Niveluri de realitate în Creaţia lui Dumnezeu Diac. Adrian Sorin Mihalache

Fiecare dintre noi descoperă, încă din primii ani ai copilăriei, lumea, plină de obiecte de diverse culori, forme, structuri şi mărimi. E lumea pe care simţurile pot să o sesizeze. Diverse ştiinţe au dezvăluit, în ultimele două secole, că tot ceea ce putem atinge este construit din cărămizi minuscule, atomi şi combinaţii de atomi (molecule), având cantităţi precise şi reguli stricte de asociere.

Dar ştiinţa şi tehnica au permis omului să pătrundă lumea materiei dincolo de pragul simţurilor. Prin ele, putem vedea astăzi mai departe în Univers, mai adânc în materie şi în structura organismelor vii. Scrutând lumea cu dispozitive din ce în ce mai puternice, omul a descoperit că în ea ar putea exista mai multe… lumi.Există o lume a obiectelor foarte mari, în care gravitaţia dictează toate procesele: lumea gravitaţiei. Aici sunt cele mai mari şi cele mai dense obiecte ale Universului, stelele neutronice şi găurile negre. În multe dintre locurile ei spaţiul este puternic curbat, iar timpul curge mult mai lent decât suntem obişnuiţi. În ea nu există atomi, molecule sau altceva de felul chimiei diversificate, precum cea a lumii în care trăim. Există doar nuclee, plasmă, reacţii nucleare, temperaturi şi presiuni enorme, densităţi inimaginabile.S-ar putea spune apoi că există şi o lume a celor mai mici obiecte, ce cuprinde ultimii constituienţi ai materiei. Aceştia sunt minuscule concentraţii de energie care nu seamănă cu nimic din ceea ce experienţa noastră directă ne relevă despre lumea în care trăim. Ei posedă o constituţie duală; uneori se comportă ca şi cum ar fi unde, alteori ca şi cum ar fi obiecte materiale din lumea corpusculilor şi a cantităţilor precise. În realitate, lucrurile acestei lumi au caracteristici incomparabile cu cele aflate la scară naturală. Aceasta este lumea cuantică.Descrierea ştiinţifică a lumii – un puzzle descompletatAceastă clasificare s-ar putea justifica până la un punct, pentru că lumile acestea sunt cu adevărat diferite, deosebirile fiind sesizabile şi în teoriile ştiinţifice care le descriu. Spre exemplu, lumea gravitaţiei se deosebeşte radical de lumea cuantică. Obiectele celor două lumi, stelele şi respectiv particulele elementare, au caracteristici deosebite şi se comportă diferit. Aceasta chiar dacă, în ultimă instanţă, stelele sunt aglomerări gigantice de materie constituită din particule – elemente din lumea cuantelor… Incompatibilităţile acestor lumi sunt prezente şi în actualele teorii ştiinţifice care le descriu. Teoria Generală a Relativităţii descrie forţa de gravitaţie şi structura la scară mare a Universului. Pe de altă parte, mecanica cuantică tratează fenomene la scară extrem de mică. Ei bine, fiecare dintre aceste teorii păstrează o parte din înţelesul „clasic“ dat realităţii fizice, însă un înţeles pe care cealaltă îl contrazice. Relativitatea Generală nu face nici o referire la principiul de incertitudine al lui Heisenberg, în timp ce teoria cuantică nu spune nimic despre curbarea spaţiu-timp. Aceste două descrie, justifică abordarea separată a realităţii, fragmentarea imaginii pe care o avem despre Univers, sugerând că s-ar putea considera mai multe niveluri de realitate.1 În general, teoriile ştiinţifice care descriu Universul nu se aşază fiecare exact în prelungirea celeilalte.Dacă este aşa, atunci între nivelurile de realitate ne-am putea include şi pe noi. Deosebită de lumea pe care o experiem, există o altă lume, interioară, a ideilor, expresiilor artistice şi reflecţiilor filosofice. Ele reprezintă tărâmul ideilor, simbolurilor sau expresiilor artistice, o vastă lume