SCARA LUI IACOB* Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU

despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală
Cluj-Napoca, 1 aprilie 2008
Luigi BAMBULEA: Basarab Nicolescu, sunteţi suficient de cunoscut pentru a nu vă mai
prezenta publicului de aici, din ţară. Ce ar fi dintru-nceput de amintit ar fi în special
disponibilitatea şi promptitudinea Dvs., cu care aţi dat curs unui dialog cu generaţia
tânără. V-am rugat să acceptaţi invitaţia unui dialog Verso, pentru Dosarul Ştiinţă şi
Religie, pe care îl pregătesc cu bunăvoinţa şi susţinerea domnilor Ioan Chirilă şi Mircea
Bertea. Dar provocarea mi-a fost – zic eu – pe măsura întoarsă, pentru că, rugându-vă
abia ieri să acceptaţi acest dialog, Dv. mi-aţi răspuns: ,,Mâine îl vom face!”, ceea ce m-a
provocat şi pe mine la a fi prompt în pregătirea acestei discuţii. Cum nu mi-am propus să
vă prezint publicului român, fie el universitar sau nu – fiindcă nu este cazul –, voi neglija
amănuntele biografiei Dvs. intelectuale (de altfel, foarte relevante) şi vă voi propune să
profităm de această ocazie, pentru a extinde dialogul dincolo de problema restrânsă a
raportului dintre ştiinţă şi religie, şi anume: până acolo unde ne vom simţi foarte bine.
Basarab NICOLESCU: De acord.
L.B.: Spuneaţi în Manifestul Transdisciplinarităţii că acesta s-a născut din nevoia de a
mărturisi. Sunteţi şi veţi rămâne, cred, un om al începutului de secol XXI. Nu vreau să
folosesc cuvinte mari, dar mi se pare relevantă această expresie. Care e mărturia Dvs.
despre începutul acestui secol? Ce trebuie să ştie urmaşii noştri, esenţial, de la Basarab
Nicolescu, despre începutul de secol XXI?
B.N.: Îmi voi măsura cuvintele, ca să nu pară prea emfatice ori declarative, dar cred că
trăim într-o epocă foarte interesantă. Ambiguă, dar foarte interesantă, unde lucruri
extrem de bune sunt prezente în acelaşi timp, potenţial, în lucrurile cele mai rele cu
putinţă. Deci, în acest sens, este o epocă admirabilă. În asemenea epoci, pe care le putem
caracteriza drept decadente, foarte multe lucruri se pot crea. De ce decadente?
Decadente, în primul rând, dintr-o disproporţie care există între viziunea creată în ştiinţa
modernă (dar care este cu totul ignorată de marele public) şi mentalităţile din cetate,
mentalităţile din viaţa de zi cu zi. În această disproporţie apar o mulţime de elemente
care sunt extrem de interesante, periculoase, în acelaşi timp magnifice, pentru că pot da
naştere unei noi renaşteri. În ce sens? Suntem martorii unei dezvoltări tehnologice care a
schimbat şi care va schimba, în anii care urmează, faţa pământului, evoluţie ce nu e,
însă, acompaniată de o evoluţie spirituală. Astfel, mărturia mea ar fi, pe scurt, că trăim o
epocă de transformare (deşi toate epocile au fost într-un fel sau altul în criză), epoca

*
Verso, Dosar „Ştiinţă şi Religie”, p. II-V, nr. 40-41, 1 iulie-1 august 2008, Cluj-Napoca.
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
2
noastră particularizându-se prin faptul că avem la dispoziţie mijloace (materiale) de-a
ne distruge (şi pe care înainte nu le aveam).
L.B.: Şi înţeleg că, din punctul acesta de vedere, cunoştinţa nu rimează cu conştiinţa;
tocmai de aceea evoluţia pe care aţi amintit-o nu s-a echilibrat.
B.N.: Exact acesta este centrul reflecţiei mele şi al dorinţei mele de a mărturisi.
L.B.: Mi se pare că am intrat în perfect acord cu Dvs., intuind ceea ce aţi spus, şi anume
faptul că toate epocile au fost epoci de criză. O scurtă incursiune în istoria mentalităţilor
ne arată că fiecare epocă şi-a trăit propria spaimă eshatologică. Suntem într-un real timp
al sfârşitului acum? Spuneaţi prin 1994 că ,,ori ne vom asuma o gândire cuantică şi
transdisciplinară, ori vom pieri.” Mai credeţi în această teoremă poetică astăzi?
B.N.: Cu atât mai mult astăzi, fiindcă între timp s-a petrecut actul extrem de la 11
septembrie 2001, care pentru mine depăşeşte cu totul proporţia unui accident sau a unei
întâmplări politice, sociale ori religioase. Este un simbol, simbolul întregii noastre epoci.
E simbolul castrării puterii economice, prin această radere cu totul uluitoare a
symbolon-urilor falice, care erau cele două turnuri (fiind, totodată, şi simbolurile celei
mai mari puteri a ultimului secol).
L.B.: Şi simbolul civilizaţiei occidentale, până la urmă.
B.N.: N-aş spune asta.
L.B.: Spengler vorbea cu o jumătate de secol mai repede de această decădere.
B.N.: Eu am reţineri să folosesc expresia ,,civilizaţie occidentală” pentru puterea
imperială, care este puterea americană. Cred că civilizaţia occidentală e mult mai largă
şi ea include multe aspecte. Dar America e, în orice caz, simbolul unei civilizaţii – să
zicem – tehnologice, neacompaniate de conştiinţa de care aminteaţi. Deci actul din 2001
e foarte interesant, pentru că s-a făcut în numele unei religii, dar prin mijloacele
tehnologiei. E foarte curios, fiindcă teroriştii care au făcut acele lucruri au folosit exact
mijloacele pe care ar fi trebuit să le combată. Actul de la 11 septembrie (această
tragedie, care nu este un non-eveniment, cum spuneau unii, ci un eveniment, cred, major,
simbolic pentru epoca noastră: nu mai putem trăi la fel, după 2001, cum trăiam înainte)
e, deci, un simbol al ambiguităţii despre care vorbesc, ambiguitatea care defineşte
această modernitate târzie.
L.B.: Continuând ideea Dvs., aş zice că e şi un trist exemplu de dialog reuşit, dar
nefericit, între religie şi ştiinţă.
