”Leave to bethink how great that beauty is, / Whose utmost parts so beautiful I find ” Edmund Spenser

Rapt with the rage of mine own ravish’d thought,        Pune capăt gândurilor mânioase,

Through contemplation of those goodly sights,           Şi aruncă-mă-n extazul mândrelor vederi,

And glorious images in heaven wrought,                     Preschimbate de cer-n imagini glorioase,

Whose wondrous beauty, breathing sweet delights     În lucruri minunate, ce-adie dulci plăceri

Do kindle love in high-conceited sprights;                    Şi-aprind iubirea şi preţioasele-i puteri;

I fain to tell the things that I behold,                              Cu inimă curată v-aş zice ce-am privit,

But feel my wits to fail, and tongue to fold.                   Dar simt că mintea şi inima n-a tâlcuit.

Vouchsafe then, O thou most Almighty Spright,           Ajută-mă, o, Duh Sfânt şi-Atotputernic,

From whom all gifts of wit and knowledge flow,           Izvor al darurilor minţii şi-al ştiinţei,

To shed into my breast some sparkling light                Umple-mi pieptul de licărul cel vrednic

Of thine eternal truth, that I may show                         Ca să cobor din adevărul Tău divin ceva scântei

Some little beams to mortal eyes below                       Să dezvălui ochiului muritor splendoarea veşniciei

Of that immortal beauty, there with thee,                   De-acolo unde-i plaiul Tău cel nevăzut,

Which in my weak distraughted mind I see;               De păcătoasa-mi minte perceput:

That with the glory of so goodly sight                       Cu slava acestei vedenii duioase,

The hearts of men, which fondly here admire           Inimile oamenilor, ce-admiră în prostie

Fair seeming shews, and feed on vain delight,           Lucruri de-o falsă savoare, ce par frumoase,

Transported with celestial desire                               Purtate de-un ideal ceresc, să fie

Of those fair forms, may lift themselves up higher,   Ca mândrele făpturi, ce zboară în tărie

And learn to love, with zealous humble duty,           Şi-nvaţă să iubească prin smerenia râvnitoare,

Th’ eternal fountain of that heavenly beauty.             Veşnica fântână şi-a cerului splendoare.

Beginning then below, with th’ easy view                 Să-ncepem de mai jos, cu simpla imagine

Of this base world, subject to fleshly eye,                 A acestei lumi josnice, zărită şi de un muritor,

From thence to mount aloft, by order due,               De-aicea să urcăm, în ordine,

To contemplation of th’ immortal sky;                     Să contemplăm veşnicia cerurilor;

Of the soare falcon so I learn to fly,                         Ca şoimul avântat am învăţat să zbor

That flags awhile her fluttering wings beneath,       Ce-şi poartă aripile mai în jos,

Till she herself for stronger flight can breathe.         Pân’ ce învaţă să se avânte mai vânjos.

Then look, who list thy gazeful eyes to feed           Să privim cum ochii noştri avântaţi ţintesc

With sight of that is fair, look on the frame             Să vadă ce-i frumos, rama universului nesfârşit;

Of this wide universe, and therein reed                   În acel loc, unde glăsuiesc

The endless kinds of creatures which by name       Tot felul de făpturi la infinit;

Thou canst not count, much less their natures aim; Numele lor nu-l ştii, nici rolul ce li-i menit;

All which are made with wondrous wise respect,   Create din respect şi-nţelepciune lăudată,

And all with admirable beauty deckt.                       Şi-mpodobite de frumuseţe minunată.

First th’ earth, on adamantine pillars founded,         Întâi, Pământul, pe pilaştri de-adamant zidit,

Amid the sea engirt with brazen bands;                   Cu benzi de bronz, de mare-nconjurat;

Then th’ air still flitting, but yet firmly bounded     Apoi, văzduhul plutitor, dar bine sprijinit

On every side, with piles of flaming brands,           De fiecare parte, pe piloni de-un foc mocnit,

Never consum’d, nor quench’d with mortal hands; Nicicând nestins, nici de mâini omeneşti potolit;

And last, that mighty shining crystal wall,             Şi-ntru sfârşit, zidul de cristal, lucitor

Wherewith he hath encompassed this All.               Ce Domnul Atotputernic puse-n temelia tuturor.