interioară, cea a subiectului uman. În acest sens, se pot distinge niveluri de realitate diferite, tocmai pentru că, „trecând de la unul la altul, există o ruptură a legilor şi o ruptură a conceptelor fundamentale, cum ar fi cauzalitatea“.2Păstrând acest fel de a vedea lucrurile, prin distincţii şi separări repetate, s-ar putea spune că mai există şi alte lumi. Teologia şi vederea duhovnicească a sfinţilor ne arată că lumea creată are o diversitate mai mare decât cea evidenţiată de ştiinţă sau de cultură. Dincolo de marginile lumii sensibile există lumea spirituală a îngerilor. Potrivit învăţăturii ortodoxe, lumea îngerilor creată de Dumnezeu reprezintă un plan chiar mai îndepărtat de lumea experienţei directe, mai mult decât oricare dintre celelalte pomenite până acum. Pentru că nici firea îngerilor, nici timpul lor (eon) nu este similar cu cele pe care ştiinţa, exerciţiul artistic sau reflecţia filosofică le-ar putea întâlni. Iar dincolo de toate aceste lumi, fie că vorbim de cea interioară nouă, de micro şi macrocosmos sau de lumea îngerilor există o prăpastie care ne separă de Cel necreat şi veşnic, care le-a făcut pe toate. Potrivit învăţăturii părinţilor, distanţa de fire între întreaga lume creată şi Dumnezeu este infinită.O concluzie pripităDe ce spunem toate acestea aici? Pentru că, într-o astfel de diversitate de lumi şi de planuri, noi, oamenii, ne putem pierde cu mare uşurinţă. Cea mai simplă şi poate cea mai rapidă lecţie care poate fi desprinsă dintr-un astfel de tablou fărâmiţat este aceea că totul e relativ. Nimic nu poate fi general valabil. Orice afirmaţie făcută de cineva este adevărată doar într-un anumit context. Întrucât lumea experienţelor artistice are regulile ei, iar cea a ştiinţei sau a reflecţiei filosofice pe ale lor, nici una dintre ele nu se poate impune în vreun fel. Toate achiziţiile de pe urma cunoaşterii lumii nu pot fi decât circumstanţiale. Oameni fiind, inseraţi în acest plan, nu putem depăşi reperele experienţelor noastre şi nu putem accede la adevăruri de alt ordin. În acest fel, Universul pare mult prea mare pentru om, iar lumea microcosmosului prea mică pentru el. Ambele lumi, care îl cuprind pe el ca trup biologic, îşi urmează cursul şi legităţile lor, implacabile şi reci, încât nici prin puterea pătrunzătoare a minţii lui, nici în capacitatea cuprinzătoare a universului interior, omul nu găseşte nimic potrivit să lege între ele toate aceste lumi, diferite şi disparate. Mai mult, câtă vreme lumea rămâne fragmentată în planuri distincte, şi înţelegerea ei ca spaţiu al experienţei noastre, şi edificarea noastră cu privire la rostul pe care îl avem, ea nu sunt cu putinţă. Viaţa omului – subiect personal- pare un accident, rătăcit undeva între etajele acestei realităţi stratificate, într-un vast Univers care nu-i poate da în nici un fel socoteală despre asta.Flacăra şi picătura de apă sunt înruditeExistă însă multe rezultate care arată că lumea fizică are un caracter unitar. Să luăm unul la îndemână: flacăra unui chibrit şi picătura de apă care o stinge. Ele par a avea naturi opuse, dar sunt constituite totuşi din exact aceleaşi particule elementare. Deosebirea lor constă doar în modul cum sunt grupate „cărămizile constitutive“. În general, fizica ne arată că toată diversitatea de structuri şi texturi, aflate la îndemâna simţurilor, sunt alcătuite din câteva particule elementare. Un alt aspect, mai cuprinzător: deşi, la scară naturală, lumea razelor de lumină şi cea a picăturilor de ploaie sunt foarte diferite, şi picăturile de ploaie şi radiaţia luminoasă, adică obiectele lumii materiale şi câmpurile de forţe, au o constituţie similară, duală, corpuscul şi