B.N.: Poate că nu e totuşi un dialog, ci o confruntare care e tragică, o confruntare
despre care aş spune că nu s-a făcut nici în numele ştiinţei, nici în numele religiei, ci în
numele unui totalitarism ori al unui dogmatism ce nu pot fi calificate de ştiinţă sau
religie. În sensul acesta, e vorba de o confruntare – în fond – de putere. Cei care sunt
dezarmaţi de tehnologie folosesc tehnologia, cei care sunt dezarmaţi de globalizarea
civilizaţiei tehnologice – zise occidentale – nu se pot compara decât prin acte teroriste:
aceştia sunt simbolul tragic al epocii noastre, de unde necesitatea – nu aş spune a
dialogului dintre ştiinţă şi religie, dar a – dialogului dintre culturi şi a dialogului dintre
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
3
religii. Dacă acest dialog va exista, atunci astfel de evenimente, ca cel de la 11
septembrie, pot fi eliminate din istoria noastră.
L.B.: Cred că nu întâmplător aţi amintit acest eveniment; nu era în gândul meu să vorbim
despre tragedia de la WTC, dar e relevantă această reflecţie, fiindcă evenimentul acesta
dă seama despre ceea ce discutam, şi anume că epoca noastră se află într-un real impas.
Aminteam şi conceptul de transdisciplinaritate, despre care Dvs. spuneaţi, prin 1996, că
este ,,de o frumuseţe virginală”. Cum este legat fundamental de gândirea Dvs., nu se
putea să nu îl amintesc. V-aş ruga să spuneţi câteva cuvinte despre cum vedeţi iniţiala şi
scurta istorie a receptării sale, ca şi impactul avut asupra comunităţii culturale şi
ştiinţifice.
B.N.: Termenul însuşi a apărut în 1970, în psihologia lui Jean Piaget. Are, deci, deja o
istorie, cel puţin ca vocabular. Perioada de dezvoltare a fost după anii ’80, când s-au pus
bazele teoretice şi formale, metodologia culminând cu Manifestul din 1996. Dar
rămânea decalată partea acţiunii de aceea a teoriei. Noua perioadă, de după anii ’90,
este perioada de explozie a transdisciplinarităţii în toate ţările, pe planul aplicaţiilor: în
învăţământ, în medicină, în dezvoltarea durabilă. Sunt aplicaţii care mărturisesc că mă
depăşesc şi pe mine, în sensul că sunt atât de multe lucruri care se fac. Şi acest fapt este
unul ambiguu, fiindcă poate coincide cu o pervertire într-o modă, a ceea ce ani de zile sa
construit. Dar cred că aceste pericole ale pervertirii şi ale devierii de la ceea ce se
doreşte să fie (adică o reîntregire a cunoaşterii) pot fi depăşite dacă transdiciplinaritatea
pătrunde în mediul ei natural, care este universitatea. Şi trebuie să spun că, în acest sens,
Universitatea din Cluj este în avanpostul acestei mişcări: aici, pentru prima dată în
lume, există un curs de transdisciplinaritate.
L.B.: …Despre care o să vă rog să spuneţi mai multe, dar nu înainte de a vă întreba dacă
Dvs. consideraţi că transdisciplinaritatea va provoca de aici înainte mutaţii majore (ea
nefiind o disciplină): în epistemologie, ca şi, în general, în disciplinele ce-i sunt
subsumate.
B.N.: Speranţa mea e legată de un fapt simplu. Transdisciplinaritatea nu este o nouă
disciplină, nu este o nouă religie, nu este o nouă ştiinţă, nu este o nouă ideologie.
Transdisciplinaritatea este o nouă metodologie. Pare un cuvânt modest din partea mea,
dar este în acelaşi timp foarte puternic, într-un anumit sens. Dau exemplul metodologiei
ştiinţifice. Ea s-a formulat de către Galileo Galilei, deci acum câteva secole, durând
până azi fără schimbare, cu toate că a fost confruntată cu schimbări enorme în teorii şi
în diverse modele ştiinţifice. Numai în viaţa mea scurtă (relativ lungă, din unele puncte
de vedere) am văzut trecând o mulţime de teorii, care au dispărut una după cealaltă.
Toate erau conforme metodologiei ştiinţifice. Ce vreau să spun? Că metodologia are un
timp de viaţă mult mai mare decât o ideologie sau decât o teorie. În acest sens, speranţa
mea este că supravieţuieşte modei şi schimbărilor de teorii, de ideologii, de filosofii. De
ce? Oferă o metodologiei de reunificare a persoanei umane, a subiectului, o reunificare
a întregului cunoaşterii, care nu este nicidecum enciclopedică (imposibilă, de altfel – nu
doar pentru o persoană umană, ci şi pentru o comunitate – în prezenţa a 8000 de
discipline academice). Dar ce este posibil sunt legăturile: între domeniile de cunoaştere,
între ştiinţe, între fapte, între oameni. Transdisciplinaritatea poate oferi o nouă
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
4
metodologie şi aceasta am încercat să fac cu modestele mele puteri în peste douăzeci de
ani de muncă.
L.B.: Eu o să particularizez discuţia mai ales pe două dintre multitudinea de discipline pe
care Dvs. o aminteaţi. E vorba, desigur, şi de pretextul întâlnirii noastre: relaţia dintre
ştiinţă şi religie. Mărturisesc că întotdeauna mi-a plăcut Voltaire, care spunea ,,Dacă
aveţi de gând să discutaţi cu mine, definiţi-vă termenii.” Eu sugerez să definim termenii
şi să spunem, mai ales pentru cei ce ne vor urmări, care este înţelegerea exactă şi corectă
a conceptelor de religie şi ştiinţă: sunt ele nişte concepte contrarii, contradictorii sau
numai diferite?
B.N.: Ar trebui să veniţi la cursurile mele, să discutăm timp de ore şi ore despre
definiţiile ,,celor patru”: ce este o metodologie, ce este o ştiinţă, ce este o religie, ce sunt
domeniile de cunoaştere? Dar, în câteva cuvinte…
L.B.: …Şi ca ipoteză de lucru!
