Eugene Ionesco Celebritate, alcool si depresie

 

Imagini pentru Eugene IONESCO

Lui Emil Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Petreu –, [Cioran] a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii”. În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei:„În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului său din Bucureşti Arşavir Acterian la 13 martie 1979.

O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv. Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil:

„E[ugen] îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă;că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admir că pot să continui. Eu însă nu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern […].

E[ugen] telefonează taman la miezul nopţii de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool;îmi spune că nu poate;c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […] I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână-două la alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus:nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţă. Şi începe iarăşi să se plângă şi să protesteze:Nu mai sunt jucat în Germania etc. […].

E[ugen] îmi telefonează de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, încerc să-l împiedic s-o facă”.

Principalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că nu mai este jucat şi că celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă, având în vedere că în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa. Începând din 1964 (Rinocerii, la Teatrul de Comedie din Bucureşti), piesele sale au fost puse chiar şi în România comunistă. Dar, cum ştim, percepţia unui fenomen poate să fie complet diferită de fenomenul însuşi. „Gloria lui morbidă, absurdă, nefastă– scrie Cioran –,  nu a făcut decât să-i agraveze starea şi problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenţă. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă şi mai periculos. „«Celebritatea» – notează Cioran în Caiete– este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionescu] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nicio bucurie adevărată:o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul şi celebritatea sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte aproape de prima”.

Foarte guraliv, Emil Cioran povestea despre gravele probleme pe care le traversa Ionesco şi oamenilor mai puţin cunoscuţi. Aşa se explică faptul că tot felul de domni din România care îl vizitau la Paris, informatori ai Securităţii, compuneau apoi la Bucureşti „note informative” despre modul în care îl descria Cioran pe dramaturg. O dovadă de maximă naivitate din partea eseistului. Iată câteva extrase din delaţiunile informatorilor, din a doua jumătate a anilor ’60, aflate în dosarul de Securitate al lui Cioran:

„[Cioran spune că, ] dat fiind faptul stării avansate de alcoolizare a lui Eugen Ionescu, venirea lui în ţară ar fi putut deveni neplăcută întrucât în momentele de beţie acesta îşi pierde complet controlul” (18 mai 1965, informator Mihai Brediceanu, directorul Operei Române);sau:„Despre Eugen Ionescu [Cioran] îmi spunea că-i alcoolic în ultimul grad şi se află în Elveţia la o cură de dezintoxicare, dar fără speranţă” (informator cu nume de cod „Rădulescu P.”, decembrie 1966);sau:„El [=Cioran] a spus că este bun prieten cu Eugen Ionescu, care-i o fire contradictorie, beţiv şi care suferă de pe urma complexului antisemit, căci e pe jumătate evreu” (informator neidentificabil, 23 decembrie 1966);sau:„[Cioran susţine că] îl împiedică pe Eugen Ionescu să facă acelaşi lucru [=să vină în România] pentru că la chef ar critica comunismul” (informator neidentificabil, cca 1967);sau:„Alexandru Căpraru, redactor-şef al revistei Tribuna din Cluj, a asistat la o conversaţie telefonică pe care a avut-o [Cioran] cu Eugen Ionescu, care atunci se afla în Elveţia, unde Eugen Ionescu îi arăta că vrea să se sinucidă” pentru că „este alcoolic”(informator cu nume de cod „Cosma Ovidiu”, iunie 1969).

 

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/eugene-ionesco-celebritate-alcool-si-depresie