undă sau undă-corpuscul.Alte aspecte fizice, care par diferite, sunt, de fapt, strâns legate între ele. Riguros vorbind, materia şi energia nu sunt separate, ele fiind în esenţă acelaşi lucru, motiv pentru care fizica operează cu masă-energie. Pe de altă parte, spaţiul şi timpul nu pot fi tratate separat; Relativitatea Generală operează cu spaţiu-timpul. Mai mult, potrivit acestei ultime teorii, spaţiu-timpul şi masa-energia interacţionează. Într-o zonă în care există o densitate mare de materie-energie, acest fapt modifică semnificativ caracteristicile spaţiu-timpului. Potrivit rezultatelor din mecanica cuantică, este imposibilă separaţia între intervenţia observatorului şi rezultatul ei. Observatorul poate măsura parametrii unui sistem doar prin intervenţie, ceea ce înseamnă că observatorul şi sistemul observat sunt inter-relaţionate, formând un cuplu observator – sistem observat.Chiar interacţiunile fundamentale, în ciuda deosebirilor lor majore, se pare că pot primi o descriere ştiinţifică care le arată ca fiind una şi aceeaşi! (Unificarea interacţiunilor, căci despre aceasta este vorba, reprezintă una dintre cele mai fierbinţi probleme de fizică. Dacă ea va fi încununată de succes, va putea arăta modul cum microcosmosul alcătuieşte macrocosmosul, cum, dintr-o sigură forţă, se nasc toate interacţiunile şi obiectele lumii materiale.)Unificarea interacţiunilor fundamentale nu e o metafizică ieftinăLa prima vedere, unificarea interacţiunilor sună, mai degrabă, ca o metafizică ieftină, pentru că acestea sunt foarte diferite între ele. Rezultate remarcabile ale ultimilor decenii dovedesc însă că nu este nici pe departe aşa.Primul pas în realizarea unificării interacţiunilor a fost făcut cu foarte mult timp în urmă, când s-a înţeles că electricitatea şi magnetismul sunt două faţete ale aceleiaşi interacţiuni (electromagnetismul). La o distanţă de mai bine de două secole, a fost realizat cel de-al doilea pas, extrem de important, prin identificarea unei legături foarte strânse între interacţiunea electromagnetică şi cea slabă. După mai mult de un deceniu de la acest rezultat teoretic remarcabil, ce descria unificarea lor, s-a obţinut şi o primă confirmare experimentală3. S-a probat atunci că electromagnetismul şi forţa slabă, extrem de diferite în condiţii „comune“, îşi modifică intensităţile odată cu creşterea temperaturii, devenind, practic, identice la temperaturi de 1014 grade Kelvin.4 Interacţiunea unificată a forţelor magnetică, electrică şi slabă a fost numită electro-slabă.Chiar şi următorul pas al unificării este anticipat de unele rezultate teoretice. Unificarea forţei electro-slabe cu cea tare se pare că este posibilă când temperatura creşte peste valoarea amintită, forţa tare începe să scadă în intensitate, devenind apropiată interacţiunii electro-slabe, iar, în condiţiile unor temperaturi uriaşe, de ordinul 1028 grade Kelvin, cele două ar putea deveni identice5. Modelul teoretic ce cuprinde toate aceste interacţiuni (electrică, magnetică, slabă şi tare) este denumit, puţin exagerat, Marea Teorie a Unificării6. Există unele rezultate teoretice care anticipează acest ultimul pas, introducerea gravitaţiei. Ele sugerează că, la distanţe mici sau la energii înalte (comparabile cu lungimea Plank de 10-35m), şi interacţiunea gravitaţională devine comparabilă cu interacţiunea tare.O singură CreaţieCum putem integra toate aceste niveluri de realitate, toate aceste planuri ale lumii şi ale vieţii? În primul rând, întreaga gândire patristică mărturiseşte că întreaga lume creată a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul. Părintele Stăniloae spune că, prin aceasta, lumea se descoperă