B.N.: …ca ipoteză de lucru, dar nu numai ca ipoteză de lucru, ci ca certitudine: în primul
rând, folosirea singularului este eronată. Nu există ştiinţă, există ştiinţe; nu există
religie, există religii. Deci, primul lucru cu care suntem confruntaţi e multiplicitatea
ştiinţelor şi multiplicitatea religiilor. Pe de altă parte, nu există un acord între istoricii şi
filosofii ştiinţelor, ca să se dea o definiţie a ştiinţei din toate timpurile. Ştiinţele s-au
schimbat după perioada corespunzătoare: ştiinţa din antichitate nu este aceeaşi cu
ştiinţa din Evul Mediu, nu este aceeaşi cu ştiinţa modernă. Dar putem da o definiţie
ştiinţei moderne, care ne interesează acum, care a fondat modernitatea sau chiar, după
ideea lui Gadamer, care a fondat Europa. Europa s-a constituit prin ştiinţa modernă,
crede acest mare filosof; ea nu exista înainte ca entitate reală. Iar naşterea ştiinţei
moderne s-a făcut prin Galileo Galilei, prin Newton, prin Kepler, aici, în Europa. Care
erau marile idei (revoluţionare pe atunci) ale lui Galilei (în cartea sa fondatoare, din
1632, Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii)? Mai întâi, că putem avea un
limbaj comun cu Dumnezeu. Bineînţeles că noi nu mai credem asta azi, dar aşa spune
Galilei în această carte. Limbajul comun e limbajul matematic, care reuşeşte să capteze
legi universale, deci valabile în întreg universul. În al doilea rând, crede Galilei, aceste
legi se pot verifica printr-un anume tip de experienţă – ştiinţifică – cu un protocol bine
determinat. În al treilea rând, reproductibilitatea datelor experimentale este
independentă de observator şi este de o precizie din ce în ce mai mare. Ce înseamnă
aceasta? Că ştiinţa modernă e o ştiinţă a repetiţiei: se repetă rezultatele ce sunt
conforme legilor generale.
L.B.: …Şi care se traduc într-un limbaj comun.
B.N.: Da, într-un limbaj specializat, artificial, care e limbajul matematic. Problema este
că singura ştiinţă care a realizat acest program magnific este fizica. Fizica a reuşit să
capteze aceste trei postulate ale lui Galileo Galilei şi să le transforme într-o realitate.
Biologia este departe de statutul acesta, nu are încă o formalizare matematică exactă. Nu
mai vorbim, din păcate, de medicină: dacă ar fi o ştiinţă exactă, nu am mai fi, probabil,
niciunul, bolnavi; am muri, poate, dar am muri liniştiţi. Programul acesta e paradoxal,
pentru că a produs o ştiinţă, care era presupusă regina ştiinţelor, dar care e singura care
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
5
l-a îndeplinit. În orice caz, ideea este că atât fiinţa umană, cât şi conştiinţa, sunt
eliminate din câmpul repetiţiei (ele fiind, prin definiţie, singulare). Sunt eliminate, deci,
din câmpul ştiinţei, care presupune repetiţia.
L.B.: Dar relaţionând aceste consideraţii cu religia…?
B.N.: Religia este tocmai polul complementar, în care se încearcă a vorbi despre
fenomene singulare. Nu am aici în vedere teologia, trebuie făcută distincţia dintre
teologie şi religie. Există teologii – deci discursuri despre Theos – captate într-o formă
dogmatică (în bunul sens al cuvântului), dogme ce sunt asemeni axiomelor din ştiinţe.
Religia este mult mai largă, pentru că ea priveşte cultura, mentalităţile, istoria. Ea e însă
purtătoarea unui mesaj despre evenimente singulare. Dumnezeu e un element singular,
nu Îl putem capta în repetiţii, fiindcă atunci nu ar mai fi arhetip, ci altceva (cel puţin în
monoteism). Destinul: un alt fenomen singular. Ce are de făcut ştiinţa cu acest destin? Îi
poate propune valori: discutabile sau nu, puţin importă; într-o religie sau alta, nu
contează. Dar sunt valori. Ideea pe care o avansez acum (şi mulţi sunt cei care o
avansează azi în lume) e că, până la urmă, ştiinţa şi religia sunt, una fără cealaltă,
oarbe.
L.B.: Totuşi, cum s-a ajuns la disputa dintre ele, pentru că astăzi suntem nevoiţi să
înaintăm ideea unui dialog, a necesităţii unui astfel de dialog?
B.N.: Disputa are origini multiple, complicate, dar să încercăm să simplificăm puţin şi
această chestiune. Disputa se creează dintr-o alunecare de la postulatele lui Galilei
(care sunt impecabile, deci fără păcat), postulate ce au fost, însă, transformate în timul
Renaşterii, dar mai ales în timpul epocii Luminilor, alunecând spre ideea că orice adevăr
nu poate fi decât un adevăr al Raţiunii. Astfel, ne-am trezit în Franţa, la Notre-Dame, în
catedrală, că, în loc să punem statuia Fecioarei Maria, o punem pe aceea a unei
târgoveţe franceze, care era în postura de zeiţă a Raţiunii; aceasta, într-o epocă
revoluţionară care a găsit ideea alunecării spre raţiune, ca singur element explicativ al
lumii. Raţiunea – numai Raţiunea, adevărul – numai adevărul ştiinţific: astfel a fost
generat scientismul, care nu este o ştiinţă, ci o ideologie (,,Singurul adevăr este adevărul
ştiinţei!”). Deci confruntarea a venit din această alunecare (de orgoliu) a omului, care sa
crezut egalul lui Dumnezeu, înlocuind raţiunea divină cu raţiunea umană şi adevărul
unui mister cu adevărul legat de reprezentare: reprezentările au fost puse în locul
misterului. Prin această derivă, care este într-un fel naturală în natura umană, s-a ajuns
la această dramă de conflict profund. De cealaltă parte, religiile au negat statutul
ştiinţei: printr-o reacţie defensivă, prin intermediul reprezentanţilor lor, şi-au format şi
formulat mijloace de apărare. E apărarea prin atac, în sensul negării valorii
adversarului. Or, din adversari, ştiinţa şi religia pot deveni cooperanţi, pentru o
receptare a valorilor într-o lume care se află într-o fragmentare accelerată.
Fragmentarea accelerată înseamnă lipsă de valori. Valorile cine le poate da astăzi? Nu
le poate da religia, nu le poate da ştiinţa. Dar cine le poate da? Le poate da dialogul.
Aici este ideea centrală a dialogului: dialogul între ştiinţă (care captează ceea ce este
bun în timp) şi religie (care captează ceea ce este bun în eternitate). Dar nu se poate să
existe cu succes una fără cealaltă. Eliade avea acest cuvânt magnific: transistorie. El
înţelegea istoria – fără evenimente epifanice – doar ,,povestirea unui nebun” (ca să îl
cităm şi pe Shakespeare) – iată ce devine istoria fără ceea ce este dincolo de sine.