By view whereof it plainly may appear,                 Din această privelişte totul pare liniar,

That still as every thing doth upward tend,             E-o linişte ce o doreşte orice fire,

And further is from earth, so still more clear           Departe-i de pământ, se vede tot mai clar

And fair it grows, till to his perfect end                   Şi mai frumos de-ndată ce te nalţi, pân’ la desăvârşire

Of purest beauty it at last ascend;                           Unde-n sfârşit, ajungi la pura strălucire;

Air more than water, fire much more than air,       Aeru-i mai curat ca apa, focu-i mai curat ca aerul,

And heaven than fire, appears more pure and fair. Dar mai frumos şi mai curat ca toate-i cerul.

Look thou no further, but affix thine eye                 Nu-n depărtări, cu ochii să caţi

On that bright, shiny, round, still moving mass,     Ci spre bolta liniştită, rotundă, lucitoare,

The house of blessed gods, which men call sky,     Numită cer de muritori, lăcaşul zeilor binecuvântaţi;

All sow’d with glist’ring stars more thick than grass, Totu-i împodobit de stele scânteietoare,

Whereof each other doth in brightness pass,           Mai dese ca iarba, unde pe cărări strălucitoare

But those two most, which ruling night and day,   Umbla-adesea ziua şi noaptea, ca rege şi regină

As king and queen, the heavens’ empire sway;       Acei Stăpâni din Împărăţia Divină;

And tell me then, what hast thou ever seen             Şi-acuma spune-mi, ai mai văzut vreodată

That to their beauty may compared be,                   Ceva să se compare cu-această frumuseţe minunată?

Or can the sight that is most sharp and keen           Sau vederea-i prea delicată şi-nfocată

Endure their captain’s flaming head to see?           Pentru a-ndura stăpânul şi-a sa privire-nflăcărată?

How much less those, much higher in degree,       Cât de slabe-s acelea, cât îi vedenia de curată,

And so much fairer, and much more than these,     Mult mai frumoasă, mai multă splendoare

As these are fairer than the land and seas?             Ca-n peisajele de pe uscat şi de pe mare?

For far above these heavens, which here we see,   Departe-n cerurile, ce-ţi taie răsuflarea,

Be others far exceeding these in light,                   Sunt nişte făpturi prealuminate,

Not bounded, not corrupt, as these same be,           Nu ştiu ce-i robia, nici ce-i întinarea,

But infinite in largeness and in height,                   Măreţe, cu puteri nemăsurate,

Unmoving, uncorrupt, and spotless bright,           Neschimbate, făr’ de prihană, de lumină purtate,

That need no sun t’ illuminate their spheres,           Că-n sfera lor soarele-i neputincios,

But their own native light far passing theirs.         Să facă faţă zborului prea luminos;

And as these heavens still by degrees arise,           Pe măsură ce bolta treptat se-ntinde,

Until they come to their first Mover’s bound,         Pân’ ce ajunge unde Cel Dintâi desfăşoară

That in his mighty compass doth comprise,             Nemărginita-i busolă ce cuprinde

And carry all the rest with him around;                 Tot lucrul care-l înconjoară;

So those likewise do by degrees redound,             Astfel  făpturile gradual coboară,

And rise more fair; till they at last arrive               Şi se ’nalţă tot mai sus, până lucesc

To the most fair, whereto they all do strive.           Lângă Cel de Sus, în faţa cărora pălesc.

Fair is the heaven where happy souls have place, Frumos-i locul unde suflete fericite vieţuiesc,

In full enjoyment of felicity,                                   Care-n extaz deplin,

Whence they do still behold the glorious face       Tot privesc chipul ceresc

Of the divine eternal Majesty;                               Al veşnicului Împărat Divin;

More fair is that, where those Ideas on high         Preafrumos-i locul unde trăiesc Idei înalte,

Enranged be, which Plato so admired,                   De Platon atât de admirate,

And pure Intelligences from God inspired.           Şi-nteligenţe pure de Domnul inspirate.

