Fides et ratio Papa Ioan Paul al II lea

https://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/ro/encyclicals/documents/hf_jp-ii_enc_14091998_fides-et-ratio.html

Binecuvântare

Veneraţi fraţi întru episcopat,
sănătate şi binecuvântare apostolică!

Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu este Cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe el pentru ca, cunoscându-l şi iubindu-l, să poată ajunge la adevărul întreg despre sine însuşi (cf. Ex 33,18; Ps 27[26],8-9; 63[62],2-3; In 14,8; 1In 3,2).

INTRODUCERE

„CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI”

1. Atât în Orient cât şi în Occident, se poate identifica un drum care, în decursul secolelor, a făcut ca omenirea să se întâlnească în mod progresiv cu adevărul şi să se confrunte cu el. Este un drum care s-a dezvoltat – nici nu putea să fie altfel – în orizontul autoconştiinţei personale: cu cât omul cunoaşte mai mult realitatea şi lumea, cu atât mai mult se cunoaşte pe sine însuşi în unicitatea sa şi, în acelaşi timp, întrebarea despre sensul lucrurilor şi al existenţei sale devine pentru el tot mai urgentă.

Ceea ce se pune ca obiect al cunoaşterii noastre devine în virtutea faptului însuşi parte din viaţa noastră. Îndemnul Cunoaşte-te pe tine însuţi era sculptat pe arhitrava templului din Delfi, spre mărturia unui adevăr fundamental care trebuie să fie asumat ca regulă minimă de fiecare om care doreşte să se deosebească, în mijlocul întregii creaţii, definindu-se drept „om” tocmai pentru că „se cunoaşte pe sine însuşi”.

De altfel, o simplă privire asupra istoriei antice arată cu claritate cum în diferite părţi ale lumii, marcate de culturi diferite, apar în acelaşi timp întrebările de fond ce caracterizează drumul existenţei umane: cine sunt? de unde vin şi încotro merg? de ce prezenţa răului? ce va fi după viaţa aceasta? Întrebările acestea sunt prezente în scrierile sfinte ale Israelului, dar apar şi în Vede şi nu mai puţin în Avesta; le găsim în scrierile lui Confucius şi Lao-Tze ca şi în predica lui Tirthankara şi Buddha; tot ele sunt cele care ies la iveală în poemele lui Homer şi în tragediile lui Euripide şi Sofocle ca şi în tratatele filozofice ale lui Platon şi Aristotel. Sunt întrebări care au izvorul lor comun în căutarea sensului ce din totdeauna face presiuni în inima omului: de fapt, de răspunsul la astfel de întrebări depinde orientarea care se dă existenţei.

2. Biserica nu este străină, nici nu poate să fie, de acest drum de căutare. De când, în misterul pascal, a primit în dar adevărul ultim despre viaţa omului, ea s-a făcut pelerină pe străzile lumii pentru a vesti că Isus Cristos este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Printre diferitele slujiri pe care ea trebuie să le ofere omenirii, există una pe care o vede responsabilă în mod cu totul special: este diaconia adevărului.(1) Datorită acestei misiuni, pe de o parte, comunitatea credincioşilor participă la efortul comun pe care îl înfăptuieşte omenirea pentru a ajunge la adevăr; (2) pe de alta, are obligaţia de a-şi asuma sarcina de a vesti certitudinile dobândite, însă cu conştiinţa că orice adevăr la care s-a ajuns este mereu numai o etapă către adevărul întreg ce se va manifesta în revelaţia ultimă a lui Dumnezeu: „Acum vedem într-o oglindă, nelămurit; dar atunci va fi faţă în faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă voi cunoaşte limpede” (1Cor 13,12).

3. Omul are numeroase resurse pentru a promova progresul în cunoaşterea adevărului, în aşa fel încât îşi face propria existenţă mereu mai umană. Între acestea se remarcă filozofia, care contribuie în mod direct la punerea întrebării privitoare la sensul vieţii şi la schiţarea unui răspuns: de aceea, ea se configurează drept una dintre cele mai nobile misiuni ale omenirii. Termenul filozofia, conform etimologiei greceşti, înseamnă „iubirea înţelepciunii”. De fapt, filozofia s-a născut şi s-a dezvoltat în momentul în care omul a început să se întrebe de ce (există) lucrurile şi care este scopul lor. În forme şi feluri diferite, ea arată că dorinţa de adevăr aparţine însăşi naturii omului. Întrebarea de ce (există) lucrurile este o proprietate înnăscută a raţiunii sale, chiar dacă răspunsurile, pe măsură ce au fost date, se integrează într-un orizont ce evidenţiază complementaritatea diferitelor culturi în care omul trăieşte.

Incidenţa puternică pe care filozofia a avut-o în formarea şi în dezvoltarea culturilor în Occident nu trebuie să ne facă să uităm influenţa pe care ea a exercitat-o şi în felurile de a concepe existenţa din care trăieşte Orientul. De fapt, orice popor are înţelepciunea sa autohtonă şi originară, care, ca bogăţie autentică a culturilor, tinde să se exprime şi să se maturizeze şi în forme pur filozofice. Cât de adevărat este aşa ceva se demonstrează prin faptul că o formă de bază a ştiinţei filozofice, prezentă până în zilele noastre, poate fi verificată chiar şi în postulatele din care diferitele legislaţii naţionale şi internaţionale se inspiră în reglementarea vieţii sociale.

4. Oricum, trebuie subliniat că în spatele unui singur termen se ascund semnificaţii diferite. De aceea, este necesară o explicaţie preliminară. Împins de dorinţa de a descoperi adevărul ultim al existenţei, omul caută să dobândească acele cunoştinţe universale care îi permit să se înţeleagă mai bine şi să înainteze în realizarea de sine. Cunoştinţele fundamentale izvorăsc din uimirea provocată în el de contemplarea creaţiei: fiinţa umană este cuprinsă de uimire când se descoperă inserată în lume, în relaţie cu alţi semeni ai săi şi părtaşă la destinul lor. De aici începe drumul care îl va conduce apoi la descoperirea unor orizonturi de cunoaştere întotdeauna noi. Fără uimire omul ar cădea în repetiţie şi, puţin câte puţin, nu ar mai fi în stare să ducă o existenţă cu adevărat personală.

Capacitatea speculativă, care este proprie intelectului uman, duce la elaborarea, cu ajutorul activităţii filozofice, a unei forme de gândire riguroase şi la zidirea în felul acesta, prin coerenţa logică a afirmaţiilor şi organicitatea conţinuturilor, a unei ştiinţe sistematice. Graţie acestui proces, în diferite contexte culturale şi în diferite epoci, s-a ajuns la rezultate care au dus la elaborarea unor adevărate sisteme de gândire. Din punct de vedere istoric, faptul acesta a prezentat deseori tentaţia de a identifica un singur curent cu întreaga gândire filozofică. Însă este evident că, în cazurile acestea, intră în joc o anumită „mândrie filozofică” care pretinde să ridice propria viziune cu efect de perspectivă şi imperfectă la nivel de lectură universală. În realitate, orice sistem filozofic, chiar respectat fiind mereu în întregime fără a fi instrumentalizat în vreun fel anume, trebuie să recunoască prioritatea gândirii filozofice, din care îşi trage originea şi căreia trebuie să-i slujească în formă coerentă.

În sensul acesta se poate recunoaşte, în ciuda schimbării timpurilor şi a progreselor ştiinţei, un nucleu de cunoştinţe filozofice a cărei prezenţă este constantă în istoria gândirii. Să ne gândim, doar ca exemplu, la principiile non contradicţiei, finalităţii, cauzalităţii, ca şi la concepţia despre persoană ca subiect liber şi inteligent şi la capacităţile sale de a cunoaşte pe Dumnezeu, adevărul, binele; în plus, să ne gândim la unele norme morale fundamentale care se dovedesc a fi împărtăşite în mod obştesc. Acestea şi alte teme arată că, în afara curentelor de gândire, există un ansamblu de cunoştinţe în care se poate recunoaşte un fel de patrimoniu spiritual al omenirii. Ca şi cum ne-am găsi în faţa unei filozofii implicite, datorită căreia fiecare în parte simte că posedă principiile acestea, chiar dacă într-o formă generică şi nu reflexă. Aceste cunoştinţe, tocmai pentru că într-o anumită măsură sunt împărtăşite de toţi, ar trebui să constituie un fel de punct de referinţă pentru diferitele şcoli filozofice. Când raţiunea reuşeşte să intuiască şi să formuleze principiile prime şi universale ale fiinţei şi face să izvorască în mod corect din acestea concluzii coerente de ordin logic şi deontologic, atunci poate să fie numită o dreaptă judecată sau, cum o numeau cei din antichitate, orthňs logos, recta ratio.

5. Biserica, în ceea ce o priveşte, nu poate decât să aprecieze angajamentul raţiunii pentru a ajunge la acele obiective care să facă existenţa personală cât mai demnă. De fapt, ea vede în filozofie calea pentru cunoaşterea adevărurilor fundamentale referitoare la existenţa omului. În acelaşi timp, consideră filozofia un ajutor indispensabil pentru aprofundarea înţelegerii credinţei şi pentru comunicarea adevărului Evangheliei la cei care încă nu-l cunosc.

