci am cunoscut pe basarabeanul Pantelimon Halipa, si pe Cazacliu, si pe ceilalti delegati ai Bucovinei, in frunte cu profesorul Procopovici. Au sosit si delegatii voluntarilor din Rusia, in frunte cu Victor Deleu si Vasile Osvada, Vasinca, Bihoreanu si Gh. Patachi-Valeanu, singurul pe care l-am cunoscut personal cand, fiind teolog la Blaj, a cantat la instalarea episcopului Frentiu la Lugoj.
Ziua urmatoare, dupa un serviciu religios oficiat in cele doua biserici romanesti, a inceput sedinta mare in Sala Unirii, frumos decorata. Am putut intra in sala cam 2.000 persoane, dintre care 1.228 delegati oficiali, avand asupra noastra „credentionalele” trimise de la Arad, care au fost toate din nou controlate de catre acelasi comite in frunte cu dr. Ion Suciu. Au fost prezenti delegati din 24 de judete din fosta Ungarie.
Dr. Ion Suciu, dupa verificarea delegatilor, propune sa se aleaga ca presedinti ai Marii Adunari: Gheorghe Pop de Basesti, episcopii Ioan Pop al Aradului si Dumitru Radu, episcop unit de Oradea. Ca vicepresedinti propune pe Dr. Teodor Mihali, Dr. Stefan Cicio-Pop si Ion Flueras. Ca notari sunt propusi: Dr. Alex. Fodor, Dr. Sever Miclea, Caius Brediceanu, Dr. Victor Deleu, Dr. Silviu Dragomir, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop si Dr. Gheorghe Crisan.
Propunerile se primesc cu mare entuziasm.
Presedintele Gheorghe Pop de Basesti deschide sedinta:
„Prea iubitii mei! Acum Doamne, slobozeste pe robul tau, ca vazura ochii mei mantuirea neamului romanesc!”… si nu mai poate continua de emotie, urmand ca cuvantarea sa fie citita mai departe de catre Stefan Cicio-Pop, dupa care ia cuvantul cel mai varstnic din directoriul de 10, Vasile Goldis, care da citire istoricei declaratii a Unirii Ardealului cu Romania. Declaratia este reprodusa in toate cartile istorice.
Dupa Vasile Goldis, ia cuvantul Iuliu Maniu, care rosteste o magistrala cuvantare, motivand „declaratia” citita de V. Goldis, juridic si politic. Amanuntele in legatura cu aceasta cuvantare se vor arata la timpul lor, fiindca au fost ascultate si aprobate de un auditoriu insufletit si inregistrate de catre unul din secretarii Marii Adunari, care era si profesor de istorie, Dr. Silviu Dragomir.
Dupa Iuliu Maniu se da cuvantul reprezentantului partidului social-democrat roman, Iosif Jumanca, care rosteste o impresionanta cuvantare, dupa care dl. Alexandru Vaida-Voevod face niste propuneri practice in legatura cu desfasurarea cuvantarilor in continuare. In numele celor doua biserici romanesti vorbesc episcopii Ioan Pap si Dr. Dumitru Radu.
Declaratia oficiala si cuvantarile rostite in sala sunt citite de pe podiile ridicate pe platou, de diferiti oratori, intre care am retinut pe Miron Cristea, episcop de Caransebes, pe Iuliu Hossu, episcop de Gherla. Apoi, pe Stefan Rosianu, Dr. V. Macavei, Aurel Vlad, Victor Bontescu si Dr. Silviu Dragomir.
La 2 decembrie 1918, se intrunesc membrii Marelui Sfat sub presedintia lui Gheorghe Pop de Basesti. Iuliu Maniu propune:
1. Sa se aleaga presedintia Marelui Sfat
2. Membrii Comitetului Executiv
3. Membrii care vor preda regelui Ferdinand Hotararea Marii Adunari,
4. Sunt propusi: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldis, Ion Suciu, Aurel Lazar, Dr. I. Nedelcu si Alexandru Vaida-Voevod.
Raportorul Comisiei, Miron Cristea propune ca, Comitetul Executiv al Marelui Sfat sa se numeasca „Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului si tinuturile romanesti din Ungaria”, cu resedinta la Sibiu.
Se aleg urmatorii membri ai Consiliului Dirigent: Iuliu Maniu presedinte, Dr. Stefan Cicio-Pop, Dr. Vasile Goldis, Dr. Alex. Vaida-Voevod, Dr. Ion Suciu, Dr. Aurel Vlad, Dr. Aurel Lazar, Dr. Victor Bontescu, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Valer Braniste, Octavian Goga, Dr. Emil Hatiegan, Dr. Romul Boila, Ion Flueras si Iosif Jumanca.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 25.09.2009

 

MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (III). Un barbat care nu se teme de nimeni

 

 

sssssssdddddd

MEMORII / Amintiri de la Marea Unire (V)