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
6
L.B.: Or gândirea Dvs. tocmai aceasta încearcă să demonstreze (şi mă refer inclusiv la
conceptul de transdisciplinaritate), faptul că există, chiar la niveluri diferite de realitate,
posibilitatea unui dialog. Vă mărturisesc că m-a mirat să constat că noţiunea nivelurilor
de realitate (care este unul dintre conceptele de bază ale transdisciplinarităţii) este
concordantă cu Scriptura. Vă spun şi la ce nivel. Ziceaţi undeva că sunteţi uimit de modul
în care omul reuşeşte să găsească toate riscurile şi contradicţiile unei probleme, fără, însă,
a înţelege coerenţa şi propunerea esenţiale. În Referatul biblic al creaţiei şi, mai exact, în
disputa din jurul acestui referat, observaţia Dvs. se potriveşte foarte bine. Dacă am reuşi
să înţelegem că Pavel are dreptate când spune că ,,Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria…”, am înţelege şi că Revelaţia naturală poate fi cu
succes atribuită ştiinţei, în timp ce Revelaţia supra-naturală poate fi cu succes atribuită
religiei. Transdisciplinaritatea are, deci, puterea de a aşeza ştiinţa şi religia la aceeaşi
masă a dialogului, dar trebuie să o facă, mai ales astăzi, sistematic; ştiinţa şi religia nu
mai sunt doar într-un dialog de idei; mă refer la caracterul lor instituţional şi
instituţionalizat. Credeţi că acest caracter instituţionalizat al religiei şi al ştiinţei, astăzi,
împiedică într-o oarecare măsură acest dialog, sau îl facilitează?
B.N.: Amândouă. Şi îl împiedică, şi îl facilitează. Depinde de persoană, depinde de cine
reprezintă aceste instituţii. Dacă este cineva luminat, poate să facă loc dialogului,
fiindcă instituţia reprezintă un loc de putere foarte important; ea poate produce mijloace
de dialog, care sunt încarnate într-o situaţie determinată de globalizare (care cere
eforturi extraordinare unei naţiuni sau unui stat ca să supravieţuiască în contextul
dizolvării identităţii). În acest sens, totul depinde de personalităţile care coordonează
aceste instituţii: dacă ele captează această necesitate, dialogul va fi foarte lung şi foarte
posibil. Sigur că acest dialog nu trebuie limitat numai la ştiinţă şi religie, el trebuie
extins la arta vizuală, la poezie, la toate domeniile cunoaşterii. Câteodată spun în mod
provocator că transdisciplinaritatea este un ecumenism generalizat. Discutând despre
dialogul ştiinţă-religie, cum să excluzi din discuţie dialogul cu arta (în cazul Ortodoxiei,
dialogul cu iconografia, arta icoanelor aducând un sens acestui dialog).
L.B.: Sau dialogul dintre poezie şi ştiinţă; ,,Cosmologia jocului secund” e o dovadă.
B.N.: …Sau Blaga, pentru a rămâne pe tărâm transilvan! Deci potenţialităţile sunt
enorme, dar ele pot fi transformate într-un fel de curent de idei. De aceea, repet, ceea ce
mi se pare foarte important este intrarea transdisciplinarităţii în domeniul universitar.
Cu greutate, pentru că birocraţia este aceeaşi peste tot. Trebuie aprobări, trebuie
înfiinţate diverse comisii naţionale de acreditare, fiindcă, pentru schimbarea unui cuvânt
(după cum suntem obişnuiţi în fragmentare), trebuie introdusă o nouă disciplină. Or,
dacă vii şi spui ,,Nu este o nouă disciplină!”, atunci unde îţi ai locul?
L.B.: …Din punct de vedere instituţional.
B.N.: Exact.
L.B.: Poate discutăm puţin şi despre cadrele, contextele în care demersurile Dvs. se
concretizează.
B.N.: Da. Este foarte important. Ambiţia mea, de câţiva ani, este introducerea tezelor de
doctorat cu caracter transdisciplinar. Ele au existat întotdeauna, în diverse discipline: în
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
7
filosofie, în ştiinţă, în pedagogie; dar nu-şi găseau un loc al lor, o nişă a acestor teze,
care sunt cercetări în domeniul inter-secţiei, cercetări a ceea ce există între discipline, a
ceea ce traversează şi a ceea ce depăşeşte orice disciplină. În Franţa, de pildă, sunt două
universităţi, la Tours şi la Vincennes, unde mai apare din când în când câte o teză
transdisciplinară, dar nu este un loc doar pentru aceste teze. Cerinţe există peste tot, dar
studenţii se tem să facă un asemenea doctorat; ei spun ,,Ce facem după aceea?”, de
vreme ce nu există recunoaşterea instituţională a unei discipline transdisciplinare bine
determinate. Deci este o poveste de inventivitate instituţională. S-au găsit mijloacele în
două locuri până acum, ceea ce este totuşi mult, pentru că este un lucru recent. Primul
loc este la Cluj, la Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, şi trebuie să exprim omagiul meu
foarte sincer domnului profesor Marga, care a captat această necesitate, dând
posibilitatea unui curs şi a unui doctorat chiar în transdisciplinaritate (bineînţeles,
înscris într-un loc care este filosofia, un cadru instituţional mai larg; şi este foarte bine
să fie aşa, pentru că în acest fel nu am provocat seisme administrative). Acelaşi lucru se
întâmplă acum la Stellenbosch, o universitate importantă din Africa de Sud – şi una
dintre cele mai importante din Africa –, unde se introduc studii doctorale şi un doctorat
transdisciplinar. Imediat ce vă acord interviul şi după ce îmi termin cursurile aici, plec în
Africa de Sud, pentru montarea acestor studii doctorale la Stellenbosch University.
Lucrul e pasionant pentru mine, pentru că aşa se poate face transmisie. Va fi greu la
început, fiindcă fiecare va privi cu o oarecare suspiciune: ,,Ce înseamnă asta? Despre ce
este vorba? Ce vizează? Care este scopul?” În fond, nu este niciun scop de putere sau
altceva; este vorba pur şi simplu de o transmitere de cunoştinţe şi de un răspuns la o
necesitate care este mondială. Eu cunosc situaţia în toate ţările şi ştiu că, de exemplu, la
Cluj, ar veni mâine zece oameni de primă mână, chiar unii profesori ajunşi la ultimul
stadiu de titlu academic, care să-şi facă o teză de doctorat transdisciplinar aici. Dar nu
au mijloacele instituţionale, pentru că trebuie să reînceapă viaţa de student, iar asta nu
se poate, în cazul unei personalităţi. Dar cerinţe există peste tot. Până la urmă,
transdisciplinaritatea e un pariu foarte mare, care nu este doar de ordin epistemologic
sau filosofic, este chiar un pariu de ordin social şi politic.