De aceea urmând, iniţiativele analoage ale predecesorilor mei, doresc şi eu să arunc o privire asupra acestei activităţi deosebite a raţiunii. Mă determină faptul că, mai ales în zilele noastre, deseori căutarea adevărului ultim pare ştearsă. Fără îndoială filozofia modernă are marele merit de a fi concentrat atenţia sa asupra omului. Pornind de aici, o raţiune plină de întrebări a dezvoltat ulterior dorinţa sa de a cunoaşte tot mai mult şi tot mai profund. În felul acesta au fost construite sisteme de gândire complexe, care au dat roadele lor în diferite domenii ale ştiinţei, favorizând dezvoltarea culturii şi a istoriei. Antropologia, logica, ştiinţele naturii, istoria, limbajul…, într-un anumit fel întregul univers al ştiinţei a fost cuprins. Totuşi, rezultatele pozitive la care s-a ajuns nu trebuie să ducă la neglijarea faptului că aceeaşi raţiune, având intenţia de a cerceta în mod unilateral asupra omului ca subiect, pare să fi uitat că acesta este chemat mereu să se îndrepte spre un adevăr care îl transcende. Fără referinţa la el, fiecare rămâne în voia arbitrarului şi condiţia sa de persoană sfârşeşte prin a fi apreciată cu criterii pragmatice bazate în mod esenţial pe datul experimental, în convingerea eronată că totul trebuie să fie dominat de tehnică. Astfel s-a întâmplat că, în loc de a exprima mai bine tensiunea spre adevăr, raţiunea sub greutatea unei ştiinţe aşa de mari s-a curbat asupra ei însăşi devenind, zi de zi, incapabilă de a ridica privirea spre înălţimi pentru a îndrăzni să ajungă la adevărul fiinţei. Filozofia modernă, uitând de a-şi orienta cercetarea sa asupra fiinţei, a concentrat propria cercetare asupra cunoaşterii umane. În loc să facă apel la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, a preferat să sublinieze limitele şi condiţionările.

Din aceasta au derivat diferite forme de agnosticism şi de relativism, care au făcut ca cercetarea filozofică să se rătăcească în nisipurile mişcătoare ale unui scepticism general. Apoi, recent, au căpătat importanţă diverse doctrine care tind să nu aprecieze aşa cum se cuvine chiar şi acele adevăruri la care omul era sigur că ajunsese. Pluralitatea legitimă a poziţiilor a cedat locul unui pluralism nediferenţiat, fundamentat pe teza că toate poziţiile sunt echivalente: acesta este unul dintre cele mai răspândite simptome ale neîncrederii în adevăr care se verifică în contextul contemporan. De la această rezervă nu scapă nici unele concepţii de viaţă care provin din Orient; de fapt, în ele, i se neagă adevărului caracterul său exclusiv, pornind de la presupoziţia că el se manifestă în mod egal în doctrine diferite, chiar şi contradictorii între ele. În orizontul acesta, totul este redus la opinie. Se dă impresia unei mişcări care rătăceşte printre valuri: în timp ce reflecţia filozofică, pe de o parte, a reuşit să se pună pe drumul care o apropie tot mai mult de existenţa umană şi de formele sale expresive, (iar) pe de alta, tinde să dezvolte consideraţii existenţiale, hermeneutice sau lingvistice care fac abstracţie de chestiunea radicală referitoare la adevărul vieţii personale, al fiinţei şi al lui Dumnezeu. Drept urmare, au apărut în omul contemporan, şi nu numai la unii filozofi, atitudini de neîncredere largă în raport cu marile resurse de cunoaştere ale fiinţei umane. Având o falsă modestie, acesta se mulţumeşte cu adevăruri parţiale şi provizorii, fără a mai încerca să pună întrebări radicale referitoare la sensul şi la ultimul temei al vieţii umane, personale şi sociale. În fine, a scăzut speranţa de a putea primi din partea filozofiei răspunsuri definitive la astfel de întrebări.

6. Sigură datorită competenţei care derivă din faptul că este păstrătoarea Revelaţiei lui Isus Cristos, Biserica intenţionează să afirme din nou necesitatea reflecţiei asupra adevărului. Acesta este motivul pentru care am hotărât să mă adresez vouă, veneraţi confraţi întru episcopat, cu care împart misiunea de a vesti „limpede adevărul” (2Cor 4,2), ca şi teologilor şi filozofilor cărora le revine sarcina de a cerceta diversele aspecte ale adevărului, dar şi persoanelor care sunt în căutare, pentru a împărtăşi câteva reflecţii despre drumul care conduce la înţelepciunea adevărată, pentru ca oricine care are în inimă dragostea faţă de el să poată să parcurgă calea dreaptă pentru a ajunge la el şi să găsească în el odihnă după oboseala sa şi bucurie spirituală.

Înainte de toate, mă îndeamnă la această iniţiativă conştiinţa care este exprimată prin cuvintele Conciliului Vatican II, când afirmă că episcopii sunt „martori ai adevărului divin şi catolic”.(3) Aşadar, a da mărturie despre adevăr este o sarcină care a fost încredinţată nouă episcopilor; nu putem renunţa la el fără a sărăci slujirea pe care am primit-o. Afirmând din nou adevărul credinţei, putem să dăm iarăşi omului din timpul nostru încrederea naturală în capacităţile sale cognitive şi să oferim filozofiei o provocare pentru ca să recupereze şi să dezvolte demnitatea sa întreagă.

Un motiv ulterior mă face să scriu aceste reflecţii. În scrisoarea enciclică Veritatis splendor, am atras atenţia asupra „unor adevăruri fundamentale din doctrina catolică care în contextul actual riscă să fie deformate sau negate”.(4) Prin prezenta scrisoare, doresc să continui acea reflecţie concentrând atenţia asupra însăşi temei adevărului şi asupra temeiului său în raport cu credinţa. De fapt, nu se poate nega că perioada aceasta de schimbări rapide şi complexe nu expune mai ales tinerele generaţii, cărora le aparţine şi de care depinde viitorul, la senzaţia de a fi private de autentice puncte de referinţă. Exigenţa unui temei pe care să se construiască existenţa personală şi socială se face simţită într-o manieră presantă mai ales când se verifică constrângerea de a constata caracterul fragmentar al unor propuneri care ridică efemerul la rangul de valoare, înşelând asupra posibilităţii de a ajunge la adevăratul sens al existenţei. Astfel se întâmplă că mulţi trag după ei propria viaţă până aproape de malul prăpastiei, fără să ştie spre ce se îndreaptă. Lucrul acesta depinde şi de faptul că uneori cine era chemat prin vocaţie să exprime în forme culturale rodul speculaţiei proprii, şi-a îndepărtat privirea de la adevăr, preferând succesul în prezent în locul oboselii unei cercetări răbdătoare asupra a ceea ce merită să fie trăit. Filozofia, care are marea responsabilitate de a forma gândirea şi cultura prin apelul peren la căutarea adevărului, trebuie să recupereze cu putere vocaţia sa originară. Acesta este motivul pentru care am simţit nu numai exigenţa, dar şi datoria de a interveni asupra acestei teme, pentru ca omenirea, în pragul mileniului trei al erei creştine, să aibă o conştiinţă mai clară în legătură cu marile resurse care i-au fost acordate şi să se angajeze cu un curaj reînnoit în actualizarea planului de mântuire în care este inclusă istoria sa.

Isus revelatorul Tatălui

7. La baza oricărei reflecţii pe care o face Biserica se află conştiinţa că este păstrătoarea unui mesaj care îşi are originea în Dumnezeu însuşi (cf. 2Cor 4,1-2). Cunoaşterea pe care ea o propune omului nu provine din speculaţia sa proprie, fie ea şi cea mai elevată, dar din acceptarea în credinţă a cuvântului lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13). La originea fiinţei noastre de credincioşi se află o întâlnire, unică în felul ei, care indică deschiderea unui mister ascuns de veacuri (cf. 1Cor 2,7; Rom 16,25-26), dar acum revelat: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”.(5) Aceasta este o iniţiativă în întregime gratuită care porneşte de la Dumnezeu pentru a ajunge la omenire şi a o mântui. Dumnezeu, ca izvor al iubirii, doreşte să se facă cunoscut şi cunoaşterea pe care omul o are despre el duce la împlinire oricare altă cunoaştere adevărată la care mintea sa este în stare să ajungă cu privire la sensul propriei existenţe.

8. Reluând aproape ad litteram învăţătura oferită de constituţia Dei Filius a Conciliului Vatican I şi ţinând cont de principiile propuse de Conciliul Tridentin, constituţia Dei Verbum a Conciliului Vatican II a continuat drumul secular al înţelegerii credinţei, reflectând asupra Revelaţiei în lumina învăţăturii biblice şi a întregii tradiţii patristice. În primul Conciliu Vatican, părinţii subliniaseră caracterul supranatural al revelaţiei lui Dumnezeu. Critica raţionalistă, care în timpul acela se aducea împotriva credinţei pe baza unor teze eronate şi foarte răspândite, trata despre negarea oricărei cunoaşteri care nu ar fi fost rodul capacităţilor naturale ale raţiunii. Faptul acesta obligase Conciliul să afirme cu tărie că, în afara cunoaşterii specifice raţiunii umane, capabilă prin natura sa să ajungă până la Creator, există o cunoaştere care este specifică credinţei. Cunoaşterea aceasta exprimă un adevăr care se întemeiază pe faptul însuşi al lui Dumnezeu care se revelează şi este un adevăr foarte sigur pentru că Dumnezeu nu înşală nici nu vrea să înşele.(6)

9. Conciliul Vatican I, deci, învaţă că adevărul la care s-a ajuns pe calea reflecţiei filozofice şi adevărul Revelaţiei nu se confundă, nici unul nu-l face superfluu pe celălalt: „Există două ordine de cunoaştere, distincte nu numai datorită principiului lor, dar şi datorită obiectului lor: datorită principiului lor, pentru că în una cunoaştem cu raţiunea naturală, în alta cu credinţa divină; datorită obiectului, pentru că în afară de adevărurile pe care raţiunea naturală le poate înţelege, ni se propune să vedem misterele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute decât numai dacă sunt revelate de sus”.(7) Credinţa, care se întemeiază pe mărturia lui Dumnezeu şi se foloseşte de ajutorul supranatural al harului, este în mod efectiv de o ordine diferită de cea a cunoaşterii filozofice. De fapt, aceasta se sprijină pe percepţia simţurilor, pe experienţă şi se mişcă numai în lumina intelectului. Filozofia şi ştiinţele gravitează în ordinea raţiunii naturale, în timp ce credinţa, luminată şi călăuzită de Spirit, recunoaşte în mesajul mântuirii „plinătatea de har şi de adevăr” (cf. In 1,14) pe care Dumnezeu a voit să o reveleze în istorie şi într-o manieră definitivă prin Fiul său Isus Cristos (cf. 1In 5,9; In 5,31-32).