ca fiind vorbirea coerentă a lui Dumnezeu Treime de Persoane cu noi, oamenii. În aceasta se întemeiază şi diversitatea lumii, şi unitatea ei. În faptul că toate puterile ei sunt făcute în armonie, unele cu cealelalte, se vede că ea are un unic Autor. În faptul că fizica arată că macrocosmosul şi microcosmosmosul susţin întreaga lume pentru om, părinţii arată înţelepciunea lui Dumnezeu care le-a făcut pe toate pentru noi.Dumnezeu a zis „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ca să stăpânească (…) tot pământul“ (Facere 1, 26), iar în capitolul 2 (v. 7) se precizează că, „luând ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie“. Aşadar, omul a fost creat printr-un act special. Nu doar prin Cuvânt, ci şi printr-o intervenţie directă a lui Dumnezeu. Esenţială aici este, în înţelegerea ortodoxă, o anumită conformitate între om şi Dumnezeu. El este creat la sfârşit, pentru că „pentru el au fost create cerul şi pământul, marea şi toate celelalte; omul pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să-l mântuiască“.7 Împăratul (omul) intră în lume, găsind împărăţia pregătită să-l primească. El are trup, ca cele materiale, şi suflet, precum cele inteligibile, are simţuri, precum animalele, şi putere înţelegătoare, precum îngerii, poartă trup din pământul făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi suflare de viaţă de la Însuşi Dumnezeu, purtând chipul Lui. Deodată cu această alcătuire, omul are rolul privilegiat de a aduna în sine toată Creaţia, „căci în Dumnezeu şi în om se uneşte toată zidirea“.8 El este cel chemat să dea nume tuturor animalelor, ceea ce, în sens biblic, înseamnă a le cunoaşte în propria lor vocaţie şi a institui cu ele o relaţie9.De aceea, lucrarea omului depăşeşte marginile lumii. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că, făcut ca o verigă de legătură a toate şi, după chipul Creatorului, unic şi iubitor, în vederea comuniunii cu El, omul trebuie să înfăptuiască unirea tuturor: între Creat şi Necreat; în lumea lucrurilor create – între inteligibil şi sensibil; în lumea sensibilă – între cer şi pământ; pe pământ – între paradis şi lumea oamenilor; în omenire – între bărbat şi femeie, între masculin şi feminin. El trebuie să unească toţi aceşti poli ai cosmosului, ca unul ce are o constituţie recapitulativă, prin aceasta ridicând întreaga lume la Dumnezeu.Depăşirea nivelurilor de realitateDe aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul îl vede pe om ca având rolul unui laborator care „leagă şi ţine toate într-un ansamblu şi este, în mod natural, intermediarul între extremităţile tuturor diviziunilor“, pentru că el este introdus ultimul între toate creaturile, ca un fel de „legătură naturală“ între toate, pentru ca „ascensiunea progresivă care se realizează prin această unificare a tuturor să primească ţinta ei în Dumnezeu, în care nu există diviziune“.10Aşadar, având obârşie hristologică, constituţie hristologică şi destin hristologic, omul este chemat să facă mai mult decât simpla constatare a diversităţii planurilor lumii şi mai mult decât să unifice descrierile ştiinţifice despre ea. Unirea polilor Creaţiei cuprinde toate planurile ei, planul micro şi macrocosmosului, planul materiei şi al vieţii, lumea interioară omului şi cea a îngerilor, toate fiind aduse Creatorului. De aceea, din perspectivă teologică, în caracterul unitar al lumii fizice poate fi văzut semnul că ea şi toate cele din ea au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu, în vederea cuprinderii şi unirii lor, de către om, cu Dumnezeu. O teorie care să unifice interacţiunile şi să integreze toate descrierile ştiinţifice despre Univers, fără a fi