Yet fairer is that heaven, in which do reign           Dar mai mândru-i cerul unde trăiesc

The sovereign Powers and mighty Potentates,     Puterile nemuritoare şi Domniile Atotputernice

Which in their high protections do contain           Ce-un mare ajutor dăruiesc

All mortal princes and imperial states;                 Imperiilor şi principatelor vrednice;

And fairer yet, whereas the royal Seats                 Ba mai încă şi mai frumos e unde stau

And heavenly Dominations are set,                     Înaltele Tronuri şi Stăpâniri cereşti,

From whom all earthly governance is fet.             Care veghează guverne pământeşti.

Yet far more fair be those bright Cherubins,         Mai lucitori-s Heruvimi scânteietori,

Which all with golden wings are overdight,         Împodobiţi de aripi aurii,

And those eternal burning Seraphins,                   Şi Serafimii veşnic arzători,

Which from their faces dart out fiery light;           Cu chipuri ce emană făclii;

Yet fairer than they both, and much more bright,   Mai frumoşi ca toţi, mai lucii,

Be th’ Angels and Archangels, which attend         Sunt Arhanghelii ce-au de păzit

On God’s own person, without rest or end.           Chipul Domnului veşnic şi neobosit.

These thus in fair each other far excelling,             Oricare din aceştia e un chip luminos,

As to the highest they approach more near,           Când se-apropie de Divina Suflare,

Yet is that highest far beyond all telling,               Că nu-ţi pot zice cât-i de frumos,

Fairer than all the rest which there appear,            Mai măreţ ca toţi apare,

Though all their beauties join’d together were;     Ca toate făpturile luate împreună,

How then can mortal tongue hope to express       Cum poate-un glas să-ţi zică într-o clipită

The image of such endless perfectness?               De-o asemenea perfecţiune nesfârşită?

Cease then, my tongue, and lend unto my mind    Piară-mi glasul, lasă să pătrundă-n minte,

Leave to bethink how great that beauty is,            Să contemplu măreţia frumosului

Whose utmost parts so beautiful I find;                 Ale cărui părţi sufletu-mi le simte;

How much more those essential parts of his,        C-am  zărit măreaţa lucrare-a Domnului,

His truth, his love, his wisdom, and his bliss,        Iubirea, înţelepciunea, adevărul, fericirea Lui,

His grace, his doom, his mercy, and his might,     Ce graţie are, ce milă, ce pedeapsă, ce putere,

By which he lends us of himself a sight.               Din care ne-arată şi nouă o vedere.

Those unto all he daily doth display,                     Prin ceruri Domnul zilnic străbate,

And shew himself in th’ image of his grace,         Şi-arată imaginea-ndurării Sale,

As in a looking-glass, through which he may       Ca-ntr-o oglindă, ce poate

Be seen of all his creatures vile and base,             Fi zărită şi de umilele fiinţe ale Sale;

That are unable else to see his face,                      Ce-s incapabile s-admire faptele Sale

His glorious face which glistereth else so bright,  Faţa-i luminoasă, aşa de mare-i puterea,

That th’ Angels selves cannot endure his sight.     De nici Îngerii nu-i suportă vederea.

But we, frail wights, whose sight cannot sustain   Dar noi, fiinţe sărmane, ce nu zărim

The sun’s bright beams when he on us doth shine, Razele soarelui cel luminat

But that their points rebutted back again                Care prin reflexie ne face să pierim,

Are dull’d, how can we see with feeble eyne         Cum ar vedea slava cerescului Împărat,

The glory of that Majesty Divine,                          Ochiul nost slab, chipul sublim,

In sight of whom both sun and moon are dark,      De vreme ce Soarele şi Luna

Compared to his least resplendent spark?              Se-ntunecă în clipa ce-i zăresc lumina?

The means, therefore, which unto us is lent           Pentru a-l vedea, ne lasă mijloace de trebuinţă,

Him to behold, is on his works to look,                 Cu rugă şi cu post contemplăm lucrarea zidită,

Which he hath made in beauty excellent,              Creată ca o frumoasă fiinţă,

And in the same, as in a brazen book,              Dintr-o carte cu aramă-mpodobită,

To read enregister’d in every nook                         Citită-n fiecare colţ, de bunătate poleită

His goodness, which his beauty doth declare;       Ce-o umple de frumos;

For all that’s good is beautiful and fair.                  Frumosu-i bun şi luminos.