10. La Conciliul Vatican II părinţii, fixând-şi privirea asupra lui Isus revelatorul, au ilustrat caracterul mântuitor al revelaţiei lui Dumnezeu în istorie şi au exprimat natura acesteia în felul următor: „Prin această Revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) pentru a sta de vorbă cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el. Această economie a Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte strâns legate, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin Revelaţie, atât despre Dumnezeu, cât şi despre mântuirea omului ne străluceşte în Cristos, care este Mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii Revelaţii”.(8)

11. Aşadar revelaţia lui Dumnezeu se inserează în timp şi în istorie. Întruparea lui Isus Cristos, dimpotrivă, are loc la „împlinirea timpului” (Gal 4,4). La două mii de ani distanţă de acel eveniment, mă simt dator să afirm din nou cu putere că „în creştinism timpul are o importanţă fundamentală”.(9) De fapt, în el vine la lumină întreaga lucrare a creaţiei şi a mântuirii şi, mai ales, iese la iveală faptul că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu noi trăim şi anticipăm încă de pe acum ceea ce va fi împlinirea timpului (cf. Evr 1,2).

Adevărul pe care Dumnezeu l-a încredinţat omului despre dânsul şi despre viaţa lui se inserează, aşadar, în timp şi în istorie. Cu siguranţă, acesta a fost rostit o dată pentru totdeauna în taina lui Isus din Nazaret. Aşa spune în cuvinte elocvente constituţia Dei Verbum: „Dumnezeu, după ce în mai multe rânduri şi în mai multe feluri a vorbit prin profeţi, în cele din urmă, în zilele noastre, a vorbit prin Fiul (Evr 1,1-2). L-a trimis, aşadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veşnic, care luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între oameni şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis Om între oamenivorbeşte cuvintele lui Dumnezeu (cf. In 3,34) şi duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii care i-a încredinţat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede şi pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia”.(10)

De aceea, istoria constituie pentru Poporul lui Dumnezeu un drum de parcurs în întregime, astfel încât adevărul revelat să exprime în mod deplin conţinuturile sale datorită acţiunii neîntrerupte a Spiritului Sfânt (cf. In 16,13). Aşa învaţă, încă o dată, constituţia Dei Verbum când afirmă că „Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu”.(11)

12. Aşadar, istoria devine locul în care putem constata acţiunea lui Dumnezeu în favoarea omenirii. El ajunge la noi prin ceea ce nouă ne este mai familiar şi uşor de verificat, deoarece constituie contextul nostru cotidian, fără de care nu am reuşi să ne înţelegem.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu îngăduie să vedem actualizată sinteza definitivă pe care mintea omenească, plecând de la sine, niciodată nu ar fi putut să şi-o imagineze: Cel Veşnic intră în timp, Întregul se ascunde în fragment, Dumnezeu ia chipul omului. Adevărul exprimat în Revelaţia lui Cristos, deci, nu mai este restrâns la un domeniu teritorial şi cultural, dar se deschide la fiecare bărbat şi femeie care vrea să-l primească drept cuvânt valid în mod definitiv pentru a da sens existenţei. Dar, prin Cristos, toţi au acces la Tatăl; prin moartea şi învierea sa, de fapt, el a dat viaţa divină pe care primul Adam o refuzase (cf. Rom 5,12-15). Prin Revelaţia aceasta i se oferă omului adevărul ultim cu privire la viaţa proprie şi la destinul istoriei: „În realitate numai în taina Cuvântului întrupat taina omului află lumina adevărată”, afirmă constituţia Gaudium et spes.(12) În afara acestei perspective, misterul existenţei personale rămâne o enigmă de nerezolvat. Unde ar putea omul să caute răspuns la întrebări dramatice cum ar fi cele ale durerii, ale suferinţei, ale nevinovăţiei şi ale morţii, dacă nu în lumina care izvorăşte din taina patimii, morţii şi învierii lui Cristos?

Raţiunea în faţa misterului

13. Oricum nu trebuie uitat că Revelaţia rămâne plină de mister. Cu siguranţă, prin viaţa sa întreagă Isus revelează chipul Tatălui, fiindcă el a venit pentru a ne explica secretele lui Dumnezeu;(13) şi totuşi, cunoaşterea pe care noi o avem despre un asemenea chip este marcată mereu de caracterul fragmentar şi de limita înţelegerii noastre. Numai credinţa îngăduie intrarea în interiorul misterului, favorizând înţelegerea lui coerentă.

Conciliul învaţă că „lui Dumnezeu care se revelează i se datorează ascultarea credinţei”.(14) Prin această scurtă dar densă afirmaţie, este indicat un adevăr fundamental al creştinismului. Se spune, înainte de toate, că credinţa este răspuns de ascultare faţă de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el este recunoscut în divinitatea, transcendenţa şi libertatea sa supremă. Dumnezeul care se face cunoscut, în autoritatea transcendenţei sale absolute, aduce cu sine şi credibilitatea faţă de conţinuturile pe care le revelează. Prin credinţă, omul îşi dă asentimentul său la o astfel de mărturie divină. Aceasta înseamnă că recunoaşte în mod deplin şi integral adevărul a ceea ce este revelat, pentru că Dumnezeu însuşi se face garantul acestuia. Adevărul acesta, dăruit omului şi care nu se mai cere înapoi de la el, se inserează în contextul comunicării dintre persoane şi determină raţiunea să se deschidă faţă de el şi să accepte sensul lui profund. De aceea, actul prin care ne încredinţăm lui Dumnezeu a fost considerat întotdeauna de către Biserică drept un moment de alegere fundamentală, în care persoana întreagă este implicată. Intelectul şi voinţa exercită în gradul cel mai înalt natura lor spirituală pentru a permite subiectului să înfăptuiască un act în care libertatea personală este trăită într-o manieră deplină.(15) În credinţă, aşadar, libertatea nu este doar prezentă: este necesară. Credinţa e aceea care permite fiecăruia să exprime cel mai bine libertatea proprie. Cu alte cuvinte, libertatea nu se realizează în alegerile împotriva lui Dumnezeu. De fapt cum ar putea fi considerată o folosire autentică a libertăţii refuzul de a se deschide spre ceea ce permite realizarea de sine? În credinţă persoana înfăptuieşte actul cel mai semnificativ al existenţei proprii; aici, de fapt, libertatea ajunge la certitudinea adevărului şi hotărăşte să trăiască în el.

În ajutorul raţiunii, care caută înţelegerea misterului, vin şi semnele prezente în Revelaţie. Ele servesc la conducerea mai în profunzime a căutării adevărului şi la permisiunea ca mintea să poată în mod autonom să cerceteze şi în interiorul misterului. Oricum, semnele acestea, dacă pe de o parte dau o mai mare forţă raţiunii, deoarece îi îngăduie să caute în interiorul misterului prin propriile sale mijloace de care pe bună dreptate este geloasă, pe de alta o determină să transceadă realitatea lor de semne pentru a aduna semnificaţia lor ulterioară faţă de care sunt purtătoare. În ele, aşadar, este deja prezent un adevăr ascuns la care mintea este trimisă şi de care nu poate face abstracţie fără ca să distrugă semnul însuşi care îi este propus.

Într-un anumit fel suntem trimişi la orizontul sacramental al Revelaţiei şi, în special, la semnul euharistic unde unitatea inseparabilă dintre realitate şi semnificaţia ei permite perceperea profunzimii misterului. Cristos în Euharistie este într-adevăr prezent şi viu, lucrează prin Spiritul său, dar, după cum bine a spus sfântul Toma, „tu nu vezi, nu înţelegi, dar credinţa îţi confirmă, dincolo de natură. Ceea ce apare este un semn: ascunde în mister realităţi sublime”.(16) Îi face ecou filozoful Pascal: „Aşa după cum Isus Cristos a rămas necunoscut printre oameni, tot la fel adevărul său rămâne, printre opiniile obişnuite, fără diferenţă exterioară. Tot la fel rămâne Euharistia printre pâinile obişnuite”.(17)

În concluzie, cunoaşterea de credinţă nu anulează misterul; îl face doar mai evident şi îl manifestă ca fapt esenţial pentru viaţa omului: Cristos Domnul „prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi a iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului şi îi descoperă măreţia chemării proprii”,(18)( care este aceea de a participa la misterul vieţii trinitare a lui Dumnezeu.(19)

14. Învăţătura celor două Concilii din Vatican deschide un adevărat orizont de noutate şi pentru ştiinţa filozofică. Revelaţia introduce în istorie un punct de referinţă de care omul nu poate să facă abstracţie, dacă vrea să ajungă la înţelegerea misterului existenţei sale; pe de altă parte, însă, această cunoaştere trimite în mod constant la misterul lui Dumnezeu pe care mintea nu-l poate epuiza, ci numai accepta şi primi prin credinţă. În interiorul acestor două momente, raţiunea posedă un spaţiu special care îi îngăduie să cerceteze şi să înţeleagă, fără ca să fie limitată de nimic altceva decât de caracterul său finit în faţa misterului infinit al lui Dumnezeu.