Delegatia definitiva care pleaca la Bucuresti cu actul Unirii, pentru a-l preda regelui Ferdinand, este compusa din patru insi: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldis si Alex. Vaida-Voevod. Secretar al acestei comisii este Caius Brediceanu, iar noi, cativa tineri, insotim delegatia, formand garda.
Membrii Consiliului Dirigent depun juramantul in fata episcopului Ioan Pap. Sunt lipsa Dr. Valer Braniste (bolnav), Dr. Vasile Lucaciu si Octavian Goga, care nu sosisera inca din strainatate…
Dupa terminarea maretei adunari, eu le comunic maramuresenilor ca ei pot sa se reintoarca acasa, iar eu am plecat cu delegatii din Banat pana la Lugoj unde, sub regimul maghiar am trait 8 ani.
In timpul sederii mele la Lugoj (o saptamana), au intrat trupe sarbesti, ocupand tot Banatul, cu orasele Timisoara, Resita, Oravita, Lugoj, Caransebes. Imediat au inceput arestarile conducatorilor, a preotilor, invatatorilor, pe care i-au transportat la Belgrad. Eram la Lugoj cand au arestat pe parintii prietenilor mei Traian Grozavescu si Adrian Aldan. In urma protestelor la Paris si ca urmare a intrarii trupelor franceze, dupa cateva zile sarbii s-au retras si au inceput si eliberarile din inchisori. N-am sa uit momentele emotionante cand noi, colegii de liceu, am primit vreo cativa ofiteri francezi, cu care am legat prietenie. Dupa cateva zile am plecat cu trenul prin Balint – Faget, spre Ilia Muresului. Eram impreuna cu prietenul meu din Lugoj, Frentiu (poreclit de noi „Fonfu”), cautand sa ajungem la Deva si de acolo la Sibiu, dar la podul de peste Mures, la Branisca suntem opriti de niste soldati unguri. Aflam ca acestia sunt avangarda trupelor maghiare, si ca la Zam este un tren blindat unguresc. Noi, in disperarea noastra circulam in sus si in jos, cautand sa trecem cu orice riscuri peste pod. La un moment dat, profitand de neatentia santinelei, intram in vorba cu un mecanic care de doua zile statea pe o linie secundara, pe o locomotiva, deoarece santinela nu-i dadea voie sa treaca podul sa mearga acasa la Simeria. El amarat, noi amarati, la un moment potrivit ma urc la el pe locomotiva si incerc sa-l conving sa-i dea drumul locomotivei, cu orice risc, si ca sa-i dau curaj, ii var in buzunar o bancnota. Ii fac semn lui Frentiu sa se urce si el, si mecanicul imediat da „damf” locomotivei, care trece nevatamata peste pod. Probabil a tras dupa noi, dar fara rezultat. Bucuria noastra si natural si a mecanicului, era la culme!
Sosim in gara Deva unde chiar in acea noapte a intrat prima unitate romaneasca, „vanatorii de munte”, iar primul ofiter pe care l-am intalnit in gara si caruia i-am predat locomotiva, a fost locotenentul Dumitrescu, pe care, dupa cativa ani, Petru Groza, fiind ministru, l-a luat ca sef de cabinet. Unitatea aceasta de vanatori de munte era sub comanda colonelului Rusescu.
Ne oprim cateva zile la Deva, unde armata procedeaza militareste si in primul rand someaza populatia prin afise, sa depune orice arma detine, precum si alte masuri necesare. Imi aduc aminte ca a fost arestat si un oarecare Lázár, mare proprietar in comuna Lapusnic si fost subprefect, mare asupritor al romanilor. Pentru eliberarea acestuia a intervenit Petru Groza, fapt ce a revoltat pe romani.
Aici, la Deva mi s-a intamplat si un mic accident si anume ni s-a dat voia mai multor tineri romani sa ne alegem cate un revolver din gramezile ce se strangeau. Cu acest prilej i se descarca prietenului meu Frentiu un revolver si glontele trece prin bratul meu. Noroc ca imediat m-a bandajat medicul Dr. Hossu, si a doua zi am sosit la Sibiu. Intrucat delegatia cu predarea actului Unirii era tocmai pe punctul de a pleca la Bucuresti, am crezut ca este cazul sa raportez d-lui Vaida cele vazute la Lugoj. Dansul imi spune: „Vei veni cu noi la Bucuresti si vei raporta totul la Marele Stat Major” si-l roaga pe dl. Aurel Vlad, in prezenta mea, sa ma inregistreze si pe mine pe lista celor care insotesc delegatia. Fericit ca mi se da aceasta ocazie sa fac parte si eu din aceasta garda, si nici ca-mi pasa de rana de la brat, plec si eu cu acest tren special la Bucuresti. In drum, ma cheama dl. Vaida la el in vagon, interesandu-se de ceea ce am vazut la Lugoj. Ia act despre tot ce-i raportez, spunandu-mi ca si el a primit veste ca in Sighet au intrat trupe de ucraineni, veniti din Galitia si ca autoritatile si romanii s-au refugiat in satele din plasele Iza si Sugatag.