L.B.: …Şi pe care cu bucurie constat că, iată, Universitatea noastră mizează. Dvs. mai
aveţi, pe lângă această încercare de introducere la nivelul doctoratelor a
transdisciplinarităţii, diferite programe în care sunteţi implicat. Mie îmi vine în minte
acum programul pe care îl desfăşuraţi împreună cu doamna Magda Stavinschi. Despre ce
este vorba mai exact?
B.N.: Este vorba de o utopie a mea, şi anume să pot să consacru timp, de asemenea
pentru acţiune. Pentru că eu sunt făcut oarecum pentru reflecţie, pentru cărţi, pentru
scris. Îmi aduc deci şi această idee a acţiunii. S-a întâmplat să frecventez cam din anii
2000 (deci de bună vreme) o fundaţie americană, Templeton, foarte bogată, care este
specializată în această ofertă de sponsorizare a programelor de dialog între ştiinţă şi
religie. Am încercat să-i conving: unu – că Ortodoxia există, doi – că România există. A
luat cam doi ani să-i conving. Ei, fiind oameni pragmatici, au venit şi au vizitat; printre
altele, i-am făcut să-l viziteze şi pe Părintele Galeriu, care era încă în viaţă.
L.B.: Deci înainte de 2004.
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
8
B.N.: Sigur. Primul congres a avut loc în 2001, la Academia Română şi la Institutul
Francez din Bucureşti.
L.B.: Eugen Simion v-a fost de ajutor?
B.N.: Da, de foarte mare ajutor, pentru că el a înţeles de la bun început pariul şi nu a
ezitat să plaseze dialogul între ştiinţă şi religie ca fiind prioritar în Academia Română,
ceea ce chiar şi pe mine, ca membru al Academiei, m-a mirat (şi m-a mirat într-un sens
bun). A fost şi o surpriză plăcută. Am avut tot sprijinul său şi ne-a ajutat să ajungem
acum un an la un mare program de 3 ani, care are vreo şapte poli universitari în
întreaga ţară. E primul program naţional, în cadrul acestei fundaţii Templeton, şi vă
mărturisesc că eram în competiţie cu Vaticanul. Până la urmă şi Vaticanul, dar şi noi am
obţinut finanţarea. Deci s-a pornit acest program, care consistă în cercetare, în
conferinţe regionale, în conferinţe internaţionale, în cursuri, în publicaţii. Revin la
publicaţii – fiindcă asta este, totuşi, prima mea pasiune şi plăcere. Sunt mulţumit că în
acest cadru reuşim să publicăm o colecţie – care e prima colecţie din lume – de ştiinţă şi
religie, la Editura Curtea Veche. Nu întâmplător am ales această editură, întrucât
vroiam să avem o dimensiune umană, pentru a putea colabora. Dialogul nostru e
impecabil. Noi aducem, desigur, sprijinul nostru financiar, dar nu finanţăm în întregime
cărţile. E un acord de colaborare. Editura plăteşte o parte, noi o parte, şi, în felul acesta,
am reuşit acest miracol, pe care nici în Franţa, unde am condus două colecţii până
acum, nu l-am reuşit; nu am publicat acolo nouă volume la un an de la deschiderea
colecţiei, precum la Curtea Veche. Şi nu este vorba de orice volume: deocamdată sunt
mai ales traduceri, pentru că acest dialog al ştiinţei cu religia – domeniu oarecum virgin
în România – nu este defrişat, nu este cunoscut încă.
L.B.: Dar aţi dovedit că e posibil.
B.N.: Am dovedit că e posibil, dar pentru aceasta trebuia să aducem informaţia
necesară, să creăm o bibliotecă, să arătăm ce s-a făcut, mai ales în ţările anglo-saxone,
în domeniu. Catolicii, bineînţeles, dar nu numai catolicii, ci şi protestanţii, au fost printre
primii care s-au lansat în acest dialog (şi încă într-un mod foarte profund).
L.B.: Cred că au ştiut şi de ce! Care sunt bazele fundamentale, care sunt garanţiile acestui
dialog ştiinţă-religie?
B.N.: Conştiinţa pariului şi oamenii care au dublă formaţie. Mulţi dintre ei sunt şi
oameni de ştiinţă, şi teologi. Dau un singur nume: John Polkinghorne; pe vremea când
eram student, era deja un nume cunoscut în fizică, care a devenit acum pastor anglican şi
care este una dintre marile autorităţi în domeniul dialogului despre care vorbim. Deci
sunt oameni care au dubla formaţie şi mă bucur că şi în România încep să apară în
rândul generaţiilor tinere astfel de personalităţi.
L.B.: Cristian Bădiliţă, Mihail Neamţu, Adrian Lemeni…
B.N.: …Răzvan Ionescu şi mulţi alţii; deci tineri care au dublu doctorat în ştiinţă şi
teologie, ceea ce e minunat, fiind vorba, în fapt, de o dublă competenţă. În plus, există o
cercetare foarte profundă, deja făcută. Nu trebuie să redescoperim America. Înainte să
facem lucruri originale, trebuie să ştim ce s-a făcut altundeva. Aşadar, prima parte a
colecţiei noastre (Ştiinţă şi Religie), pe care o coordonez la Curtea Veche împreună cu
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
9
doamna Stavinschi, a fost crearea unei biblioteci. Acum punem accentul pe lucrări
originale, pe creaţii. Deja avem astfel de lucrări…
L.B.: …care cred că provin prin şi din faptul că, în natura lor, ştiinţa şi religia sunt
suficient de reductibile şi de compatibile. Aceste lucrări stau de partea garanţiei că religia
şi ştiinţa nu sunt ireconciliabile.
B.N.: Dar cine a decis că sunt ireconciliabile? Materialismul dialectic? Scientismul?
Neoateismul contemporan (pe care trebuie să-l luăm în seamă)? Sigur că nu trebuie
reprezentat un tablou idilic al acestei situaţii, pentru că rezistenţele sunt foarte mari
(referindu-mă aici la proiectul din România), rezistenţe ce pot veni şi din partea
oamenilor de ştiinţă, şi din partea instituţiilor religioase.
L.B.: Este pregătită Ortodoxia românească pentru acest dialog? Biserica Ortodoxă
Română e pregătită ea la acest moment?
B.N.: Eu cred că este: prin trecutul ei, prin gânditorii pe care i-a avut (îi citez doar pe
Stăniloae sau pe Scrima, acesta din urmă fiind un ecumenist convins). Dar trebuie privită
cu multă atenţie situaţia. Rezistenţa oamenilor de ştiinţă vine de la ideea că e o
pervertire, o prostituare a ştiinţei acest dialog cu religia: ceea ce pe un anume plan este
just, dar cu totul fals pe un altul. Depinde cum este realizat acest dialog, care nu e făcut
pentru convertirea ştiinţei la religie. Dialogul este făcut pentru dialog, pentru găsirea
unui terţ, a unei transmiteri, a unei transmisiuni. ,,Trans-” înseamnă terţ. Aici este
dificultatea. Trebuie să existe un limbaj terţ, care conciliază aparentele incompatibilităţi.