Thence gathering plumes of perfect speculation,   Astfel, s-aduci roade speculaţiei filosoficeşti,

To imp the wings of thy high-flying mind,            Să crească-n minte un spiriduş cu aripi,

Mount up aloft through heavenly contemplation,  Din bezna lumii, înalţă-te spre contemplări cereşti

From this dark world, whose damps the soul so blind,  Nu-ţi mânji sufletul orb cu stropi,

And, like the native brood of eagles’ kind,             Ci ca un pui de vultur, dă din aripi

On that bright Sun of Glory fix thine eyes,            Şi-aţinteşte-ţi ochii spre al Măririi Soare,

Clear’d from gross mists of frail infirmities.          Ca ceaţa greutăţii să nu te doboare.

Humbled with fear and awful reverence,               Smerit cu teamă şi-njositoare reverenţă,

Before the footstool of his majesty                        Te-arunci la picioarele tronului Maiestăţii

Throw thyself down, with trembling innocence,  Cu o tremurătoare inocenţă,

Ne dare look up with corruptible eye                   Nu-ndrăzni ca întinatu-ţi ochi să cate

On the dread face of that great Deity,                  Spre mâniosul şi măritul chip al Zeităţii,

For fear, lest if he chance to look on thee,           C-omul ce cată înspre dânsul cu mânie ,

Thou turn to nought, and quite confounded be.  Acela e-un nimic şi blestemat să fie.

But lowly fall before his mercy seat,                  De smerit te-apleci la scaunul Divinei Îndurări,

Close covered with the Lamb’s integrity            Te-umpli de curăţia Mielului

From the just wrath of his avengeful threat        În care-i mânia dreaptă a cereştii Răzbunări,

That sits upon the righteous throne on high;      Ce stă pe tronul  veşnicei Dreptăţi;

His throne is built upon eternity,                        Veşnicia-i pe tronul Lui,

More firm and durable than steel or brass,         Mai tare, mai durabil, ca bronzul şi oţelul,

Or the hard diamond, which them both doth pass. Nepieritor, mai dur ca diamantul.

His sceptre is the rod of righteousness,              Sceptru-i biciul dreptei legi,

With which he bruiseth all his foes to dust,       Care face duşmanii să-i dispară,

And the great Dragon strongly doth repress,     Şi aşa pier ale Balaurului făr’delegi,

Under the rigour of his judgement just;             Sub a dreptei judecăţi povară;

His seat is truth, to which the faithful trust,       Scaunu-i adevăr, ce cu credinţă cară

From whence proceed her beams so pure and bright Razele luminii pure şi strălucitoare

That all about him sheddeth glorious light:       Iar Faţa-i gloria drepmăritoare:

Light far exceeding that bright blazing spark      Lumina izvorăşte dintr-un licăr ca fulgerul,

Which darted is from Titan’s flaming head,        Aruncat de chipul arzător  al marelui Titan,

That with his beams enlumineth the dark           Ale cărui raze luminează-ntunericul

And dampish air, whereby all things are read;   Şi aerul trist, unde se citesc lucruri-n van;

Whose nature yet so much is marveled              A căror natură minunată şi pieritoare

Of mortal wits, that it doth much amaze            De chestii muritoare, c-o admiră de zor

The greatest wizards which thereon do gaze.     Privirea  marilor vrăjitori.

But that immortal light, which there doth shine,    Dar lumina nepieritoare, ce luceşte frumos,

Is many thousand times more bright, more clear,  Acolo-i de mii de ori mai mare, mai clară,

More excellent, more glorious, more divine,         Luceşte mult mai mândru, mai divin, mai glorios,

Through which to God all mortal actions here,      În faţa Domnului, unde-a muritorilor povară,

And even the thoughts of men, do plain appear;   Fapte, gânduri, o s-apară;

For from th’ eternal truth it doth proceed,              Din veşnicu-adevăr izvorăşte

Through heavenly virtue which her beams do breed. Raza pe care virtutea cerească o creşte.