Aşadar, revelaţia introduce în istoria noastră un adevăr universal şi ultim care provoacă mintea omului să nu se oprească niciodată; dimpotrivă, o determină să lărgească necontenit spaţiile ştiinţei proprii până când nu vede că a împlinit ceea ce era în puterea sa, fără ca să neglijeze ceva. În sprijinul acestei reflecţii ne vine una dintre inteligenţele cele mai rodnice şi semnificative din istoria omenirii, la care se referă în mod îndatorat filozofia şi teologia, sfântul Anselm. În Proslogion, arhiepiscopul de Canterbury se exprimă în felul următor: „Deşi îmi îndreptam gândirea spre acesta cu râvnă şi adesea, şi uneori mi se părea că tocmai am putut cuprinde ceea ce căutam, alteori ascuţimea minţii îmi fugea în toate părţile, deznădăjduind, în cele din urmă am dorit să încetez cercetarea lucrului care părea să fie cu neputinţă de găsit. Dar, pentru a nu-mi ocupa mintea în zadar cu această cugetare care să mă împiedice de la altele în care aş fi putut să reuşesc, am dorit să o îndepărtez cu totul de la mine: abia atunci a început, cu o anumită dificultate, să se impună treptat celui care nu o dorea şi se apăra de dânsa (…). Dar, vai, sărmanul de mine, unul din ceilalţi fii sărmani ai Evei, îndepărtaţi de la Dumnezeu. Ce am început? Ce am săvârşit? Încotro ţinteam? La ce am ajuns? Ce am sperat, şi unde-mi stă suspinul? (…) Doamne, tu nu eşti numai acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare (non solum es quo maius cogitari nequit); ci tu eşti ceva mai mare decât poate fi gândit (quiddam maius quam cogitari possit) (…). Iar dacă nu ai fi tu acesta însuşi, s-ar putea gândi ceva mai mare decât tine: ceea ce e cu neputinţă”.(20)

15. Adevărul Revelaţiei creştine, care se întâlneşte în Isus din Nazaret, permite oricui să accepte „misterul” vieţii proprii. Ca adevăr suprem, el, în vreme ce respectă autonomia creaturii şi libertatea sa, o angajează să se deschidă către transcendenţă. Aici raportul libertate şi adevăr devine maxim şi se înţelege pe deplin cuvântul Domnului: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In 8,32).

Revelaţia creştină este adevărata stea de orientare pentru omul care înaintează printre condiţionările mentalităţii cu caracter imanentist şi strâmtorile unei logici tehnocratice; este ultima posibilitate care este oferită de Dumnezeu pentru a găsi din nou în mod deplin proiectul originar de iubire, început prin creaţie. Omului care doreşte să cunoască adevărul, dacă mai este încă în stare să se uite mai sus de sine însuşi şi să-şi înalţe privirea dincolo de proiectele proprii, îi este dată posibilitatea de a recupera raportul autentic cu viaţa sa, urmând drumul adevărului. Cuvintele Deuteronomului se pot aplica bine la situaţia aceasta: „Porunca aceasta care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe. Ea nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să ne-o aducă şi să ne-o dea s-o auzim şi s-o facem? Şi nu este ea nici peste mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim şi s-o împlinim? Ci cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci” (30,11-14). Acestui text îi face un ecou renumitul gând al sfântului filozof şi teolog Augustin: „Noli foras ire, in te ipsum redi. In interiore homine habitabit veritas„.(21)

În lumina acestor consideraţii, se impune o primă concluzie: adevărul pe care ni-l face cunoscut Revelaţia nu este rodul matur sau punctul culminant al unei gândiri elaborate de către raţiune. El, în schimb, se prezintă cu specificul gratuităţii, produce gândire şi cere să fie acceptat ca expresie a iubirii. Adevărul acesta revelat este anticipare, pusă în istoria noastră, a acelei viziuni ultime şi definitive a lui Dumnezeu care este rezervată tuturor celor care cred în el sau îl caută cu o inimă sinceră. Scopul ultim al existenţei personale, deci, este obiect de studiu atât pentru filozofie cât şi pentru teologie. Ambele, deşi cu mijloace şi conţinuturi diferite, analizează această „cale a vieţii” (Ps 16[15],11) care, aşa cum ne spune credinţa, se termină în bucuria deplină şi durabilă a contemplării lui Dumnezeu Unul şi Întreit.

Înţelepciunea toate le cunoaşte şi toate le înţelege” (Înţ 9,11)

16. Cât de adâncă este legătura dintre cunoaşterea credinţei şi cea a raţiunii se arată deja în Sfânta Scriptură prin puncte de pornire de o surprinzătoare claritate. Lucrul acesta îl demonstrează mai ales cărţile sapienţiale. Ceea ce ne impresionează în lectura, făcută fără prejudecăţi, a acestor pagini din Scriptură este faptul că în textele acestea este cuprinsă nu numai credinţa Israelului, dar şi comoara unor civilizaţii şi culturi deja dispărute. Ca şi cum ar fi vorba de un plan special, Egiptul şi Mesopotamia îşi fac auzit din nou glasul lor şi unele trăsături comune din culturile Orientului antic sunt readuse la viaţă în paginile acestea bogate în intuiţii de o adâncime aparte.

Nu este o întâmplare că în momentul în care autorul sacru vrea să-l descrie pe omul înţelept, îl descrie ca pe acela care iubeşte şi caută adevărul: „Fericit bărbatul care întru înţelepciune se va sfârşi şi care va vorbi cu pricepere; Cel care socoteşte căile ei în inima sa şi cele ascunse ale ei le gândeşte; Cel care aleargă după ea ca un iscoditor şi la căile ei priveghează; Cel care se uită pe ferestrele ei şi la uşile ei ascultă. Cel care sălăşluieşte aproape de casa ei va împlânta ţăruşii în pereţii ei, va întinde cortul său în preajma ei şi se va sălăşlui întru odihna bunătăţilor. Va pune pe fiii săi sub acoperământul ei şi sub ramurile ei va petrece. Va scăpa sub ea de fierbinţeală şi întru mărirea ei se va odihni” (14,21-27).

Pentru autorul inspirat, după cum se vede, dorinţa de a cunoaşte este o caracteristică care îi uneşte pe toţi oamenii. Datorită inteligenţei este dată tuturor, credincioşi sau necredincioşi, posibilitatea de „a scoate din apele adânci” ale cunoaşterii (cf. Prov 20,5). Cu siguranţă, în Israelul antic cunoaşterea lumii şi a fenomenelor sale nu urmează calea abstracţiei, ca pentru filozoful ionic sau înţeleptul egiptean. Cu atât mai puţin bunul israelit nu concepea cunoaşterea prin parametrii specifici epocii moderne, îndreptată în majoritatea cazurilor către separarea ştiinţei. Cu toate acestea, lumea biblică a făcut să se verse în marea grandioasă a teoriei cunoaşterii contribuţia sa originală.

Care? Specificitatea ce caracterizează textul biblic constă în convingerea că există o unitate profundă şi inseparabilă între cunoaşterea raţiunii şi aceea a credinţei. Lumea şi ceea ce se întâmplă în ea, ca şi istoria şi diferitele momente ale poporului, sunt realităţi care sunt privite, analizate şi judecate prin mijloacele proprii ale raţiunii, dar fără ca credinţa să rămână străină de procesul acesta. Ea nu intervine pentru a umili autonomia raţiunii sau pentru a-i reduce spaţiul de acţiune, ci numai pentru a-l face pe om să înţeleagă că în aceste evenimente se vede şi lucrează Dumnezeul lui Israel. De aceea, nu este posibilă cunoaşterea în profunzime a lumii şi a evenimentelor istoriei fără a mărturisi în acelaşi timp credinţa în Dumnezeu care lucrează în ele. Credinţa îmbunătăţeşte privirea interioară, deschizând mintea pentru a descoperi, în curgerea evenimentelor, prezenţa lucrătoare a Providenţei. În legătură cu aceasta este semnificativă o expresie din cartea Proverbelor: „Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui” (16,9). Cu alte cuvinte, omul cu lumina raţiunii îşi poate găsi drumul, dar îl poate străbate mai iute, fără obstacole şi până la capăt, dacă inserează cu un cuget drept căutarea sa în orizontul credinţei. De aceea, raţiunea şi credinţa nu pot fi separate fără a sărăci omul de posibilitatea de a cunoaşte în mod adecvat propriul eu, lumea şi pe Dumnezeu.

17. Aşadar, nu este vreun motiv ca să existe vreo competiţie între raţiune şi credinţă: una este în cealaltă şi fiecare are spaţiul său propriu de realizare. Tot cartea Proverbelor ne orientează în direcţia aceasta atunci când exclamă: „Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul” (Prov 25,2). Dumnezeu şi omul, în lumea lor fiecare, sunt puşi într-un raport unic. În Dumnezeu se află originea fiecărui lucru, în el se adună plinătatea misterului şi lucrul acesta constituie slava lui; omului îi revine datoria de a cerceta adevărul cu raţiunea sa şi în lucrul acesta constă nobleţea lui. O piatră ulterioară la acest mozaic este adăugată de psalmistul când se roagă spunând: „Cât de adânci sunt pentru mine gândurile tale, cât de mare este numărul lor, o Dumnezeule; dacă le număr sunt mai multe decât nisipul, dacă le cred sfârşite, cu tine mai sunt încă” (139 [138], 17-18). Dorinţa de a cunoaşte este aşa de mare şi comportă un aşa dinamism, încât inima omului, deşi se află în experienţa limitei ce nu poate fi depăşită, suspină către bogăţia infinită care se află dincolo, deoarece intuieşte că acolo se află răspunsul liniştitor la orice întrebare care încă nu a fost rezolvată.

18. De aceea, putem spune că Israel, prin meditaţia lui, a ştiut să deschidă raţiunii calea către mister. În revelaţia lui Dumnezeu a putut cerceta în profunzime tot ceea ce raţiunea căuta să atingă dar fără să reuşească. Pornind de la această formă mai adâncă de cunoaştere, poporul ales a înţeles că raţiunea trebuie să respecte unele reguli de fond pentru a putea exprima în condiţiile cele mai bune propria natură. O primă regulă constă în a ţine cont de faptul că cunoaşterea omului este un drum fără oprire; a doua se naşte din convingerea că pe un astfel de drum nu se poate merge cu mândria celui care gândeşte că totul este rodul unui succes personal; a treia se întemeiază pe „frica de Dumnezeu”, căreia raţiunea trebuie să-i recunoască transcendenţa suverană şi totodată iubirea providenţială în stăpânirea lumii.