dezideratul ultim al cunoaşterii, poate sugera, din perspectivă teologică, faptul că legităţile fizice ale nivelurilor de realitate, acolo unde ele există, sunt destinate să fie puse în legătură unele cu altele de către un subiect conştient şi capabil să le cunoască, care le pătrunde şi să le adune în el.Dar nici sesizarea diverselor planuri ale lumii create, nici reuşita unei descrieri ştiinţifice a lumii fizice nu sunt sfârşitul demersului în cunoaştere, ci punerea tuturor în legătură cu Dumnezeu Care le-a făcut. Lucrarea omului, de sesizare a planurilor distincte din realitate, micro şi macrocosmos, lumea conceptelor sau a artelor plastice, trebuie să se continue cu o altă lucrare, aceea de unire a lucrurilor, puterilor şi planurilor lumii create şi a subiectelor umane în solidaritate. Unirea tuturor acestor planuri este posibilă în Hristos – Logosul şi prin harul Duhul Sfânt, care le pătrunde pe toate. Prin viaţa duhovnicească, unirea polilor Creaţiei devine posibilă, pentru că în Hristos sunt unite toate. Viaţa duhovnicească face mai evidentă prezenţa şi lucrarea Lui unificatoare în ele, pentru noi. Omul le poate cuprinde şi le poate uni pe toate, pentru că le vede pe toate, tot mai mult, în legătura lor cu Hristos. Prin cercetarea ştiinţifică, în multe privinţe, aspectul unitar al lumii fizice apare ca fiind mai evident. Prin viaţa duhovnicească, dincolo de nivelurile de realitate sau de fragmentarea realităţii, unitatea lumii devine tot mai clară, fără nici un alt efort integrator, în Hristos.Unirea tuturor celor create şi a oamenilor întreolaltă este posibilă tocmai pentru că, în vederea ei, au fost făcute toate, încă de la început; ca întreaga lume, cuprinzând aici şi Universul şi toate celelalte, să devină Biserica lui Dumnezeu, iar omul să fie preotul Lui în ea, încât, prin unirea omului cu Dumnzeu, toate cele din lume să fie adunate în el, şi unite cu El.1 Nivelurile de realitate sunt un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acţiunea unui număr de legi generale, de pildă, entităţile cuantice supuse legilor cuantice, care sunt radical diferite de legile lumii macrofizice.

Basarab Nicolescu, „Noi, particula, lumea“, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 102;2 Ibidem;3 Unificarea interacţiunii electromagnetice cu forţa slabă în forţa electroslabă a fost propusă în anii â60. Prima confirmare a acestei teorii a venit în 1973;4 John D. Barrow, „Despre Imposibilitate. Limitele Ştiinţelor, Ştiinţa Limitelor“, Editura Tehnică Bucureşti 1999, p. 116;5 Temperaturile de ordinul 1028 grade Kelvin corespund unor energii de 1015 GeV, care sunt mult peste posibilităţile tehnologice curente;6 În realitate, o astfel de teorie nu include gravitaţia şi nu este completă; deoarece conţine mulţi parametri, trebuie aleşi încât să se potrivească cu experimentul. Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la Găurile Negre“, ediţia a IV-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 94;7 „Serm. Sur la Genese II“, 1, SC 433, pp. 184-187, apud. Laurence Brottier, „Sf. Ioan Hrisostom: O creaţie oferită ca spectacol omului“, în vol. „Creaţia“, traducere din limba franceza de Miruna Tătăru-Cazaban, Editura Anastasia, 2003, p. 53.8 „Despre cele două voinţe în Hristos“, P. G., 95, col. 168, apud. Pr. Dumitru Stăniloae, nota 71, în Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, Editura EIMBOR, Bucureşti, 2006, p. 141;9 Pr. Constantin Galeriu, „Jertfă şi Răscumpărare“, Editura Harisma, 1991, p. 99;10 Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua“, 81, ed. cit., Bucureşti, 2006.

http://ziarullumina.ro/niveluri-de-realitate-in-creatia-lui-dumnezeu-52439.html