Trenul special soseste la Bucuresti, in Gara de Nord, unde suntem primiti de populatia capitalei si de guvern, in frunte cu prim ministrul Ionel Bratianu. Cei patru delegati sunt primiti si cazati in pavilioanele din dosul palatului regal, iar noi, insotitorii in diferite hoteluri. Eu am stat in hotelul „Princiar”. Directorul de cabinet al d-lui prim ministru, Trifu primeste insarcinarea de a sta tot timpul in societatea celor patru delegati, la palat. In a doua seara de la sosirea noastra, dl. Vaida il cheama pe dl. Trifu, caruia ma prezinta, rugandu-l sa ma conduca la dl. prim ministru, caruia am sa-i raportez lucruri foarte importante.
Dl. Trifu ma ia in primire si in aceeasi seara ma conduce la locuinta d-lui prim ministru Ionel Bratianu. Emotionat ca am aceasta mare onoare si vazandu-ma in fata acestei impozante figuri, care vorbea cu mine atat de parinteste, capat curaj si incep a-i spune tot ce am vazut la Lugoj si tot ce la aceasta varsta am stiut despre trecutul si despre rutenizarea Maramuresului, din dreapta Tisei. Ii spun ca parintii mei sunt chiardin satele mari si frumoase romanesti de dincolo de Tisa (Apsa de jos si Apsa de mijloc)si rog ca sa se staruie la conferinta de pace ca, daca nu este posibil sa se anexeze intreg Maramuresul istoric la Romania Mare, atunci cel putin sa se stabileasca granita la apa Tarasului, fiindca pe vremuri si in jurul Hustului erau sate romanesti si fiindca toti muntii sunt proprietati ale romanilor de dincoace de Tisa. Acolo este cea mai veche manastire romaneasca, Peri, care dateaza din anii 1391 si nu departe de aceasta manastire sunt asezate satele istorice: Bedeu, Taras, Apsa, Biserica Alba, Slatina si altele. Toti istoricii nostri sustin ca Dragos.Voda (descalecatorul) isi trage originea din comuna Bedeu, unde si azi satenii isi pastreaza numele de Bedeoanu, Damian, Faur, Dan, Pop si altele romanesti si unde azi nimeni nu mai vorbeste romaneste. Situatia se datoreste faptului ca vreo 150 de ani Maramuresul cu vechile si frumoasele bisericute de lemn, au fost conduse si administrate de catre episcopii ruteni de la Munkacs, iar episcopul rutean numea in satele romanesti preoti ruteni, iar populatia romaneasca evlavioasa, se acomoda preotului, astfel ca de-a lungul anilor toti si-au uitat limba si obiceiurile romanesti, iar azi nici chiar batranii nu mai vorbesc romaneste. Ii arat d-lui prim ministru ca bunicul si strabunicul meu erau protopopii Sighetului, cu sediul in Apsa de mijloc si Slatina, si inca si astazi se mentin scolile confesionale romanesti de pe vremea lor.
Dl. prim-ministru intinde pe masa o harta, ia o lupa si cauta, cu mine impreuna, toate aceste sate. Ma intreaba (imi amintesc accentul strain cum pronunta): „dar comuna „Barania”? Ii raspund ca aceasta este undeva in nordul judetului, langa Hust si Visc. Timp de o ora i-am spus d-lui prim ministru tot ce am stiut la acea varsta si i-am aratat cum ne-au luat rutenii din Sighet, cu ajutorul administratiei maghiare, si biserica, iar acum au intrat in judet, ocupand si Sighetul ca si Cernautii si ca au inceput sa recruteze in satele rutene de pe valea Tisei.
Dl. prim-ministru m-a batut pe umar si m-a incurajat, luand imediat, in prezenta mea, telefonul si vorbind cu dl. general Prezan, care era seful Statului Major, l-a rugat sa ma primeasca in audienta, spunandu-i ca plec chiar de la el, insotit de dl. Trifu. In cateva minute am fost primit si de dl. g-ral Prezan, caruia la fel i-am raportat tot ce am vazut in Banat, cum am rapit la Branisca locomotiva, si ca Sighetul este ocupat de trupe ucrainene venite din Galitia. Dl. general m-a ascultat si a chemat cativa ofiteri de la Serviciul de informatii, carora le-am repetat din nou toate amanuntele. Aici la acest serviciu l-am gasit si pe marele roman bihorean Dumitru Lascu, fost deputat. Inarmat cu toate cele necesare, am plecat si i-am raportat totul d-lui Vaida.
Peste doua zile s-a reintors de la Bucuresti intreaga delegatie care a predat regelui Ferdinand actul Unirii, iar eu, inarmat cu o multime de informatii si acte, am plecat cu acelasi tren special spre Divizia a VII-a, pe care am ajuns-o la Dej. Aici am fost primit de ofiterii acestei divizii, care mi-au comunicat ca au primit deja si ordinul Statului Major ca regimentul 14 Roman, care ajunsese pana la Jibou, sa se indrepte spre Baia Mare si de acolo spre Sighet si cu lupta sa alunge trupele ucrainene venite din Galitia.