Iată rolul transdisciplinarităţii. Dar, din cauza acestui rol de terţ, ea e percepută ca un
fel de pericol şi de o parte, dar şi de cealaltă. De partea ştiinţei, e pericolul dizolvării
într-un fel de magmă a unităţii cunoaşterii, în care nimic nu mai poate fi distinct (ceea ce
este fals; pentru cine studiază transdisciplinaritatea este invers, pentru că fiecare
identitate se poate întări prin dialog). De partea religiei, transdisciplinaritatea apare ca
pericol al unei erezii, în sensul că ar fi o nouă religie; s-a spus şi s-a scris lucrul acesta,
ceea ce este cu totul fals şi chiar puţin naiv. Cum să fie o nouă religie, dacă este o
metodologie? Or metodologia nu este un sistem de gândire; ea oferă mijloacele pentru
un sistem de gândire (şi mai ales mijloacele de dialog, despre care am vorbit). Am găsit
de asemenea scris într-o carte, care era prezentată ca un fel de manual de teologie
dogmatică, că terţul inclus (concept introdus în epistemologie de Ştefan Lupaşcu) ar fi o
erezie din punct de vedere ortodox. De unde vine asta, decât dintr-o apropiere puţin
primitivă, simplistă a termenului? Lucrurile acestea nu trebuie ignorate! Ele există şi
sunt un obstacol în calea dialogului. Pentru cei care, însă, înţeleg despre ce este vorba,
importantă e clarificarea liniştită, cu răbdare, pedagogică, a mizei şi posibilităţii acestui
dialog. Care e această miză pentru religie? Vă spun, din punctul meu de vedere (fiindcă
am experienţa a 40 de ani în Occident, în Franţa). Marele pericol este dizolvarea tuturor
religiilor într-o religie mondială, fundată pe o putere economică mondială. Ideea s-a
formulat deja, pot da sursele bibliografice: în noua ordine mondială trebuie să existe o
ordine politică, economică, deci şi religioasă. Asta ar fi groaznic, fiindcă ar fi o religie
de tip McDonnald’s. Deci pericolul dizolvării religiilor mari, care s-au impus în cursul
istoriei, nu trebuie neglijat. Sfârşitul religiei (ca şi deja anunţatele sfârşituri ale istoriei
şi ştiinţei) nu e virtual, dacă religiile care azi au identitate se dizolvă într-o magmă
mondială. Or transdisciplinaritatea oferă mijlocul metodologic pentru a păstra
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
10
identitatea în perspectiva unităţii şi a diversităţii, simultan. Aceasta înseamnă terţ inclus,
pe un anume plan: şi posibilitatea de a-ţi păstra identitatea, şi posibilitatea de a
participa la concertul mondial.
L.B.: Aţi participat în 1992, la Vatican, la reechilibrarea relaţiei dintre ştiinţă şi religie,
când Galileo Galilei (şi aportul său la ştiinţa modernă) a fost reconsiderat şi reabilitat de
către Biserica Catolică. Este un moment simbolic, dar nu doar simbolic, ci fundamental,
al istoriei relaţiei dintre cele două domenii de cunoaştere. Putem să fim optimişti după
semnalul dat de Vatican acum aproape două decenii, când Dvs. aţi fost invitat ca expert
internaţional la desfăşurarea lucrărilor prezidate de Ioan Paul II?
B.N.: Vă mulţumesc pentru informaţia bogată pe care o aveţi şi vă sunt foarte
recunoscător pentru această întrebare. A fost un moment istoric, într-adevăr: sfârşitul
procesului lui Galileo Galilei care, cum aţi spus, a fost declanşat de Papa Ioan Paul al
II-lea. A fost constituită o comisie dirijată de cardinalul Poupard, care a studiat foarte
atent documentele procesului. În această comisie au fost invitaţi membri ai Academiei
Pontificale de Ştiinţă şi experţi internaţionali. Din Franţa am fost invitaţi eu şi René
Thom. Am fost prezenţi la acest moment istoric excepţional. A fost de necrezut să auzi în
secolul pe care l-am trăit un papă care să vorbească despre faptul că în trecut a fost o
eră a simplicităţii şi că în prezent trăim o epocă a complexităţii, a multiplicităţii, în ceea
ce priveşte adevărul. A fost un mare moment istoric, când doar cineva ca Ioan Paul II
putea face o astfel de declaraţie. E un om care m-a marcat foarte mult în viaţa mea. Lam
văzut când începuse deja să fie bolnav; era şi obosit, era lângă mine, într-o sală
impresionantă de la Vatican (unde a avut loc o fastuoasă ceremonie de pronunţare a
verdictului final al procesului): când a început să vorbească, lumina i-a traversat fiinţa.
I-am simţit prezenţa, care îi era inspirată cu siguranţă şi de formaţia sa filosofică. Mai
mult, înaintea ceremoniei, închipuiţi-vă despre ce am vorbit câteva minute: despre Jakob
Böhme.
L.B.: …Care a făcut obiectul unui studiu de-ale Dvs.
B.N.: Aşa e. Dar a fost minunat să auzi cuvintele de apreciere ale unui papă, despre
cineva care a fost considerat eretic în timpul lui Galilei.
L.B.: Cum aţi trăit, ca om de ştiinţă, această reechilibrare dintre religie şi domeniul de
cunoaştere pe care vi-l aleseseţi la începutul carierei?
B.N.: Ca pe o recunoaştere a necesităţii dialogului, necesitate ce a fost spusă într-un
mod foarte clar, pe un ton foarte argumentat, dându-se toate elementele procesului,
multe, care sunt ignorate de marele public şi în care Galilei nu apare exact cu figura de
martir (pe care Brecht, de pildă, a transmis-o în piesa sa). Lucrurile sunt mult mai
complexe, ele privind definiţia adevărului. În germene, în gândirea lui Galilei era
prezent deja scientismul. Aceasta e problema. Sigur că Biserica Catolică şi-a recunoscut
atunci greşeala, în sensul unei aprecieri (pozitive) mai nuanţate după 1992, a acestui
mare om de ştiinţă. În acelaşi timp, însă, ca să vă răspund complet, am simţit atunci că
momentul extraordinar al naşterii ştiinţei moderne şi momentul extraordinar care e
prezentul s-au reunit, amândouă, într-un fel de cerere de afirmare a necesităţii dialogului
între ştiinţă şi religie, în particular, ca şi între toate domeniile cunoaşterii, în general.