Când se îndepărtează de regulile acestea, omul se expune riscului falimentului şi sfârşeşte prin a se găsi în condiţia „nebunului”. Pentru Biblie, în nebunia aceasta se află o ameninţare pentru viaţă. De fapt nebunul se înşală că ar cunoaşte multe lucruri, dar în realitate nu este în stare să-şi fixeze privirea asupra celor esenţiale. Lucrul acesta îl împiedică să facă ordine în mintea lui (cf. Prov 1,7) şi să-şi asume o atitudine adecvată în raport cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare. Apoi când ajunge să afirme că „Dumnezeu nu există” (cf. Ps 14[13],1), arată cu o claritate definitivă cât de deficientă este cunoaşterea lui şi cât de departe se află de adevărul întreg cu privire la lucruri, la originea şi destinul lor.

19. Unele texte importante, care aruncă o lumină ulterioară asupra acestei teme, sunt conţinute în cartea Înţelepciunii. În ele Autorul sacru vorbeşte de Dumnezeu care se lasă cunoscut şi prin intermediul naturii. Pentru cei din antichitate studiul ştiinţelor naturale coincidea în mare parte cu ştiinţa filozofică. După ce a afirmat că prin inteligenţa lui omul este în stare să „înţeleagă structura lumii şi puterea elementelor (…), ciclul anilor şi poziţia aştrilor, natura animalelor şi instinctul animalelor sălbatice” (Înţ 7,17.19-20), într-un cuvânt, că este în stare să filozofeze, textul sacrul face un pas înainte de mare însemnătate. Recuperând gândirea filozofiei greceşti, la care pare să se refere în contextul acesta, Autorul afirmă că, tocmai raţionând asupra naturii, se poate ridica la Creator: „Din mărirea şi frumuseţea creaturilor, prin analogie se cunoaşte autorul” (Înţ 13,5). Aşadar se recunoaşte un prim stadiu al Revelaţiei divine, constituit din minunata „carte a naturii”, pe care citind-o, cu instrumentele specifice raţiunii umane, se poate ajunge la cunoaşterea Creatorului. Dacă omul prin inteligenţa lui nu ajunge să-l recunoască pe Dumnezeu creatorul a toate, lucrul acesta nu se datorează atât lipsei unui mijloc adecvat, cât mai ales impedimentului interpus de voinţa lui liberă şi de păcatul său.

20. În perspectiva aceasta, raţiunea este valorificată, dar nu este supraapreciată. De fapt, ceea ce ea atinge poate fi adevărat, dar dobândeşte o semnificaţie deplină numai dacă conţinutul său este pus într-un orizont mai amplu, acela al credinţei: „De Domnul sunt hotărâţi paşii omului şi cum ar putea omul să priceapă calea lui?” (Prov 20,24). De aceea, pentru Vechiul Testament credinţa eliberează raţiunea întrucât îi permite să ajungă în mod coerent la obiectul său de cunoaştere şi să-l situeze în acea ordine supremă în care totul dobândeşte sens. Într-un cuvânt, omul cu raţiunea ajunge la adevăr, deoarece, luminat de credinţă, descoperă sensul profund al oricărui lucru şi, în mod special, al propriei existenţe. Deci, pe bună dreptate, autorul sacru pune începutul cunoaşterii adevărate tocmai în frica de Dumnezeu: „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Prov 1,7; cf. Sir 1,14).

„Adună înţelepciune, dobândeşte pricepere” (Prov 4,5)

21. Pentru Vechiul Testament, cunoaşterea nu se întemeiază numai pe o observaţie atentă a omului, a lumii şi a istoriei, dar presupune şi un raport indispensabil cu credinţa şi cu conţinuturile Revelaţiei. Aici se găsesc provocările pe care poporul ales a trebuit să le înfrunte şi la care a dat un răspuns. Reflectând asupra acestei condiţii personale, omul biblic a descoperit că nu se poate înţelege decât ca „fiinţă în relaţie”: cu sine, cu poporul, cu lumea şi cu Dumnezeu. Deschiderea aceasta spre mister, care îi venea din Revelaţie, în cele din urmă a fost pentru el un izvor de cunoaştere adevărată, care i-a îngăduit raţiunii sale să intre în spaţii infinite, primind posibilitatea unei înţelegeri până atunci neaşteptată.

Efortul căutării nu era scutit, pentru Autorul sacru, de truda care izvorăşte din lupta cu limitele raţiunii. Lucrul acesta se observă, de exemplu, în cuvintele prin care cartea Proverbelor denunţă oboseala datorată încercării de a înţelege planurile misterioase ale lui Dumnezeu (cf. 30,1-6). Totuşi, cu toată truda, cel credincios nu se descurajează. Puterea pentru a continua drumul lui spre adevăr îi vine din certitudinea că Dumnezeu l-a creat ca „cercetător” (cf. Qoh 1,13), a cărui misiune este de a nu lăsa nimic neexplorat în ciuda răzbunării continue a îndoielii. Punându-şi încrederea în Dumnezeu, el rămâne îndreptat, întotdeauna şi oriunde, spre ceea ce este frumos, bun şi adevărat.

22. Sfântul Paul, în primul capitol al Scrisorii sale către romani, ne ajută să apreciem mai bine cât de pătrunzătoare este reflecţia din cărţile sapienţiale. Dezvoltând o argumentare filozofică printr-un limbaj popular, apostolul exprimă un adevăr adânc: pornind de la creaţie, „ochii minţii” pot ajunge să cunoască pe Dumnezeu. De fapt, el, prin intermediul creaturilor, face în aşa fel încât raţiunea intuieşte „puterea” şi „divinitatea” sa (cf. Rom 1,20). Aşadar, raţiunii omului i se recunoaşte o capacitate care pare să depăşească aproape chiar limitele sale naturale: nu numai că ea nu este mărginită în limita cunoaşterii senzoriale, din moment ce poate să reflecteze asupra ei în mod critic, dar argumentând cu datele simţurilor poate să şi ajungă la cauza care se află la originea oricărei realităţi sensibile. În termeni filozofici am putea spune că, în importantul text paulin, se afirmă capacitatea metafizică a omului.

Conform apostolului, în proiectul originar al creaţiei era prevăzută capacitatea raţiunii de a depăşi cu uşurinţă datul sensibil pentru a ajunge la originea însăşi a toate: Creatorul. În urma neascultării prin care omul a ales să se pună pe sine însuşi în deplină şi absolută autonomie faţă de Cel care îl crease, uşurinţa aceasta de a urca la Dumnezeu Creator s-a diminuat.

Cartea Genezei descrie într-o manieră plastică această condiţie a omului, atunci când descrie cum Dumnezeu l-a pus în grădina Edenului, în centrul căreia se afla „pomul cunoaşterii binelui şi al răului” (2,17). Simbolul este clar: omul nu era în stare să discearnă şi să hotărască de unul singur ceea ce era bine şi ceea ce era rău, dar trebuia să facă apel la un principiu superior. Orbirea mândriei i-a înşelat pe strămoşii noştri că ar deveni suverani şi autonomi, şi că ar putea să lase deoparte cunoaşterea care provine de la Dumnezeu. În neascultarea lor originară ei au implicat pe orice bărbat şi orice femeie, rănind raţiunea care de atunci încoace a împiedicat drumul către adevărul întreg. În consecinţă puterea omenească de a cunoaşte adevărul a fost tulburată de duşmănia faţă de Acela care este izvorul şi originea adevărului. Tot apostolul arată cum gândurile oamenilor, din cauza păcatului, au devenit „zadarnice” şi raţionamentele strâmbe şi îndreptate către falsitate (cf. Rom 1,21-22). Ochii minţii nu mai erau în stare să vadă cu claritate: în mod progresiv raţiunea a rămas prizoniera ei însăşi. Venirea lui Cristos a fost evenimentul mântuirii care a răscumpărat raţiunea de slăbiciunea ei, eliberând-o de sclavia în care ea însăşi s-a făcut prizonieră.

23. Raportul creştinului cu filozofia, aşadar, cere un discernământ radical. În Noul Testament, mai ales în scrisorile sfântului Paul, un aspect iese la suprafaţă cu o mare claritate: opoziţia dintre „înţelepciunea lumii acesteia” şi aceea a lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos. Profunzimea înţelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obişnuite de gândire, care nu sunt deloc în stare să o exprime într-o manieră adecvată.

Începutul primei Scrisori către corinteni pune cu radicalitate dilema aceasta. Fiul lui Dumnezeu răstignit este evenimentul istoric de care se loveşte orice încercare a minţii de a construi în baza unor argumentări doar umane o justificare suficientă a sensului existenţei. Adevăratul punct de legătură, care provoacă orice filozofie, este moartea lui Isus Cristos pe cruce. De fapt, aici orice încercare de a reduce planul mântuitor al Tatălui la pura logică umană este destinată falimentului. „Unde-i înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cugetătorul acestei lumi? N-a dovedit oare Dumnezeu de nebunie înţelepciunea acestei lumi?” (1Cor 1,20), se întreabă cu emfază apostolul. Pentru ceea ce vrea să facă Dumnezeu nu este suficientă doar înţelepciunea omului priceput, dar se cere o trecere decisivă la acceptarea unei noutăţi radicale: „Dumnezeu a ales ceea ce era fără minte pe lume, ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi (…); ceea ce era de jos pe lume, şi dispreţuit, a ales Dumnezeu; cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt” (1Cor 1,27-28). Înţelepciunea omului refuză să vadă în propria slăbiciune supoziţia puterii sale; dar sfântul Paul nu ezită să afirme: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor 12,10). Omul nu reuşeşte să înţeleagă cum poate moartea să fie izvor de viaţă şi de iubire, dar Dumnezeu a ales pentru a revela taina planului său de mântuire tocmai ceea ce raţiunea consideră „nebunie” şi „scandal”. Vorbind limbajul filozofilor contemporani lui, Paul ajunge la culmea învăţăturii sale şi a paradoxului pe care vrea să-l exprime: „Dumnezeu a ales ceea ce în lume (…) nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt” (1Cor 1,28). Pentru a exprima natura gratuităţii iubirii revelate în crucea lui Cristos, apostolului nu-i este teamă să folosească limbajul cel mai radical pe care filozofii îl utilizau în reflecţiile lor despre Dumnezeu. Raţiunea nu poate goli taina iubirii pe care o reprezintă Crucea şi tot Crucea poate da raţiunii ultimul răspuns pe care ea îl caută. Nu înţelepciunea cuvintelor, dar Cuvântul Înţelepciunii este ceea ce sfântul Paul pune drept criteriu al adevărului şi, totodată, al mântuirii.

