I.L.Caragiale, Mihai Eminescu si Veronica Micle

Posibil ca I.L. Caragiale să nu fi văzut legătura dintre Eminescu şi Veronica Micle ca pe una serioasă, ştiind cât de temperamental şi desprins de realitate era, de multe ori, prietenul său, iubind mai mult idealul de femeie decât femeia în sine. Sau poate că revizorul Caragiale a fost pur şi simplu curios să afle cum e femeia de care vorbea cu atâta înflăcărare prietenul său. Cert e că, întâlnind-o pe Veronica la Iaşi, în cadrul unui cenaclu al Junimii, Caragiale nu şi-a pus problema că-i poate face vreun rău poetului, considerând-o doar o toană, care putea să ia repede forma altei femei. Un factor important al implicării Veronicăi în relaţia cu Caragiale se poate să fi fost şi lipsa lui Eminescu din Iaşi, prins cu problemele ziarului „Timpul”, lipsă pe care Veronica a resimţit-o acut, ca pe o părăsire. Urmarea acestei istorii o aflăm de la Titu Maiorescu. Personaj extrem de sobru şi de serios, Maiorescu îşi nota, în general, tot ce se întâmpla în jurul lui, dar se pare că a omis, voit sau nu, să scrie despre nefericirea acestui trio amoros. Cu toate acestea, Maiorescu i-a mărturisit lui Al. Brătescu-Voineşti, în iunie 1892, împrejurările distanţării celor doi scriitori şi amici, iar Brătescu-Voineşti a concluzionat că „Luceafărul” s-ar fi născut din suferinţa pe care i-o provocase lui Eminescu legătura lui Caragiale cu iubita sa Veronica.

Pentru buna informare a cititorilor noştri, să reţinem că există două finaluri ale acestei istorii, foarte apropiate în esenţă.   Caragiale află de la Eminescu despre planurile poetului de a o lua de nevastă pe Veronica Micle; şi, neştiind cum să procedeze, se duce la Maiorescu şi îi povesteşte deschis despre istoria lui cu Veronica Micle, dar şi despre intenţiile prietenului său. Caragiale conchide că Eminescu ar trebui împiedicat, Veronica având mai mulţi prieteni intimi, printre care şi pe el. Maiorescu, uluit, nu ştie ce hotărâre să ia. Primind şi vizita lui Eminescu, care, încolţit, recunoaşte că se gândeşte serios la căsătorie, Maiorescu încearcă să-l abată de la planul lui, scoţând în evidenţă tot soiul de considerente morale şi materiale: căsnicia necesită un fond material substanţial, ei sunt amândoi săraci etcetera. Cum Eminescu rezistă în faţa invaziei de argumente, Maiorescu îi spune că poezia, cea care l-a ridicat unde e acum, ar avea de suferit – dar Eminescu e decis s-o lase deoparte: poezia nu-i adusese nimic bun. Neputând să-l convingă altfel, Maiorescu îi spune de-a dreptul ce-i povestise Caragiale – şi, astfel, tot universul clădit pe iubire sinceră al poetului se prăbuşeşte brusc .

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/femeile-din-viata-lui-i-l-caragiale

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colț

Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce,

Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-și răzima

Visând ale ei tâmple

De dorul lui și inima

Și sufletu-i se împle.

Și cât de viu s-aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

*

Și pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Țesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mâinile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Și din oglindă luminiș

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închiși

Pe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină

– „O, dulce-al nopții mele domn,

De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!”

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Și s-arunca fulgerător,

Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut

În cercuri se rotește,

Și din adânc necunoscut

Un mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Și ține-n mână un toiag

Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra feței străvezii

E albă ca de ceară –

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afară.

– „Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ți urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Și mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Și m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Și toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte.”

– „O, ești frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață,

Căci eu sunt vie, tu ești mort,

Și ochiul tău mă-ngheață.”

*

Trecu o zi, trecură trei

Și iarăși, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte să-și aducă

Și dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!”

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,

Și din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor

Marmoreele brațe,

El vine trist și gânditor

Și palid e la față;

Dar ochii mari și minunați

Lucesc adânc himeric,

Ca două patimi fără saț

Și pline de-ntuneric.

– „Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ș-acuma,

Și soarele e tatăl meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele.”

– „O, ești frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde.”

– „Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nțelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Și tu ești muritoare?”

– „Nu caut vorbe pe ales,

Nici știu cum aș începe –

Deși vorbești pe înțeles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.”

– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să știi asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.”

Și se tot duce… S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas

A-mpărătesii rochii,

Băiat din flori și de pripas,

Dar îndrăzneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furișează pânditor

Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu

Și mândră, arz-o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să-ți încerci norocul.

Și-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

– „Da’ ce vrei, mări Cătălin?

Ia du-t’ de-ți vezi de treabă.”

– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeuna,

Să râzi mai bine și să-mi dai

O gură, numai una.”

– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe –

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte.”

– „Dacă nu știi, ți-aș arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binișorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele lațul,

Când ți-oi întinde brațul stâng

Să mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcători

Sub ochii mei rămâie…

De te înalț de subțiori

Te-nalță din călcâie;

Când fața mea se pleacă-n jos,

În sus rămâi cu fața,

Să ne privim nesățios

Și dulce toată viața;

Și ca să-ți fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă-nclin,

Tu iarăși mă sărută.”

Ea-l asculta pe copilaș

Uimită și distrasă,

Și rușinos și drăgălaș,

Mai nu vrea, mai se lasă.

Și-i zise-ncet: – „Încă de mic

Te cunoșteam pe tine,

Și guraliv și de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniștea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalță tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi și-n veci

Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe,

Dar nopțile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.”

– „Tu ești copilă, asta e…

Hai ș-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Și nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,

Vom fi voioși și teferi,

Vei pierde dorul de părinți

Și visul de luceferi.”

*

Porni luceafărul. Creșteau

În cer a lui aripe,

Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca niște mări, de-a-notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaște,

Și vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Și lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preț,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor ești de vieți

Și dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut

Și m-aș întoarce-n chaos…

Și din repaos m-am născut.

Mi-e sete de repaos.”

– „Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne și minuni

Care n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt

Deșerte idealuri –

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Și prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Și nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăiește azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paște,

Căci toți se nasc spre a muri

Și mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu de-ntâi –

Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munții cu păduri

Și insulele-n mare?

Luceafărul (Lascăr Vorel, 1904)

Vrei poate-n faptă să arăți

Dreptate și tărie?

Ți-aș da pământul în bucăți

Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,

Oștiri spre a străbate

Pământu-n lung și marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Și vezi ce te așteaptă.”

*

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Și, ca și-n ziua cea de ieri,

Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit

Și noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniștit

Și tremurând din apă.

Și împle cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub șirul lung de mândri tei

Ședeau doi tineri singuri

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Și negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă liniște de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci ești iubirea mea de-ntâi

Și visul meu din urmă.”

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor față;

Abia un braț pe gât i-a pus

Și ea l-a prins în brațe…

Miroase florile-argintii

Și cad, o dulce ploaie,

Pe creștetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Și-ncetișor

Dorințele-i încrede

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru și în gând,

Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăți

În codri și pe dealuri,

Călăuzind singurătăți

De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul

– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”