Elena BONDOR – Logica terţului inclus. Surse ştiinţifice

Consideraţii preliminare
Una din provocările majore care au stat în faţa filosofilor din prima jumătate a
secolului al XX-lea a constituit-o revoluţia pe care descoperirile ştiinţifice – îndeosebi
cele ale fizicii – au generat-o în cuprinsul întregii activităţi omeneşti. Faptul cunoaşterii,
explicarea existenţei ca atare, dar şi înţelegerea de sine a omului – toate acestea
au fost profund marcate de intrarea în criză a modului tradiţional de a gândi. Nu
întâmplător, este perioada în care au fost constant puse în discuţie, mai mult decât în
orice altă perioadă a istoriei, fundamentele pe care erau clădite ştiinţele, filosofia şi,
totodată, însuşi modul de a fi al omului.
Unul dintre gânditorii care au răspuns imperativului reconstrucţiei filosofiei a fost
Ştefan Lupaşcu. Autorul francez de origine română, stabilit la Paris în anul 1916, a
sperat să reformeze aproape toate domeniile. După cum observă Benjamin Fondane, el anunţă intenţia de a propune „unica filosofie adevărată”, aşa cum procedaseră toţi marii filosofi. Ca orice filosof cu pretenţii, remarcă Fondane, Lupaşcu pleacă de la credinţa că întreaga lume s-a înşelat până atunci şi, tocmai de aceea, totul trebuie luat de la început. Orice filosofie serioasă porneşte de la constatarea erorilor construcţiilor anterioare, încercând să reaşeze totul pe noi fundamente, considerate pe deplin certe.

In întreaga sa operă, Ştefan Lupaşcu repune în discuţie mari teme ale filosofiei şi, deopotrivă, ale ştiinţei. El încearcă o asociere intimă între filosofie şi ştiinţe, urmărind idealul grec al unităţii acestora.
Dintre sursele filosofice utilizate de gânditorul de origine română, cele mai importante rămân concepţiile unor gânditori  precum Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Schopenhauer, Bergson. Lupaşcu readuce în atenţie teme dezbătute de toţi aceşti autori, pe care le va folosi drept repere în elaborarea originală a propriului sistem. Cât despre sursele ştiinţifice, acestea sunt din domeniile fizicii clasice şi moderne, ale biologiei şi psihologiei contemporane.

Imagini pentru Ştefan Lupaşcu.

Înţelesul a ceea ce înseamnă filosofia pentru Ştefan Lupaşcu este surprins de Constantin Noica după cum urmează: „filosofie înseamnă analiză atentă a teoriilor fizicii moderne, considerare a datelor oferite de ştiinţele naturale, interpretare a rezultatelor medicinei, în sfârşit utilizare a ceea ce e ştiinţă sau activitate a spiritului, aşa cum se cere astăzi oricărui cercetător care se vrea filosof” Însă, continuă Noica, utilizare a ştiinţei „pentru interesele largi ale adevăratei filosofii, care niciodată n-a nesocotit ştiinţa, dar iarăşi niciodată nu s-a subordonat acesteia”. Potrivit lui Noica, Lupaşcu este filosoful unui singur gând, al unei idei pe care o proiectează asupra întregii existenţe şi asupra întregii cunoaşteri, aşa cum procedau odinioară presocraticii.
Tocmai de aceea avem de a face, la el, cu o veritabilă filosofie, nu cu o simplă aplicaţie a datelor ştiinţelor.
Care este însă acel gând, acea unică idee?
Pe scurt spus, nu este alta decât ideea contradicţiei, pe care Lupaşcu o consideră o veritabilă regulă,  singura condiţie logică a existenţei oricărui fenomen.
Pornind de aici, exigenţa clasică a noncontradicţiei, pe care s-a construit întreaga cunoaştere clasică, va trebui înlocuită cu principiul antagonismului.
În acest mod, autorul ajunge să fie convins de faptul că descoperirile din fizica cuantică, domeniu în care contradicţia apare ca fiind manifestă, reclamă totodată o nouă logică, diferită de cea tradiţională.  Odată ce a conştientizat faptul că filosofia pe care o propune trebuie să fie expusă concomitent cu noua logică,  moment în care a început să vorbească despre un nou „discurs asupra metodei”,
Lupaşcu a pus accentul din ce în ce mai mult pe construcţia,  formalizarea şi aplicarea acestui sistem logic la mai toate domeniile existenţei şi ale cunoaşterii.
Logica propusă de Lupaşcu este concepută drept o „ştiinţă a realului” care,
cuprinzând şi faptele de ordin mental, este în acelaşi timp una la nivelul gândirii.