Aşadar, înţelepciunea Crucii depăşeşte orice limită culturală care s-ar voi să i se impună şi obligă la deschidere către universalitatea adevărului căreia i se face purtătoare. Ce provocare pentru raţiunea noastră şi ce avantaj poate trage din ea dacă i se încredinţează! Filozofia, care deja de una singură este în stare să recunoască autotranscendenţa neîntreruptă a omului spre adevăr, ajutată de credinţă se poate deschide spre acceptarea în „nebunia” Crucii a criticii spontane a tuturor celor care se amăgesc că posedă adevărul, încurcându-l în uscăciunile unuia dintre sistemele lor. Raportul credinţă şi filozofie află în predicarea lui Cristos răstignit şi înviat colţul de stâncă împotriva căruia poate să naufragieze, dar dincolo de care poate da în oceanul nemărginit al adevărului. Aici se vede clar graniţa dintre raţiune şi credinţă, dar devine la fel de clar şi spaţiul în care ambele se pot întâlni.

În drum în căutarea adevărului

24. Evanghelistul Luca relatează în Faptele apostolilor că, în timpul călătoriilor sale misionare, Paul a ajuns la Atena. Oraşul filozofilor era plin de statui reprezentând diferiţi idoli. Un altar îi atrase atenţia în mod deosebit şi el se folosi îndată de lucrul acesta pentru a individualiza o bază comună de la care să pornească în vestirea kerigmei: „Cetăţeni atenieni – spuse – văd că voi sunteţi deosebit de evlavioşi în toate privinţele. De fapt, umblând şi privind templele voastre, am găsit şi un altar cu inscripţia: Zeului necunoscut. Pe acela pe care voi îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acela vi-l vestesc eu” (Fap 17,22-23). Pornind de aici, sfântul Paul vorbeşte de Dumnezeu drept Creator, drept Acela care transcende orice lucru şi care dă viaţă la toate. Apoi continuă discursul lui în felul următor: „Pornind de la un singur ins, el a întocmit toate ginţile omeneşti, ca să locuiască întreagă faţa pământului, statornicindu-le timpurile hotărâte şi graniţele lor de locuire, ca să-l caute pe Dumnezeu, fie şi numai pe dibuite, şi să-l afle, căci nu este departe de nici unul dintre noi” (Fap 17,26-27).

Apostolul pune în lumină un adevăr pe care Biserica l-a preţuit întotdeauna: în profunzimile cele mai adânci ale inimii omului este semănată dorinţa şi nostalgia după Dumnezeu. Aminteşte cu putere lucrul acesta liturgia din Vinerea Sfântă când, invitând la rugăciune pentru toţi cei care nu cred, ne face să spunem: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu i-ai creat pe toţi oamenii pentru ca, pururi dorindu-te, să te caute şi, găsindu-te, să-şi afle pacea inimii”.(22) Aşadar există un drum pe care omul, dacă vrea, poate să-l străbată; el porneşte de la capacitatea raţiunii de a se înălţa deasupra contingentului pentru a merge spre infinit.

În diferite feluri şi în diferite timpuri omul a demonstrat că ştie să dea glas acestei dorinţe intime din el. Literatura, muzica, pictura, sculptura, arhitectura şi oricare alt produs al inteligenţei creatoare au devenit canale prin care se exprimă neliniştea acestei căutări. Filozofia în mod special a adunat în sine mişcarea aceasta şi a exprimat, prin mijloacele sale şi conform modalităţilor sale ştiinţifice, această dorinţă universală a omului.

25. „Toţi oamenii doresc să ştie”,(23) şi obiectul propriu al acestei dorinţe este adevărul. Chiar viaţa cotidiană arată în ce măsură fiecare este interesat să descopere, dincolo de cele doar din auzite, cum stau într-adevăr lucrurile. Omul este unica fiinţă în toată creaţia vizibilă care nu numai că este în stare să ştie, dar şi ştie că ştie, şi din acest motiv se interesează de adevărul real a tot ceea ce îi iese în cale. Nimeni nu poate fi cu sinceritate indiferent faţă de adevărul ştiinţei sale. Dacă descoperă că este fals, îl respinge; în schimb, dacă poate să se asigure de adevăr, se simte mulţumit. Aceasta este lecţia sfântului Augustin atunci când scrie: „Am întâlnit mulţi care voiau să înşele, dar care să fi voit să fie înşelaţi, nici unul”.(24) Pe bună dreptate se consideră că o persoană a ajuns la vârsta maturităţii când poate să aibă discernământ, prin propriile mijloace, între ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals, formându-şi o judecată a sa asupra realităţii obiective a lucrurilor. Aici se află motivul atâtor cercetări, în special în câmpul ştiinţelor, care au dus în ultimele secole la rezultate aşa de semnificative, favorizând un progres autentic al omenirii întregi.

Nu mai puţin importantă decât cercetarea în domeniul teoretic este cea din domeniul practic: mă refer la căutarea adevărului în raport cu binele ce trebuie făcut. De fapt, prin propria sa acţiune etică, persoana, lucrând conform voinţei sale libere şi drepte, se introduce pe drumul fericirii şi tinde spre desăvârşire. Şi în cazul acesta este vorba de adevăr. Am reafirmat convingerea aceasta în scrisoarea enciclică Veritatis splendor: „Nu există morală fără libertate (…). Dacă există dreptul de a fi respectaţi în drumul propriu de cercetare a adevărului, atunci există mai înainte de aceasta obligaţia morală gravă pentru fiecare de a căuta adevărul şi a adera la adevăr după ce a fost cunoscut”.(25)

Aşadar, este necesar ca valorile alese şi urmate cu viaţa proprie să fie adevărate, deoarece numai valorile adevărate pot desăvârşi persoana realizând natura acesteia. Acest adevăr al valorilor, omul îl găseşte nu închizându-se în sine dar dispunându-se să-l primească şi în dimensiunile care îl transcend. Aceasta este o condiţie necesară pentru ca fiecare să devină el însuşi şi să se dezvolte ca persoană adultă şi matură.

26. La început adevărul i se prezintă omului sub formă de întrebare: are viaţa un sens? încotro este îndreptată? La prima vedere, existenţa personală s-ar putea prezenta în mod radical lipsită de sens. Nu este necesar să recurgem la filozofii absurdului, nici la întrebările provocatoare care se regăsesc în cartea lui Iob pentru ca să punem la îndoială sensul vieţii. Experienţa zilnică a suferinţei, suferinţa proprie şi suferinţa altuia, vederea atâtor fapte care în lumina raţiunii par inexplicabile, sunt suficiente pentru ca să înţelegem că o chestiune aşa de dramatică cum este aceea a sensului nu poate fi ocolită.(26) La toate acestea se adaugă că primul adevăr absolut cert în existenţa noastră, dincolo de faptul că existăm, este imposibila ocolire a morţii noastre. În faţa acestui dat tulburător se impune căutarea unui răspuns complet. Fiecare vrea – şi trebuie – să cunoască adevărul despre sfârşitul propriu. Vrea să ştie dacă moartea va fi termenul definitiv al existenţei sale sau există ceva care trece dincolo de moarte; dacă îi este îngăduit să spere într-o viaţă de apoi sau nu. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că gândirea filozofică a primit o orientare decisivă din moartea lui Socrate şi a rămas marcată de ea mai mult de două milenii. Aşadar, nu este nicidecum întâmplător că filozofii în faţa faptului morţii şi-au pus mereu problema aceasta împreună cu cea despre sensul vieţii şi al nemuririi.

27. Nimeni nu poate ocoli întrebările acestea, nici filozoful, nici omul obişnuit. De răspunsul care se dă depinde o etapă decisivă a cercetării: dacă este posibil sau nu să se ajungă la un adevăr universal şi absolut. De la sine, orice adevăr, chiar şi parţial, dacă este în mod real adevăr, se prezintă ca universal. Ceea ce este adevărat, trebuie să fie adevărat pentru toţi şi întotdeauna. Dincolo de această universalitate, totuşi, omul caută un absolut care să răspundă şi să dea sens la toată căutarea sa: ceva final, care să se pună drept temei pentru orice lucru. Cu alte cuvinte, el caută o explicaţie definitivă, o valoare supremă, dincolo de care să nu fie nici să nu poată fi întrebări sau trimiteri ulterioare. Ipotezele pot fi atrăgătoare, dar nu satisfac. Pentru toţi soseşte momentul în care, se admite sau nu, se simte nevoia de a ancora existenţa proprie într-un adevăr recunoscut ca definitiv, care să dea certitudine nemaisupusă îndoielii.

În decursul secolelor, filozofii au căutat să descopere şi să exprime un adevăr asemănător, dând viaţă unui sistem sau unei şcoli de gândire. Totuşi, dincolo de sistemele filozofice există alte expresii în care omul caută să dea formă unei „filozofii” personale: este vorba de convingeri sau experienţe personale, de tradiţii familiare şi culturale sau de itinerarii existenţiale în care se manifestă încrederea în autoritatea unui învăţător. În fiecare din aceste manifestări, care rămâne mereu vie este dorinţa de a ajunge la certitudinea adevărului şi a valorii sale absolute.

