Babismul – Corneliu Baba și elevii săi

“Pentru mulţi dintre ucenicii săi, Corneliu Baba a fost şi rămîne Marea Întîlnire, Trezitorul, Şansa. A avut, ca profesor, talentul esenţial de a oferi nu doar accesul la dexteritate, la un sec reţetar de atelier, ci mai curînd intuiţia unui întreg univers, mireasma inanalizabilă a unui mister, sub aripa căruia viaţa şi profesiunea participă la o unică şi patetică euforie”

Andrei Pleșu  Revista ARTA/1986                                                                                                                                                                                                         


Promoţia 1948 Iași


„Am fost în anii 

(1946-1948) profesor la Institutul de Arte plastice din Iaşi, începusem să formez elevi, şi Directorul Pinacotecii din Iaşi. Activitatea didactică şi contactul cu visurile celor 16-20 de studenţi ai clasei mă pasiona. De fapt colaboram cu ei în stilul nedidactic al ilustrului meu înaintaş, Nicolae Tonitza. Foloseam fotoliul vechi în care mã obişnuisem să-l văd sorbindu-şi încet cafeaua şi eram încărcat de orgoliul ce mi-l da faptul că datoria ce-o aveam era să vorbesc despre pictura mare. Recitind azi la distanţă de o jumãtate de veac lecţiile pe care le pregăteam pentru studenţii mei mă liniştesc la faptul că eram încă tânăr şi plin de atâtea visuri. 

 

 

 

Promoţia 1963: Liviu Lăzărescu, Filora Iosif, Cornel Ioanescu, Constantin Albani, Florin Ciubotaru, Ion Cojocaru, Henri Mavrodin, Ana Drăguşanu, Georghi Petrov, Francisc Bartok

 

1958 

„Am fost invitat să primesc să fiu din nou profesor de data aceasta la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. In sfârşit aveam din nou o clasă cu 16 discipoli cărora le vorbeam din fotoliul vechi instalat în mijlocul încăperii despre pictura mare lăsăndu-le imaginaţia să o ia razna.


Promoţia 1963: Liviu Lăzărescu, Filora Iosif, Cornel Ioanescu, Constantin Albani, Florin Ciubotaru, Ion Cojocaru, Henri Mavrodin, Ana Drăguşanu, Georghi Petrov, Francisc Bartok

„…la revenirea mea în mijlocul unor tineri recomandaţi întotdeauna cu discreţie „elevii mei” refac în imaginaţie momente în care afecţiunea cu care eram răsplătit conta mai mult decât îndrumările profesionale pe care la fel ca  maestrul meu de  altădată  mă  feream  să le impun  unor temperamente ce în majoritate manifestau semne de răzvrătire şi refuzul de a se supune unor canoane depăşite.

 

 

 

 

 

 

 

 

” Din cele câteva serii de elevi un număr destul de respectabil şi-a ales drumul pribegiei în apus …dintre cele câteva nume cunoscute în pictura românească actuală majoritatea abordează plini de fantezie suprarealismul cu întreaga  gamă de bizarerii, de tragic şi de călătorii în lumea haosului  vizual. I-am, iubit, le-am ascultat confesiunile…

„Astăzi ne-a spus ceva de ţinut minte o viaţă: Mă întrebaţi care sunt marile teme. Ştiu eu ce să vă răspund? Mi se pare că mai toate temele mari se găsesc în casă, împrejurul mesei, în pat… Ea şi  el. Ea singură, el singur, sau amândoi. Cuplul, el e nucleul lumii! Ce înseamnă modern? Fii tu însuţi, asta e! Şi dacă va rămîne ceva din noi va fi numai în măsura în care am fost cu adevărat noi înşine în ce am făcut. Când nu stiti ceva, mai mergeţi pe la bibliotecă, băieţi, şi  mai răsfoiţi-l pe Cezanne… şi pe ăia mari..”


Liviu Lăzărescu, Maestrul meu Corneliu Baba, Editura BRUMAR Timişoara
Volum ingrijit de Maria Muscalu-Albani         

 

 

 

Ion Munteanu a aparţinut unei categorii rare, ai cărei indivizi dispar consumându-se străini de şcoli şi curente. Am mereu obsesia acestui călător care a trecut halucinant, obosit de drum, sosit întotdeauna parcă de departe… A fost poate chiar geniul si ca întotdeauna nu l-am observat…                                                         

C. Baba, Vernisaj postum Ion Munteanu/ Contemporanul, vineri 23 mai 1969

 

 

 

Ianuarie 1973.Aseară, în atelierul de le Pangratti „s-au pus bazele” unei grupări artistice care se va numi „Atelier 73”. Pe lîngă Maestru, au fost de faţă  Serban Gabrea, Ion Bănulescu, Mişu Cismaru, Sorin Dumitrescu, Cornel Antonescu şi cu mine. Se scontează şi pe participarea cîtorva „de-ai noştri”, printre care Mirel Zamfirescu, Sorin Ilfoveanu, Ştefan Cîlţia, Zamfir Dumitrescu, Doiniţa Moisescu, Florin Ciubotaru… Din păcate Henri Mavrodin nu poate fi lîngă noi, e prin Italia, îşi face destinul cum vrea el. Nu ştim nici unul ce e cu Filora Iosif.  S-a discutat mult, despre multe. Proiectele sunt ambiţioase: „ieşiri periodice”, unele cu caracter itinerant, albume, etc. Prima expoziţie va fi la Ateneu, în sala dreptunghiulară şi în cea rotundă, la 12 mai – deci ar mai fi trei luni de lucru. Oricum, seara a început frumos, cu un disc magnific adus de Gabrea şi ascultat cu sfinţenie (o liturghie rusească, în care tenorii alternează cu başii aceia uluitori). Un adevărat „Te Deum”- ca de început! Doamne ajută! Aflu ulterior că Maestrul încîntat de perspectiva unui asemenea priect a şi schitat afişul Expoziţiei inspirat de o imagine a lui Bruegel care ar sugera, pe undeva, starea noastră e spirit. Din păcate totul a rămas un vis…
Doar mica schiţă mai amintşte de evenimetul … născut mort. 

