Orice cuvînt ştie ceva despre cercul drăcesc –  Herta MÜLLER Discurs rostit la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, Stockholm, 2009

– Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă.

N-aveam.

Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam

niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista

era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram

pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa

ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton

poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea

cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a

doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe

mama.

Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de

construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa,

sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz – corurile

muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată,

mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură

bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după

tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.

În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a

venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de

la Securitate.

Prima oară m-a tratat cu insulte stînd în picioare, şi-a plecat.

A doua oară şi-a scos canadiana, agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă

adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a

lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea

dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci,

răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a

plecat.

A treia oară cînd a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul

meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă

îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele

pînă-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie!

Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa. Apoi, însă,

mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune

nimănui că… şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris.

Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată –

hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei.

Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea

sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie.  Am zis:

− N-am caracterul.

Am zis-o străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia aruncînd bucăţelele

pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie, totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de

racolare, aşa că s-a aplecat culegînd de pe jos peticele de hîrtie şi azvîrlindu-le în servietă. După

care a oftat adînc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete. Vasul s-a spart cu un scrîşnet de

parc-ar fi fost măsele în aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:

– Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.

Iar eu am murmurat ca pentru mine:

– Dacă semnez hîrtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o

faceţi voi.

Dar uşa era deja larg deschisă şi el dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii sărise din

copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai vibra ca o trambulină.

De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi

jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de

sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă

întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:

– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?

Iar eu de fiecare dată îi răspundeam la fel:

– N-am căutat, fiindcă îmi place în fabrică şi vreau să rămîn aici pînă ies la pensie.

Într-o dimineaţă cînd m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care zăceau

pe culoar, lîngă uşa biroului meu. Am deschis uşa – la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a

spus:

– Cine intră, mai întîi bate la uşă. Ăsta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.

Acasă nu mă puteam duce, fiindcă le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă

nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi absolut

normal la lucru, cu nici un preţ nu trebuia să absentez.

Un timp, prietena mea din fabrică, căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi

povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris, unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă

m-a aşteptat la uşa biroului şi mi-a spus:

– N-am voie să te mai las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare.

Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul

cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi

eram pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici

o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te

poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat

ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i

cruţasem.

Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea navea

voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi

Revista Trivium 11

coborît treptele de cîteva ori – şi dintr-o dată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o

batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să

stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea. Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am

continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar

biroul meu era o batistă.

Prietena mea venea în pauzele de prînz, aşezîndu-se lîngă mine pe trepte. Mîncam împreună, aşa

cum o făceam înainte în biroul ei, şi încă mai înainte într-al meu. Din difuzorul din curtea fabricii

răsunau ca totdeauna corurile muncitoreşti cîntînd despre fericirea poporului. Ea mînca şi-mi

plîngea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămîn tare. Încă mult timp. Cîteva săptămîni nesfîrşit de lungi,

pînă ce m-au concediat.

În perioada în care eram gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau lucrurile cu

aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de

ieşire. În germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se reazemă lateral în obrajii

scării şvangul scării. Iar spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar ochiul

scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor hidraulice mînjite de unsoare învăţasem

frumoasele cuvinte coadă-de-rîndunică şi gît-de-lebădă2, iar şuruburile se prind în ceea ce în

germană se numeşte muma-şurubului şSchraubenmutter = piuliţăţ. Mă uluiau numele poetice ale

elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic. Obrajii scării, ochii scării – aşadar scara are

faţă umană. Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier – nu ştiu cum se face, dar oamenii le

imprimă propriul lor chip pînă şi celor mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort

cu numele cărnii proprii, îl personifică transformîndu-l în părţi ale corpului uman. Iar pentru

specialiştii în tehnică, asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă.

Şi orice muncă, în orice meserie, se desfăşoară după acelaşi principiu

a întrebarea mamei mele cu privire la batistă.

Morala : 

Rudele conteaza. 

Puteai fi trimis in productie la fabrica de cauciucuri ….

Dictatura este dusmanul de moarte al caracterului si al logicii si a bunatatii si a bunului simt si implicit al artei noastre .