Exact acest aspect o face să fie formalizabilă, ceea ce autorul realizează în anul 1951.
Sub o formă intuitivă, însă, ea este prezentă încă din 1935,  primind de-a lungul vremii mai multe formulări care o aproximează şi o explică.
Una din primele idei care a constituit fundamentul noii logici este complementaritatea contradictorie,  inspirată de conceptul de complementaritate în înţelesul pe care i l-a oferit Niels Bohr şi, în general, Şcoala de la Copenhaga.
Un rol de prim rang în logica dinamică deţin şi cuplurile contradictorii omogenizare-eterogenizare şi actualizare-potenţializare.
Primul cuplu, omogenizarea-eterogenizarea, este teoretizat pornind de la tezele curentului cunoscut sub numele de energetism, iar al doilea, actualizarea-potenţializarea, în urma unei interpretări a datelor microfizicii,  mai precis a cuantei de acţiune a lui Max Planck, a relaţiilor de incertitudine propuse de Heisenberg,
dar şi a observaţiilor acestuia din urmă referitoare la „potenţialitatea coexistentă”.
Logica dialectică configurată de Ştefan Lupaşcu devine completă în momentul în care este „descoperită” aşa-numita Stare T, sau terţul inclus. Acest concept, propus în
lucrarea Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie (1951), era necesar sistemului, fiind prefigurat, credem, într-o formă încă insuficient elaborată, încă din Experienţa microfizică şi gândirea umană (1940). Propunerea conceptului a condus la numeroase luări de poziţie din partea unor logicieni, dar şi oameni de ştiinţă. Întrebarea firească a comentatorilor a fost: Starea T intervine, din punct de vedere logic, ca o a treia valoare de adevăr, sau este doar un raport al celor două valori de adevăr deja admise (denumite de Lupaşcu „adevăr pozitiv”, al identităţii, şi „adevăr negativ”, al diversităţii)?
Altfel spus: starea T, a celei mai puternice contradicţii, se autodizolvă, în măsura în care, intervenind ca o a treia valoare de adevăr, transformă raportul de contradicţie în unul de contrarietate? Sau, dimpotrivă, nu avem de a face cu un al
treilea termen, iar astfel relaţia de contradicţie nu dispare? O soluţie la această
problemă este interpretarea propusă de Basarab Nicolescu, axată pe ipoteza nivelurilor de realitate. Este o ipoteză interpretativă care, credem, adaugă discuţiei în plan strict logic a problemei terţului inclus o miză propriu-zis filosofică.
Vom analiza în continuare sursele ştiinţifice utilizate de autor în teoretizarea
principalelor concepte care alcătuiesc baza logicii dinamice a contradictoriului: complementaritatea contradictorie, cuplurile omogenizare–eterogenizare şi actualizare – potenţializare, Starea T (sau terţul inclus).
Vom arăta apoi în ce constă caracterul înglobant al logicii dialectice propuse de Ştefan Lupaşcu.
Complementaritatea contradictorie
Teoria cuantică a fost considerată o provocare pentru gândirea contemporană,
tocmai prin consecinţele la care a condus. Cel puţin două dintre ele au stârnit reacţii prompte din partea unor fizicieni: revizuirea relaţiei dintre subiect şi obiect şi apariţia indeterminismului. În linii mari, putem spune că ei au respins cu tărie
ipoteza care susţinea că nu există o relaţie cauzală între fenomene. În vederea „salvării” fizicii clasice s-a încercat demonstrarea faptului că descrierea realităţii fizice cu ajutorul mecanicii cuantice este incompletă.
Autorii cunoscutului „argument EPR” (Albert Einstein, Boris Podolsky şi Nathan Rosen) nu contestau, de altfel, valoarea ştiinţifică a mecanicii cuantice. Ei o considerau însă insuficientă şi inaptă să ofere o bază în vederea unificării cunoaşterii fizice. Nu în ultimul rând, fizica secolului al XX-lea a avut şi un puternic impact filosofic. Este suficient să amintim, în acestă privinţă, construcţiile, tangente filosofiei, elaborate de David Bohm, Fritjof Capra şi Ştefan Lupaşcu.
Din grupul fizicienilor care l-au influenţat direct pe Ştefan Lupaşcu în conturarea unuia dintre cele mai stranii, dar şi complexe sisteme ale filosofiei, fac parte:

  • MAX PLANCK care, în anul 1900, a demonstrat că energia este discontinuă (treptele ei trebuiau să se succeadă astfel încât să se deosebească printr-o cantitate hν, în care h este noua constantă universală, anume cuanta de acţiune elementară);
  • WOLFGANG PAULI, fizicianul care, tot în 1900, a stabilit principiul de excluziune
    conform căruia, într-un atom, doi electroni nu pot avea aceleaşi numere cuantice;
  • ALBERT EINSTEIN, savantul care a pus bazele teoriei relativităţii restrânse în 1905
    şi ale teoriei generale a relativităţii în anul 1915;
  • LOUIS DE BROGLIE care, în anul 1924, a elaborat mecanica ondulatorie prin generalizarea teoriei fotonilor a lui Einstein, pentru toţi corpusculii materiali;
  • NIELS BOHR, fizicianul danez care, în anul 1924, a introdus noţiunea de complementaritate şi a formulat teoria dualităţii undăcorpuscul a luminii;
  • WERNER HEISENBERG, fizicianul şi filosoful care a descoperit aşa numitele
    relaţii de incertitudine.

http://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/elena-bondor-nr.-spec_0.pdf