Liviu Lăzărescu, Maestrul meu Corneliu Baba, Editura BRUMAR Timişoara
Volum ingrijit de Maria Muscalu Albani

Promoția 1973: C. Movilă, D. Coltofeanu, Marilena Măntescu, Liviu Călinescu, Virgil Parghel, R. Cojan, C. Baba, pictorul Marius Cilievici

„Babismul” a fost cândva un fel de popas la o încrucişare de drumuri. „Babiştii” sunt o amintire; cei mai multi exploatează realităţile „bas-fondului” încă, rătăcind prin pustiităţile insolite ale suprarealismului; cu elevii se întâmlpă ceea ce  e normal atunci când au ce lua de la un „maestru”. Iau uneori tot – alteori chiar prea mult, tehnică, stil, expresie. Identitătii insă îi lipseşte ceva: misterul. Pe Ciucurencu ani de zile l-au copiat  elevii lui: galben în lumină, albastru în umbră… te pastişează – i-am spus într-o zi. El a râs şi mi-a spus aproape la ureche: „Ei nu ştiu un lucru, că eu sub albastru  pun roşu.” Yehudi Menuhin, nu poate fi Enescu cu tot geniu lui. Elevul are geniu, maestrul e unic. 

Interviu cu Corneliu Baba de Remus Botar / decembrie 1982


Promoţia 1974: Sorin Dumitrescu, Ştefan Calţia, Sorin Ilfoveanu, Cornel Antonescu, Zamfir Dumitrescu, Mihai Cismaru, Doina Moisescu şi Floretina Ilea.

Amator de pictură, D. cu care sunt prieten de peste 40 de ani, mi-a solicitat îngăduinţa de a vedea pînzele şi gravurile celor 10 studenţi ai mei înainte de expoziţia ce a avut recent loc la Braşov, organizată de revista Astra. 
– Spune-mi te rog, ce-i înveţi propriu zis pe aceşti oameni?
– Aparent, foarte puţin. Tonitza conversa cu noi, cei mai răsăriţi, despre Cezanne, Rembrandt şi Goya de multe ori la cârciumă… 
– Ceea ce  remarc, după o plimbare prin faţa pînzelor de aici, că în majoritate domină o atmosferă apăsătoare, as zice…de înfern. 
– …cu completarea că în infern există şi sărbători, ca în Compoziţia lui Ştefan Câlţia.                                   
    

– Am pus alături doi ce mi se par că se întâlnesc pe planuri comune de sensibilitate, doi ce pot sta unul lângă celălalt fără să se concureze: Cornel Antonescu şi Sorin Dumitrescu. Amîndoi sunt un fel de sefi de atac dintr-o orchestră. Chiar prea bine.  

Iată un nou infern sau o Cădere a îngerilor răi. A cui e? 
– Zamfir Dumitrescu. Lucrarea a devenit o obsesie ce e reluată într-o mulţime de variante. În gravură poţi remarca o mai completă a ideie a spaţiului şi a imensităţii. De altfel, dacă ai observat, majoritatea au o viziune cosmică a lumii şi a spaţiului. 
– Mihai Cismaru. Observă ce trăire interioară! Il urmăresc uneori când lucrează. Sânt sigur că pe suprafaţa pânzei încă nepictată vede clar fiecare din personagiile sale bizare. Cismaru nu dibuie. Cineva  îi sopteşte unde anume să atigă cu cele două picături de alb sau de roşu pânza inundată 
de griuri, de o mare vibraţie. 
  – Sorin Ilfoveanu. Alt gen e obsesie. Mâna cu vioara se insinuează într-o lume de griuri de o mare preţiozitate. Le poţi cerceta multă vreme şi le descoperi mereu. O sensibilitate orecum feminină. La Ilfoveanu simbolul tinde către o abstractizare diferită de a lui Cismaru. Intr-o zi va reusi să depăsească această fază.

Tablouri dintr-o expoziţie / În loc de cronică plastică/ Revista Astra, mai 1969

– Ce ar trebui, iubite Maestre, să facă mai întîi şi mai întîi un pictor faţă cu enorma şi primejdioasa libertate ce ni s-a dăruit?
– Mă feresc să dau sfaturi mai ales la această oră firbinte. Ce să faci după ce s-a epuizat olé-urile? Să ştii intra din transa revoluţiei în transa de pictor şi să nu uiţi că, în timp ce teoretizezi şi manifestezi în numele artei, muzele tac şi culorile se usucă pe paletă…
– Tinerii care au înconjurat Uniunea noastră v-au rostit de nenumărate ori numele. Par să vă iubească, chiar dacă nu îndrăznesc să vă abordeze. Mai credeţi în pictorul tînăr? Poate tînărul pictor să dăruiască ceva temeinic artei, picturii?
– Am crezut întotdeauna în valorile artistului tînăr, în speţă ale picturii, ale cărui aventuri colorate şochează retina obosită şi sensibilitatea viciată de prejudecăţi. La vîrsta meditaţiei şi tăcerii la care mă aflu, curajul şi entuziasmele tinereţii mă invită în acelaşsi timp să pictez cum ştiu eu …. 

Interviu de Sorin Dumitrescu, România Liberă, februarie 1990