With the great glory of that wondrous light         De slava acelei lumini minunate,

His throne is all encompassed around,                 Tronul Divin e-nconjurat,

And hid in his own brightness from the sight      Ascunse-s ochiului lucirile curate

Of all that look thereon with eyes unsound;        La care nicio făptură nu s-a uitat;

And underneath his feet are to be found              La picioare sălaş şi-au aflat

Thunder and lightning and tempestuous fire,     Tunetul, fulgerul şi focul nimicitor,

The instruments of his avenging ire.                   Unelte ale Duhului răzbunător.

There in his bosom Sapience doth sit,                Acolo-n sân Inteligenţa creşte,

The sovereign darling of the Deity,                    Iubita suverană a cereştii Zeităţi,

Clad like a queen in royal robes, most fit           Îmbrăcată-n haine regale, o regină ce nutreşte

For so great power and peerless majesty,           Puterea neprihănitei maiestăţi,

And all with gems and jewels gorgeously         Atâtea podoabe şi bijuterii are ca odoare,

Adorn’d, that brighter than the stars appear,      Ca stelele  pare mai strălucitoare,

And make her native brightness seem more clear. Şi lumina-i mai scânteietoare.

And on her head a crown of purest gold            Pe cap, cunună poartă din aurul cel mai curat,

Is set, in sign of highest sovereignty;                    Ca semn al înaltei suveranităţi;

And in her hand a sceptre she doth hold,              Şi sceptrul în mână purtat

With which she rules the house of God on high,  Conduce-a casei Domnului maiestăţi;

And manageth the ever-moving sky,                    Guvernează cerul veşnic mişcător,

And in the same these lower creatures all              Dar şi tăria tuturor făpturilor

Subjected to her power imperial.                          Cu o putere mai mare c-a imperiilor.

Both heaven and earth obey unto her will,            A cerului şi pământului putere deţine,

And all the creatures which they both contain;      Ea-i stăpânul tuturor lucrurilor;

For of her fullness which the world doth fill         În deplinătatea ei lumea conţine

They all partake, and do in state remain                O parte din ea, sub forţa legilor

As their great Maker did at first ordain,                Date de marele Creator,

Through observation of her high behest,               Prin mijlocirea înaltei sale puteri,

By which they first were made, and still increast. Cu care zămislitu-s-au întâile naşteri.

The fairness of her face no tongue can tell;           Nimic nu pot să spun de chipu-i graţios;

For she the daughters of all women’s race,             Că-ntrece fiicele pământului,

And angels eke, in beauty doth excel,                   Cu îngerii rivalizează-n frumos,

Sparkled on her from God’s own glorious face,    Luceşte ca măreaţa faţă a Domnului,

And more increas’d by her own goodly grace,      Prin ea creşte graţia binelui,

That it doth far exceed all human thought,            Întrece tot neamul omenesc,

Ne can on earth compared be to aught.                  Nu se compară cu nimic pământesc.

Ne could that painter (had he lived yet)                 Nici pictorul ce a trăit vreodată,

Which pictured Venus with so curious quill,        Ce zugrăvitu-a pe Venus atât de iscusit,

That all posterity admired it,                                 Că toţi urmaşii admirat-au lucrarea minunată,

Have portray’d this, for all his mast’ring skill;      N-ar putea-o picta, cu marea-i măiestrie;

Ne she herself, had she remained still,                  Nici ea, de liniştită ar rămâie,

And were as fair as fabling wits do feign,              Şi-ar fi aşa frumoasă cum se zice în poveşti,

Could once come near this beauty sovereign.       Nu i-ar întrece farmecele regeşti.

But had those wits, the wonders of their days,     Are acele măiestrii, minuni din zile ce s-au dus

Or that sweet Teian poet, which did spend           Ale dulcelui poet teian, ce prin versu-mbelşugat

His plenteous vein in setting forth her praise,       Imn de slavă i-a adus,

Seen but a glimpse of this which I pretend,          O părticică aş vrea să iau din daru-i minunat,

How wondrously would he her face commend,    Din chipul ce Domnul i l-a dat,

Above that idol of his feigning thought,                Mai mândră-i ca idolii ce-n basme gândesc,</div