Diferitele chipuri ale adevărului uman

28. Nu întotdeauna, trebuie să recunoaştem, cercetarea adevărului se prezintă cu o astfel de transparenţă şi un caracter de consecinţă. Limita înnăscută a raţiunii şi nestatornicia inimii întunecă şi deviază deseori cercetarea personală. Alte interese aparţinând unor domenii diferite pot domina adevărul. De asemenea, se întâmplă că omul chiar îl ocoleşte când abia începe să-l întrevadă, pentru că se teme de exigenţele sale. Cu toate acestea, chiar şi atunci când fuge de el, tot adevărul este acela care influenţează existenţa. De fapt, niciodată el nu ar putea să-şi întemeieze propria viaţă pe îndoială, pe incertitudine sau pe minciună; o astfel de existenţă ar fi ameninţată în mod constant de frică sau nelinişte. Aşadar, omul poate fi definit drept acela care caută adevărul.

29. Nu ne putem gândi că o cercetare atât de profund înrădăcinată în natura umană poate fi cu totul inutilă şi zadarnică. Aceeaşi putere de a căuta adevărul şi de a pune întrebări implică deja un prim răspuns. Omul nu ar începe să caute ceea ce ar ignora în mod total sau ar crede absolut de neatins. Numai perspectiva de a putea ajunge la un răspuns poate să-l împingă să facă primul pas. De fapt, tocmai aşa se întâmplă în mod normal în cercetarea ştiinţifică. Când un om de ştiinţă, în urma unei intuiţii personale, începe căutarea explicaţiei logice şi verificabile a unui anumit fenomen, el, de la bun început are încredere că va găsi un răspuns, şi nu cedează în faţa insucceselor. El nu consideră că intuiţia originară este inutilă doar pentru faptul că nu a ajuns la obiectivul propus; pe bună dreptate va spune mai degrabă că nu a găsit încă răspunsul adecvat.

Acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi în cazul cercetări adevărului din domeniul chestiunilor definitive. Setea de adevăr este atât de înrădăcinată în inima omului încât, dacă ar trebui să facă abstracţie de aşa ceva, ar compromite existenţa. În fine, este suficient să observăm viaţa de zi cu zi pentru a constata că fiecare dintre noi poartă în sine obsesia unor întrebări esenţiale şi totodată păzeşte în sufletul propriu cel puţin schiţa unor răspunsuri relative. Sunt răspunsuri de adevărul cărora omul este convins, şi deoarece experimentează că, în definitiv, nu diferă de răspunsurile la care au ajuns atâţia alţii. Cu siguranţă, nu orice adevăr care este dobândit posedă aceeaşi valoare. Din ansamblul rezultatelor la care s-a ajuns, totuşi, se confirmă capacitatea pe care o are fiinţa umană de a ajunge, în linii mari, la adevăr.

30. Acum, poate fi util să facem o referinţă rapidă la aceste diferite forme de adevăr. Cele mai numeroase sunt cele care se sprijină pe evidenţe imediate sau sunt confirmate pe cale experimentală. Aceasta este ordinea de adevăr proprie vieţii zilnice şi cercetării ştiinţifice. La un alt nivel se află adevărurile cu caracter filozofic, la care omul ajunge cu ajutorul capacităţii speculative a intelectului său. În fine, există adevărurile religioase, care într-o anumită măsură îşi au rădăcinile lor şi în filozofie. Ele sunt conţinute în răspunsurile pe care religiile în tradiţiile lor le oferă la întrebările definitive.(27)

Cât priveşte adevărurile filozofice, trebuie să precizăm că ele nu se limitează doar la doctrinele, uneori trecătoare, ale filozofilor de profesie. Fiecare om, cum am spus deja, este într-un anumit fel un filozof şi are propriile concepţii filozofice prin care îşi orientează viaţa. Într-un fel sau altul, el îşi formează o viziune globală şi un răspuns asupra sensului propriei existenţe: într-o astfel de lumină el interpretează propria viaţă personală şi îşi reglementează comportamentul său. Aici ar trebui să se pună întrebarea asupra raportului dintre adevărurile filozofico-religioase şi adevărul revelat în Isus Cristos. Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie analizat un dat ulterior al filozofiei.

31. Omul nu este făcut ca să trăiască singur. Se naşte şi creşte într-o familie, pentru a se insera mai târziu prin munca sa în societate. Deci, chiar de la naştere se găseşte cufundat în variate tradiţii, de la care primeşte nu numai limbajul şi formarea culturală, ci şi numeroasele adevăruri în care, aproape instinctiv, crede. Oricum, creşterea şi maturizarea personală implică faptul că chiar aceste adevăruri pot fi puse la îndoială şi trecute prin acţiunea specific critică a gândirii. Lucrul acesta nu elimină faptul că, după această fază, acele adevăruri să fie „recuperate” în baza experienţei acumulate sau în virtutea unui raţionament succesiv. Cu toate acestea, în viaţa omului, adevărurile crezute pur şi simplu rămân mult mai numeroase decât cele pe care el le dobândeşte printr-o verificare personală. De fapt, cine ar fi în stare să cearnă critic numeroasele rezultate ale ştiinţelor pe care se întemeiază viaţa modernă? Cine ar putea să controleze de unul singur fluxul informaţiilor, care zi de zi se primesc din toate părţile lumii şi care se acceptă, în linii mari, ca adevărate? În sfârşit, cine ar putea să refacă drumurile experienţei şi ale gândirii prin care omenirea a acumulat tezaure de înţelepciune şi de religiozitate? Omul, fiinţă care caută adevărul, este aşadar şi cel care trăieşte din credinţă.

32. În credinţă, fiecare se încredinţează cunoştinţelor dobândite de alte persoane. Putem observa în lucrul acesta o tensiune semnificativă: pe de o parte, cunoaşterea prin credinţă apare ca o formă imperfectă de cunoaştere, care trebuie să se perfecţioneze progresiv prin evidenţa la care se ajunge personal; pe de alta, credinţa rezultă deseori omeneşte mai bogată decât simpla evidenţă, pentru că include un raport interpersonal şi pune în joc nu numai capacităţile personale de cunoaştere, ci şi capacitatea mai radicală de a se încredinţa altor persoane, intrând într-un raport mai stabil şi intim cu ele.

Trebuie să subliniem că adevărurile căutate în această relaţie interpersonală nu sunt înainte de toate în ordinea faptică sau în cea filozofică. Lucrul care se cere mai curând este adevărul însuşi al persoanei: ceea ce este ea şi ceea ce arată din intimitatea ei. Desăvârşirea omului, de fapt, nu constă doar în dobândirea cunoaşterii abstracte a adevărului, dar constă şi într-un raport trăit de dăruire şi de fidelitate faţă de celălalt. În fidelitatea aceasta care ştie să se dăruiască, omul găseşte certitudinea întreagă şi siguranţa. Însă, în acelaşi timp, cunoaşterea prin credinţă, care se întemeiază pe încrederea dintre persoane, nu este lipsită de referinţa la adevăr: omul, crezând, se încredinţează adevărului pe care altul i-l arată.

Câte exemple nu s-ar putea da pentru a ilustra acest dat! Însă, gândul meu fuge direct la mărturia martirilor. În cele din urmă, martirul este cel mai autentic martor al adevărului despre existenţă. El ştie că a găsit în întâlnirea cu Isus Cristos adevărul vieţii sale şi nimeni şi nimic nu-i poate smulge această certitudine. Nici suferinţa, nici moartea violentă nu-l vor putea face să cedeze de la adeziunea lui faţă de adevăr pe care l-a descoperit în întâlnirea cu Cristos. Iată de ce până astăzi mărturia martirilor fascinează, generează consens, găseşte ascultare şi este urmată. Acesta este motivul pentru care omul se încredinţează cuvântului lor: se descoperă în ei evidenţa unei iubiri care nu are nevoie de argumentări lungi pentru a fi convingătoare, din moment ce vorbeşte fiecăruia despre ceea ce el în adânc percepe deja ca adevărat şi căutat de atâta timp. Pe scurt, martirul provoacă în noi o încredere profundă, deoarece spune ceea ce noi deja simţim şi face evident ceea ce noi am vrea să găsim puterea de a spune.

33. În felul acesta se poate vedea că termenii problemei se completează progresiv. Omul, prin natura sa, caută adevărul. Căutarea aceasta nu este destinată doar să dobândească adevăruri parţiale, faptice sau ştiinţifice; el nu caută doar binele adevărat pentru fiecare din deciziile sale. Căutarea sa tinde către un adevăr ulterior care să fie în stare să explice sensul vieţii; de aceea este o căutare care nu se poate termina decât numai în absolut.(28) Datorită capacităţilor sădite în gândire, omul este în stare să întâlnească şi să recunoască un asemenea adevăr. Întrucât este vital şi esenţial pentru existenţa sa, la un astfel de adevăr se ajunge nu numai pe cale raţională, ci şi prin lăsarea încrezătoare pe mâna altor persoane, care pot garanta certitudinea şi autenticitatea adevărului însuşi. Capacitatea şi alegerea de a se încredinţa pe sine însuşi şi propria viaţă unei alte persoane constituie cu siguranţă unul din cele mai semnificative şi expresive acte antropologice.

Să nu se uite că şi raţiunea are nevoie de a fi susţinută în căutarea sa de un dialog încrezător şi de o prietenie sinceră. Clima de suspiciune şi de neîncredere, care uneori înconjoară cercetarea speculativă, uită de învăţătura filozofilor antici, care considerau prietenia drept unul din cele mai adecvate contexte pentru o filozofare dreaptă.

