Lucian Boia – Mitul natiunii

Naţiunea este un concept cu încărcătură masivă şi simbolică, şi aceasta deoarece s-a aşezat la un moment dat în cadrele acelor structuri esenţiale şi perene ale spiritului uman la care tocmai m-am referit.

Cariera ei începe atunci când vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac faţă complexităţii noii faze istorice.

Ceva trebuia să le ia locul, să li se suprapună, ceva nu gata făcut, ci construit, în stare să adune laolaltă şi să sudeze segmente sociale disparate, dar chemate să funcţioneze împreună.

În măsura în care structurile tradiţionale nu-şi mai puteau îndeplini convenabil rolul de a-i reuni pe oameni într-un sistem coerent, alternativa la naţiune ar fi fost anarhia generalizată.

Aceeaşi funcţie, de adunare şi consolidare, a îndeplinit-o, desigur, şi statul modem.

Simplul mecanism instituţional nu ar fi fost însă de-ajuns.

Era nevoie, mai presus de toate, de un sentiment, de o credinţă.

Nimic durabil nu s-a construit vreodată numai prin forţă.

Naţiunea este aşadar prin excelenţă formula de solidaritate şi de identitate proprie epocii moderne.

Dar nu numai atât.

A fost şi una dintre principalele beneficiare ale transferului de sacralitate.

Nu doar un concept sau un sistem socio-politic, ci, în egală măsură, o religie.

O religie potrivit căreia umanitatea este alcătuită (prin voinţă divină sau dispunere naturală) din entităţi naţionale, istoria are să se împlinească, în universalitatea ei, prin fiecare naţiune în parte, iar individul, la rându-i, nu se poate mântui decât în interiorul propriei naţiuni, ca parte infimă a unui destin colectiv.

Poate nici o altă invenţie umană nu a cuprins atâta concentrare de sens ca naţiunea.

Se explică uşor şi manifestările de intoleranţă.

Adepţii unor ideologii de factură cvasireligioasă nu au nici un motiv să fie îngăduitori cu cei care gândesc altfel.

Nimic mai firesc decât să identifice adversari.

Ei ştiu că au dreptate, adevărul fiind unul singur.

Ei ştiu că ceilalţi tulbură ordinea universală, mersul lucrurilor aşa cum se cade să fie.

Ca şi religiile tradiţionale, religiile moderne ( comunismul, naţionalismul … ) predică armonia şi înfrăţirea.

Ele oferă reţete de fericire, imaginând spaţii ideale în care toţi oamenii îşi vor afla cu siguranţă rostul şi desăvârşirea.

Cu atât mai mult trebuie curmat ceea ce stă în calea fericirii.

În numele marilor religii se şi ucide.

Cum altfel ar putea fi stârpită necredinţa?