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
11
L.B.: Suntem mulţumiţi că atunci, în 1992, a fost şi cultura română reprezentată la
Vatican, cu atât mai mult cu cât Catolicismul a dat prin acel sfârşit de proces semnalul
regândirii raporturilor dintre religie şi ştiinţă. Dvs. importaţi de mulţi ani în România
această dezbatere. Consideraţi cultura română suficient de pregătită pentru acest dialog?
Promite cultura română lucruri demne, astăzi?
B.N.: Cultura română, cum bine ştiţi, e foarte contradictorie. Ea are multe faţete. O are
pe cea a trecutului, care are un fundament istoric considerabil, dar suportând o negare a
acestui trecut, în sensul unei modernizări excesive, a unei treceri foarte rapide în
mondializare. Aceeaşi ambiguitate despre care vorbeam în cazul dialogului ştiinţăreligie
există şi în cultura română, aşa cum o văd eu de dincolo şi de aici.
L.B.: Dar cum e receptată, de pildă, cultura română, la Paris? Suntem receptaţi, mai
exact? Existăm?
B.N.: Pot să vă spun adevărul? Nu prea suntem receptaţi… Iar când sunt ocazii să fim
receptaţi, se întâmplă lucruri ciudate: să vină, de pildă, unele personalităţi să spună
,,Cultura română e o cultură mică, minoră.”
L.B.: Doar pentru că e marginală geografic…
B.N.: Doar pentru că nu are numărul de exemplare de cărţi vândute în Occident! E mult
mai mic numărul de cărţi vândute în România, decât numărul de cărţi vândute în
America. Dar ce dacă…? Ce importanţă are lucrul acesta pe planul spiritului?
L.B.: Nu avem nici un beneficiu de pe urma faptului că în Franţa am avut marile figuri
ale generaţiei ’27? Astăzi, chiar, sunt nume citabile, foarte cunoscute în Franţa, provenind
din cultura română.
B.N.: Avem un beneficiu enorm. Chiar eu însumi am încercat să contribui la acest
beneficiu, prin fondarea colecţiei „Românii din Paris”, pe care am coordonat-o la
Editura Oxus şi în cadrul căreia am publicat zece monografii despre oameni ai culturii
române de primă mână. Dar acest lucru nu este suficient! Trebuie dusă o politică
coerentă. Majoritatea francezilor nici nu ştie că Cioran a fost român. Majoritatea
francezilor nici nu ştie că Brâncuşi a fost român (Brancuzi, cum îl pronunţă francezii)!
Nu se ştie! De ce? Pentru că nu există o politică coerentă.
L.B.: Dusă din interiorul României, de acasă…
B.N.: Dusă de acasă! Acesta e lucrul pentru care eu mă lupt cât pot (şi aici, pe planul
utopic al acţiunii). Găsesc interlocutori, găsesc oameni care înţeleg foarte bine lucrurile
acestea. Dar trebuie mijloace instituţionale necesare. Nu înseamnă că doar Statul trebuie
să facă aceste lucruri, bineînţeles că nu am viziunea aceasta birocratică şi
administrativă. Dar Statul are mijloacele cele mai importante!
L.B.: Dar e capabilă cultura română actuală să provoace Europa la un dialog consistent şi
solid?
B.N.: Bineînţeles, deoarece cultura română are talente foarte mari astăzi; nu o să dau
nume, pentru a nu face clasamente, dar le ştiu în mintea mea. Eu urmăresc ce se publică
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
12
în romane, în poezie, în filosofie. Numele sunt foarte importante, dar când sunt dizolvate
într-o cultură spusă «minoră», care se prezintă ca fiind minoră, e evident că nu vor avea
niciun impact. După cum spunea un prieten al meu, care a fost ambasador al Braziliei în
România, românii nu au ambiţia de-a-şi apăra propriile valori.
L.B.: În cazul acesta, şansele întrării noastre într-un canon (nu neapărat occidental!) sunt
mici?
B.N.: Nu, nu sunt deloc mici, fiindcă noi întotdeauna am fost la limita Occidentului, după
cum am fost şi la limita Orientului. Acesta este avantajul nostru enorm: putem fi oameni
ai transgresiunii frontierelor. Şi nu este o întâmplare faptul că unii s-au născut în
România! Cine a inventat teatrul absurdului oare?
L.B.: Cel care a spus ,,Dacă eram francez, eram genial…”!
B.N.: Păi da, şi a scris cartea aceea, care era o negare a marilor valori din România,
dar care s-a întors la România la sfârşitul vieţii lui. Iar cartea lui Matei Călinescu, pe
care a publicat-o în colecţia mea de la Paris, la Oxus, despre «dubla identitate a lui
Ionescu», e foarte relevantă în această problemă! De asemenea, îl invoc pe Eliade,
fondator al istoriei moderne a religiilor. Cum s-a întâmplat că vine de aici? Ştefan
Lupaşcu, un om al transgresiunii. Sau oameni vii: Matei Vişniec, Andrei Şerban, alţii…
De ce vin ei din România? Pentru că istoria noastră ne face să nu avem o mare istorie,
după cum se exprima Cioran. Noi nu am cucerit alte ţări, noi nu am constituit imperii:
deci nu am construit marea Istorie. Astfel că a trebuit să ne întoarcem înăuntru:
înăuntrul nostru. Acesta e marele secret al culturii române.
L.B.: Înţeleg că avem o cultură care poate susţine un discurs coerent şi valid în faţa
Europei. Nu suntem cumva dezavantajaţi de faptul că nu avem o limbă de circulaţie?
B.N.: Nu doar de limbă este vorba. E vorba de lucruri pe care noi nu le înţelegem. Noi
nu concepem coexistenţa contrariilor, persistând într-o obsesie a unei logici adversative.
Dau un exemplu simplu: respectul adversarului. Trebuie să-ţi respecţi adversarul, ca să
te poţi întări în propria ta poziţie. Dacă îl distrugi, te distrugi pe tine! Sigur că sunt
lucruri care se învaţă, iar aderarea la UE este o şansă enormă. Revenind la lucrurile
locale, vă spun că sunt foarte fericit să fiu profesor în cadrul unei facultăţi de studii
europene. Chiar dacă această facultate s-a fondat în perspectiva aderării, ea va putea
juca un rol important, chiar în ceea ce vorbim: în constituirea unui pol de reprezentare a
culturii şi civilizaţiei române inclusiv pe viitor, în perioada de post-aderare. Şi cred că
toate calităţile umane şi de informaţie sunt prezente la Universitatea din Cluj. Inclusiv la
revista dumneavoastră.
