Platon – Dialogul lui Menon

  Subiectul acestui dialog  este expus de catre  Platon sub forma unei întrebări: “Se poate învăța virtutea? “.O intrebare aparent simpla,dar care genereaza dificultati prin simplitatea ei.

Cand vorbim de virtute,mintea noastra pare sa se indrepte spre cele 4 cardinale pe care le regasim in viata de zi cu zi ,ci anume : prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. Multi dintre noi consideram ca virtutea reprezinta moralitatea unui individ si ca este strans legata de antiteza bine-rau. Pentru Socrate este suficient să cunoşti binele pentru a-l practica, prin consecinţă, ştiinţa este virtute, iar ignoranţa viciu. Dar oare putem noi oamenii sa stim ce reprezinta binele sau rau in sensul sau ontologic? Ceea ce consideram noi bine poate provoca un rau,o durere persoanei de langa noi. Oare nu ne referim la corectitudine si solidaritate atunci cand vorbim de virtute sau ne referim la ceva mai presus de aceste caracteristici umane?
Oare virtutea se invata sau o dobandim la nastere precum un dar divin?
  In zilele noastre,atunci cand facem referire la ceva,inevitabila pare sa ne raportam la ceea ce spune biserica. Pentru multi dintre noi parca e mai usor sa credem ceea ce ni se spune si sa nu contestam acel lucru din teama de a nu sparge barierele ,limitele impuse de noI insine pentru a sta in continuare in zona de confort. In antichitate lucrurile stateau cu totul si cu totul diferit,caci oamenii isi puneau o multime de intrebari si apelau la filosofi pentru a asculta opinia lor. Pentru greci religia juca un rol important .Aceasta religie era o religie fara dogme, fara un credo rigid si fara texte sacre. Acest fapt facea ca preotilor sa nu li se ceara o pregatire teologica speciala, asa cum se intampla in alte zone ale lumii antice. Practic, orice cetatean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie intamplator, prin tragere la sorti, fie prin alegere.  Zeii Greciei antice, la inceputurile istoriei, erau atotputernici.      Deasupra lor era doar Destinul – legea suprema a Universului, carele asigura stabilitatea si ordinea.    Cu timpul insa, zeii au fost antropomorfizati, fiind inzestrati cu calitati si defecte, cu virtuti si vicii umane. Astfel, zeii greci au luat parte la procesul numit umanizare. Legat de  formele de cult  ale grecilor din antichitate putem afirma ca  cele mai importante erau rugaciunea, purificarea, sacrificiile si respectarea sarbatorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale, fiecare zeu avand preferintele sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita – capra, Asclepios – cocosul.
  Revenind la dialogul expus de Platon- la întrebarea pusă de Menon, Socrate răspunde că încă nu a cunoscut un om care să știe ce-i în sine virtutea.
Menon  considera ca există multe feluri de virtuți. De exemplu considera ca la bărbat virtutea stă în capacitatea de a călăuzi bine treburile statului și astfel de a face bine prietenilor prigonind dușmanii și veghind asupra sa însuși, ca să nu sufere, in timp ce la o femeie virtutea constă în a-și administra bine casa, păstrându-i avutul interior și fiind ascultătoare bărbatului.
Din dialog rezultă că există atâtea virtuți câte feluri de fapte, câte vârste și categorii sociale sunt: bărbați, femei, copii, bătrâni, liberi, sclavi, etc.
Pe parcursul acestui dialog,Socrate înceracă să identifice caracterul general al virtuții, și să-l diferențieze de esențialul conținut al tuturor virtuțiilor,caci pe el nu il interesa fiecare virtute in parte.Menon incerca sa defineasca virtutea,insa Socrate nu era de acord cu niciuna dintre notiunile date de Menon. O primă definiție încercată de Menon arata virtutea ca o „capacitate în arta de a cârmui oamenii”. Socrate nu a fost de acord cu spusele lui Menon si astfel  a respins aceasta definitie pe motiv că era o virtute particulara si ca ea nu avea caracter general. Socrate considera această definiție neinteresanta căci era ca și cum ai vrea să definești figura geometrică zicând: „cercul este figura geometrică”. În realitate cercul – această figură rotundă – nu-i decât una din figurile geometrice.
  In a doua definiție a virtuții data de Menon se spunea asa „să dorești cele frumoase și să fii în stare a le agonisi”. Socrate  a criticat ambele părți ale definiției lui Menon.
in toiul discuției dintre Menon și Socrate apare Anytos al lui Anthemion, om ajuns la o înaltă situție socială, cetățean îmbogățit și bine văzut datorită nu întâmplării ci unei munci inteligente și meritoase, spune Socrate. Socrate adauga despre acesta că el și-a educat bine copilul: este astfel în măsură să deslușească pe Socrate și Menon asupra virtuții.Socrate îl întreabă pe Anytos care sunt învățătorii virtuții.
Filosoful ispitește un moment pe acela (care va fi unul dintre cei trei acuzatori ai săi), dacă nu cumva socotește pe sofiști drept învățători ai virtuții. Anytos le tăgăduiește cu indignare o astfel de însușire. Pentru el oricare cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea decât sofiștii. Un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași.
Socrate acceptă ideea că în Atena au existat și există încă mulți oameni virtuoși. Dar altul este sensul întrebării sale. Este vorba dacă acești oameni au fost sau nu în stare să învețe și pe alții să fie ca ei; dacă virtutea este unul dintre lucrurile ce se pot învăța sau nu este unul dintre acesta.
Socrate își întreabă partenerii de discuție dacă Temistocles nu a fost un om superior ? Totuși, el nu și-a învățat nici pe copilul său în această direcție, spune Socrate. Aceasta este o dovadă că virtutea nu se învață, continuă acesta.
Socrate expune metoda sa ipotetică, precum și condițiile în care virtutea poate fi învățată. Este ea un dar al naturii, o știință ? E poate un rezultat al studiului ? și există învățători ai virtuții ? Pe aceștia Socrate nu-i vede, nu-i găsește nicăieri.
Socrate își conturează concepția despre virtute în următorii termeni: virtutea nu e nici dar al naturii nici lucru dobândit prin învățătură. Ea apare mai degrabă ca un dar divin și apare fără mijlocirea inteligenței….cu excepția cazului rar, când un bărbat de stat este întâmplător capabil să o transmită și să facă din altul un om cum este el însuși.

Bibliografie :

Religia Greciei antice


https://ro.wikipedia.org/wiki/Menon_(Platon)