Din ceea ce am spus până aici, rezultă că omul se găseşte într-un drum de căutare, interminabil din punct de vedere uman: căutarea adevărului şi căutarea unei persoane în care să se încreadă. Credinţa creştină îi vine în întâmpinare oferindu-i posibilitatea concretă de a vedea realizat scopul acestei căutări. De fapt, depăşind stadiul simplei credinţe, ea introduce omul în acea ordine a harului care îi permite să participe la misterul lui Cristos, în care i se oferă cunoaşterea adevărată şi coerentă despre Dumnezeu Unul şi Întreit. Astfel, în Isus Cristos, care este adevărul, credinţa recunoaşte ultimul apel care este adresat omenirii, pentru ca să poată împlini ceea ce experimentează ca dorinţă şi nostalgie.

34. Adevărul acesta, pe care Dumnezeu ni-l revelează în Isus Cristos, nu este în conflict cu adevărurile la care se ajunge filozofând. Cele două domenii de cunoaştere conduc de altfel la adevăr în plinătatea sa. Unitatea adevărului este deja un postulat fundamental al raţiunii umane, exprimat în principiul non-contradicţiei. Revelaţia dă certitudinea acestei unităţi, arătând că Dumnezeul creator este şi Dumnezeul istoriei mântuirii. Acelaşi şi identic Dumnezeu, care fundamentează şi garantează inteligibilitatea şi raţionalitatea ordinii naturale a lucrurilor pe care se sprijină cu încredere oamenii de ştiinţă,(29) este acelaşi care se revelează Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Această unitate a adevărului, natural şi revelat, îşi află identificarea sa vie şi personală în Cristos, aşa cum aminteşte apostolul: „Adevărul care este în Isus” (Ef 4,21; cf. Col 1,15-20). El este Cuvântul veşnic, prin care au fost făcute toate, şi este totodată Cuvântul întrupat, care prin persoana lui întreagă(30) îl revelează pe Tatăl (cf. In 1,14.18). Ceea ce raţiunea umană caută „fără să cunoască” (cf. Fap 17,23), se poate găsi numai prin mijlocirea lui Cristos: de fapt, ceea ce se revelează în el este „adevărul întreg” (cf. In 1,14-16) al oricărei fiinţe care în el şi prin el a fost creată şi deci în el îşi află împlinirea (cf. Col 1,17).

35. Pe fundalul acestor consideraţii generale, trebuie să examinăm acum într-un fel mai direct raportul dintre adevărul revelat şi filozofie. Raportul acesta impune o dublă considerare, întrucât adevărul care provine din Revelaţie este, în acelaşi timp, un adevăr care se înţelege prin lumina raţiunii. De fapt, numai în această dublă accepţiune se poate preciza relaţia justă a adevărului revelat cu ştiinţa filozofică. De aceea considerăm în primul rând raporturile dintre credinţă şi filozofie în decursul istoriei. De aici vom desprinde câteva principii, care constituie punctele de referinţă la care vom reveni, pentru a stabili raportul corect dintre cele două domenii de cunoaştere.

Etape semnificative ale întâlnirii dintre credinţă şi raţiune

36. Conform mărturiei Faptelor apostolilor, vestea creştină se confruntă încă de la început cu curentele filozofice ale timpului. Aceeaşi carte prezintă discuţia pe care a avut-o sfântul Paul la Atena cu „anumiţi filozofi epicuriani şi stoici” (17,18). Analiza exegetică a acelui discurs din Areopag a pus în evidenţă aluziile repetate la convingerile populare de provenienţă în general stoică. Cu siguranţă lucrul acesta nu era întâmplător. Pentru a se face înţeles de păgâni, primii creştini nu puteau în discursurile lor să facă trimiteri doar la „Moise şi la profeţi”; trebuiau să facă apel şi la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu şi la glasul conştiinţei morale din fiecare om (cf. Rom 1,19-21; 2,14-15; Fap 14,16-17). Apoi deoarece o astfel de cunoaştere naturală, în religia păgână, decăzuse în idolatrie (cf. Rom 1,21-32), apostolul consideră mai înţelept să lege discursul lui de gândirea filozofilor, care încă de la început au opus miturilor şi cultelor misterice concepte mai respectuoase ale transcendenţei divine.

De fapt, unul din eforturile majore pe care filozofii gândirii clasice l-au făcut a fost acela de a curăţa concepţia pe care o aveau oamenii despre Dumnezeu de formele mitologice. După cum ştim, şi religia greacă, nu altfel decât marea parte a religiilor cosmice, era politeistă, ajungând până la divinizarea lucrurilor şi a fenomenelor naturii. Încercările omului de a înţelege originea zeilor şi, prin ei, a universului au aflat prima lor formulare în poezie. Teogoniile rămân, până astăzi, prima mărturie a acestei căutări a omului. Părinţilor filozofiei le-a revenit misiunea de a evidenţia legătura dintre raţiune şi religie. Lărgind privirea spre principiile universale, ei nu s-au mai mulţumit cu miturile antice, ci au voit să ajungă să dea un fundament raţional credinţei lor în divinitate. Astfel s-a făcut un drum care, ieşind din tradiţiile antice locale, intra într-o dezvoltare care corespundea exigenţelor raţiunii universale. Scopul către care se îndrepta o asemenea dezvoltare era conştiinţa critică în legătură cu ceea ce era crezut. Prima care a avut un avantaj dintr-un asemenea drum a fost concepţia despre divinitate. Superstiţiile au fost recunoscute ca atare şi religia a fost, cel puţin în parte, curăţată prin analiza raţională. Pe această bază părinţii Bisericii au deschis un dialog rodnic cu filozofii antici, deschizând drumul către vestirea şi înţelegerea Dumnezeului lui Isus Cristos.

37. În referinţa la această mişcare de apropiere a creştinilor faţă de filozofie, trebuie să amintim şi atitudinea de prudenţă pe care o trezeau în ei alte elemente ale lumii culturale păgâne, ca de exemplu gnoza. Filozofia, ca înţelepciune practică şi şcoală de viaţă, putea să fie uşor confundată cu o cunoaştere de tip superior, ezoteric, rezervată pentru câţiva desăvârşiţi. Fără îndoială că la acest gen de speculaţii esoterice se referă sfântul Paul, când le atrage atenţia Colosenilor: „Vedeţi să nu vă înşele cineva cu filozofie şi momeală deşartă, întemeiată pe datina oamenilor, pe stihiile lumii, şi nu pe Cristos” (2,8). Cât de actuale sunt cuvintele apostolului, dacă le raportăm la diferitele forme de esoterism care se extind astăzi şi la unii credincioşi, lipsiţi de necesarul spirit critic. Pe urmele sfântului Paul, alţi scriitori din primele secole, îndeosebi sfântul Irineu şi Tertulian, ridicau rezerve la rândul lor în faţa unui mod cultural de a pune problema care pretindea să subordoneze adevărul Revelaţiei interpretării filozofilor.

38. Aşadar întâlnirea creştinismului cu filozofia nu a fost imediată şi nici uşoară. Practicarea ei şi frecventarea şcolilor le păruse primilor creştini mai degrabă o tulburare decât o oportunitate. Pentru dânşii, datoria primordială şi urgentă era vestirea lui Cristos înviat care trebuia propusă într-o întâlnire personală în stare să-l conducă pe interlocutor la convertirea inimii şi cererea Botezului. Dar lucrul acesta nu înseamnă că ei ar fi ignorat datoria de a aprofunda înţelegerea credinţei şi a motivaţiilor sale. Dimpotrivă. Astfel, critica lui Celsus, care îi acuza pe creştini că sunt o lume „analfabetă şi necioplită”, rezultă nedreaptă şi ocazională.(31) Explicaţia dezinteresului lor iniţial trebuie căutată în altă parte. În realitate, întâlnirea cu Evanghelia oferea un răspuns atât de satisfăcător la întrebarea, până în momentul acela încă nerezolvată, cu privire la sensul vieţii, încât frecventarea filozofilor li se părea ca un lucru îndepărtat şi, pentru unele aspecte, depăşit.

Lucrul acesta apare astăzi cu mai multă claritate, dacă ne gândim la acea contribuţie a creştinismului care constă în afirmarea dreptului universal de a avea acces la adevăr. După ce a dat jos barierele rasiale, sociale şi sexuale, creştinismul a vestit încă de la începuturile sale egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Prima consecinţă a acestei concepţii se aplica la tema adevărului. În mod decisiv era depăşit caracterul elitist pe care cercetarea lui o avea la cei din antichitate: deoarece accesul la adevăr este un bine care îngăduie să se ajungă la Dumnezeu, toţi trebuie să fie în condiţia de a putea străbate drumul acesta. Căile pentru a ajunge la adevăr rămân numeroase; totuşi, deoarece adevărul creştin are o valoare mântuitoare, fiecare din aceste căi poate fi străbătută, cu condiţia de a conduce la scopul final, adică la revelaţia lui Isus Cristos.

Ca pionier al întâlnirii pozitive cu gândirea filozofică, chiar dacă sub semnul unui discernământ prudent, este amintit sfântul Iustin: acesta, deşi a păstrat şi după convertire o mare stimă pentru filozofia greacă, afirma cu tărie şi claritate că a găsit în creştinism „unica filozofie sigură şi utilă”.(32) La fel, Clement din Alexandria numea Evanghelia „filozofia adevărată”,(33) şi interpreta filozofia în analogie cu legea mozaică ca o instruire propedeutică în credinţa creştină(34) şi o pregătire la Evanghelie.(35) Deoarece „filozofia tânjeşte după acea înţelepciune care constă în rectitudinea sufletului şi a cuvântului şi în curăţia vieţii, ea este pregătită aşa cum trebuie pentru înţelepciune şi face tot posibilul ca să ajungă la ea. La noi se numesc filozofi cei care iubesc înţelepciunea care este creatoarea şi învăţătoarea oricărui lucru,