L.B.: Vă consideraţi un ambasador al culturii române?
B.N.: Nu, eu nu mă consider ca nimic. Şi nu vă spun asta printr-o falsă modestie. Nu am
nici un fel de titluri, nu am nici un fel de reprezentare; nu mă reprezint decât în ideile
proprii, încerc să fiu onest cu mine însumi, nu am nici un fel de misiune şi nici nu aş vrea
să am, pentru că nu aş mai fi liber. Libertatea mea este să fiu conform propriilor mele
credinţe şi convingeri.
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
13
L.B.: Aţi absolvit un liceu pe care, cu câţiva ani înaintea Dvs., îl absolviseră nume ca
Nichita Stănescu sau Eugen Simion. Aş alege cea dintâi figură a culturii române. Nichita
Stănescu a lăsat în urma sa o operă poetică esenţială pentru literatura noastră. Mai e
capabilă cultura română să dea astăzi o figură ca Nichita Stănescu?
B.N.: De ce nu? Cu atât mai mult, aş spune, în condiţiile de astăzi; astăzi, când pariul
este mult mai mare decât atunci. Pariul unei globalizări este mult mai mare decât pariul
dintr-un sistem totalitar, care era destinat pierii în orice caz. Cred că şansele culturii
române sunt şansele aducerii unei dimensiuni spirituale în Europa, care îi lipseşte
deocamdată acesteia. Aşa cum o văd eu de acolo, din Franţa, Europa este foarte
puternică economic, începe să fie puternică politic; dar ce-i lipseşte foarte mult este
dimensiunea spirituală. Cred că bogăţia noastră – a culturii române – (şi sper să nu mă
înşel, să nu fiu prea idealist ori utopic) este să aducem în Europa această dimensiune
spirituală. În acest sens, când am primit un premiu la Atena, anul trecut, spuneam că ar
trebui construită o axă (că tot este moda…) Atena – Bucureşti – Paris, unde polii
trecutului (în sensul spiritualităţii – Atena, al modernizării – Parisul şi al tranziţiei –
Bucureştiul) să joace un rol de axă spirituală europeană foarte interesantă. Balcanii să
fie, deci, prezenţi în acelaşi timp prin ceea ce au valoros, şi nu doar altminteri. Acum
Balcanii sunt dezavuaţi; pronunţarea acestui nume coincide oarecum cu o insultă. Dar
Balcanii au avantajul enorm al transgresiunii în muzică, în artă, în spiritualitate. Cum a
apărut, oare, Anton Pann, aici, în România?
L.B.: …şi pe care Ion Barbu, de gândirea căruia Dvs. v-aţi ocupat, îl admira atât de mult!
B.N.: Văd că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi vă mulţumesc! Da, aşa e, pe care
Barbu, deşi foarte diferit, îl aprecia. E vorba de un balcanism nu de duzină, de tejghea,
de mahala: e vorba de un balcanism al Sofiei şi al înţelegerii lumii dincolo de aparenţe…
L.B.: …O ,,Grecie mai pură”!
B.N.: O ,,Grecie mai pură”, exact! Eu cred că România poate juca rolul unei ,,Grecii
mai pure”. Aceste cuvinte ale lui Ion Barbu au fost profetice.
L.B.: Din cultura română, generaţia tânără actuală va trebui să ducă mai departe
patrimoniul spiritual pe care îl avem. Credeţi că tinerii de astăzi (Dvs. şi lucraţi cu ei la
Universitate) pot să facă ceea ce, să zicem, prin 1959, făcea la Braşov tânărul Nicolescu
Basarab, când, la prima olimpiadă internaţională de matematică, obţinea aurul?
B.N.: Cu siguranţă. Tinerii de astăzi sunt străluciţi. Am mari contacte cu tinerii. Drept să
vă spun, nu ştiu dacă este un efect al vârstei, dar nu mai pot suporta prea mult oamenii
de vârsta mea. Fac exact ca Rosetti, care era mentorul meu spiritual şi care se înconjura
întotdeauna de oameni mai tineri. Dar… Există o condiţionare. Pe majoritatea tinerilor
străluciţi pe care i-am văzut am întâlnit-o în Occident. I-am văzut pe aceşti tineri în
Franţa, de pildă, unde sunt cei mai buni elevi ai Şcolii Normale Superioare. Sunt cei mai
buni în cercetare, în matematică, în fizică, în alte ştiinţe. Ei spun: ,,Nu ne mai
întoarcem!”, ,,De ce nu vă mai întoarceţi? Pe vremea mea, nu ne puteam întoarce. Dar
voi puteţi să o faceţi!”. ,,Nu e nici un viitor acasă!”, ,,Şi cine construieşte viitorul?”.
Aşadar, tinerii de azi sunt foarte inteligenţi şi au condiţii infinit mai bune decât cele pe
care tinerii generaţiei mele le aveau. Dar cu o condiţie: să ţină minte de unde vin! Altfel,
SCARA LUI IACOB
Luigi BAMBULEA în dialog cu Basarab NICOLESCU
– despre dialogul dintre ştiinţă şi religie şi despre cultura română actuală –
14
îşi vor nega propria lor valoare. Merg chiar mai departe: pe plan profesional, vor reuşi;
dar pe plan personal, de viaţă individuală, nu vor fi ei înşişi. În cartea pe care am scris-o
împreună cu Michel Camus, tradusă la Curtea Veche, este vorba de Rădăcinile libertăţii,
vorbesc despre un copac care în exil trebuie să-şi întoarcă rădăcinile spre cer. Aşa am
supravieţuit. Am supravieţuit dincolo pentru că mi-am întors rădăcinile spre cer. Dar
acum se poate altfel. Cu mijloacele actuale de transport, cu posibilităţile de circulaţie şi
de uniformizare a diplomelor şi a titlurilor, Europa e un sat mic: poţi pleca dincolo, poţi
locui în Occident, te poţi întoarce, poţi merge iar în lume. Dar să nu te mai întorci
niciodată în România cred că e un lucru foarte grav, acum, în condiţii de libertate.
L.B.: Care ar fi, deci, mesajul Dvs., sau cuvintele pe care orice generaţie tânără, de
oricând, ar trebui să le reţină de la Basarab Nicolescu?
B.N.: Gândiţi-vă întotdeauna care este sursa rădăcinilor dumneavoastră, de unde vin,
care sunt. Care este pasiunea dumneavoastră reală? Aceasta ar fi întrebarea mea: care
vă este pasiunea?