Tommaso Campanella CETATEA SOARELUI

https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Tommaso%20Campanella%20-%20Cetatea%20Soarelui.pdf

Tommaso Campanella
CETATEA SOARELUI
Dialog poetic
INTERLOCUTORI
UN IOANIT ŞI UN GENOVEZ, CÂRMACIUL LUI COLUMB
IOANITUL: Zi-mi, rogu-te, tot ce ţi s-a întâmplat în această călătorie.
GENOVEZUL: Tocmai îţi spuneam cum am colindat întreaga lume şi cum am ajuns,
apoi, la Taprobana, unde am fost silit că acostez şi cum, pe urmă, temându-mă de mânia
localnicilor, am intrat în pădure, iar de acolo am ieşit într-o câmpie întinsă, chiar la ecuator.
IOANITUL: Şi ce ţi s-a întâmplat acolo ?
GENOVEZUL: Acolo am dat peste o ceată numeroasă de bărbaţi şi femei, toţi înarmaţi,
dintre care mulţi îmi înţelegeau limba şi care m-au condus la Cetatea Soarelui.
IOANITUL: Ia spune, cum e alcătuită cetatea asta şi cum e cârmuită ?
GENOVEZUL: Pe câmpia aceea întinsă se înalţă un deal, pe care se află cea mai mare
parte a oraşului; însă zidurile lui se întind mult dincolo de poala colinei care este în-tr-atât de mare încât diametrul oraşului este de două mile şi mai bine, iar circumferinţa lui ajunge la şapte mile; dar din pricina înălţimii, are mai multe locuinţe decât de-ar fi fost la şes.
Oraşul este împărţit în şapte brâuri ca şapte trepte, numite după cele şapte planete, iar
dinspre fiecare se pătrunde spre următorul prin patru căi şi patru porţi, anume către cele patru colţuri ale lumii; în felul acesta, dacă ar fi cucerit primul brâu, cu mai mare caznă ar putea fi cucerit cel de al doilea şi aşa mai departe; drept care, pentru a cuceri oraşul ar trebui cotropit de şapte ori. Dar eu sunt de părere că nici măcar primul nu poate fi cucerit, într-a-tât e apărat de masivul taluz, de bastioane, turnuri, artilerie şi de şanţurile din afară.
De cum intri prin poarta dinspre Miazănoapte, îmbrăcată în fier şi pusă în mişcare de
un mecanism ingenios care o ridică şi o coboară, vezi un tăpşan de cincizeci de paşi ce
desparte primul zid de al doilea. Dinainte îţi stau clădiri impunătoare, unele lângă altele şi toate lipite jur-împre-jur de al doilea zid de incintă, de poţi zice că sunt una singură; iar în partea de sus au logii ce se reazemă pe coloane, asemeni pridvoarelor mănăstireşti, iar dedesubt nu au intrare decât dinspre latura concavă a construcţiei. Sus vin odăile cele frumoase, cu ferestre atât pe latura convexă cât şi pe cea concavă, despărţite prin pereţi subţiri.

Numai zidul convex este gros de opt palme, celălalt, concav, fiind doar de trei, iar cele
despărţitoare, de o palmă sau ceva mai mult.
Apoi se ajunge la al doilea brâu, cu doi-trei paşi mai îngust, unde se vede înspre exterior
al doilea rând de ziduri, cu logiile şi porticele lui; iar spre interior, celălalt zid, de care stau
lipite jur-împrejur palatele, are la partea de jos por-tice cu coloane, iar sus are picturi de o
mare frumuseţe.
Şi tot aşa, din treaptă în treaptă, se ajunge la brâul cel mai de sus. Şi numai când străbaţi
porţile, care sunt duble, una pentru zidul dinăuntru, alta pentru cel din afară, urci pe scări,
dar urci fără parcă să-ţi dai seama, pentru că treptele sunt piezişe şi atât de puţin înalte încât
nici nu le simţi.
Pe culmea muntelui se află un podiş întins, cu un mare templu la mijloc, de o făuritură
minunată.
IOANITUL: Pe viaţa mea, zi înainte, nu te opri!
GENOVEZUL: Templul e cu desăvârşire rotund şi nu are zid împrejmuitor, ci se
reazemă pe coloane zdravene şi tare frumoase. Cupola cea mare are în vârf o cupolă mai mică
în care se deschide o ferestruică ce dă chiar deasupra altarului, care este unul singur şi se află
în mijlocul templului. Circumferinţa templului măsoară trei sute de paşi şi mai bine, iar la
exteriorul coloanelor ce sprijină cupola se află, la distanţă de opt paşi, un al doilea cerc de
coloane ridicate pe un zid scund, doar cu puţin mai înalt decât stranele care îi dau roată la
interior; cu toate astea, între coloanele cupolei, care, neunite de vreun zid, sprijină împreună
templul, nu lipsesc numeroase scaune obişnuite.
Deasupra altarului nu se află altceva decât un mare glob pe care e zugrăvit tot cerul, şi
un altul, pe care e zugrăvit pământul. Iar pe bolta cupolei sunt înfăţişate toate stelele mai
mari de pe cer, scrise fiecare cu numele ei şi cu înrâurirea pe care o are asupra lucrurilor
pământeşti, descrisă în trei versuri; şi mai sunt trasate polurile şi cercurile, dar nu în
întregime, dedesubt nefiind zid, dar ele se pot vedea întregi pe globurile de deasupra
altarului. Tot acolo se află mereu aprinse şapte lămpi numite după cele şapte planete.
In partea de sus a templului, jur-împrejurul cupolei mai mici, se află un şir de chilii
mici, iar deasupra porticului, se găsesc chiliile mari unde locuiesc preoţii şi călugării, în jur de
patruzeci la număr etc.
In vârful cupolei se află un fanion ce indică direcţia vânturilor, cu treizeci şi şase de
poziţii, iar ei ştiu ce vânt ce vreme anume aduce. Iar aici se mai află şi o carte scrisă cu litere
de aur despre lucruri foarte însemnate.
IOANITUL: Pe legea mea, spune-mi totul despre ocârmuirea lor, căci aici voiam să
ajung.
GENOVEZUL: Ei au un principe sacerdot, care se numeşte Soare, pe limba noastră
Metafizician; acesta este conducătorul tuturor, atât în cele spirituale cât şi în cele temporale, şi orice deliberare se încheie la el.
El are trei principi adjuncţi: Pon, Sin, Mor, ceea ce înseamnă Putere, Cunoaştere şi
Iubire. Principele numit Putere are în grijă războaiele, păcile şi arta militară; este conducător suprem în vreme de război, dar nu mai presus de Soare; el se ocupă de războinici, căpetenii şi ostaşi, de muniţii, fortificaţii şi asedii.
Principele Cunoaştere se îngrijeşte de toate ştiinţele, de învăţaţii şi de diriguitorii artelor
liberale şi mecanice, şi are în ocârmuirea lui aţâţi însărcinaţi câte sunt ramurile cunoaşterii: are un Astrolog, un Cosmograf, un Geometru, un Logician, un Retorician, un Gramatician, un Medic, un Fizician, un Politician, un Moralist; şi are o singură carte, unde se află toate cunoştinţele, pe care o dă spre citire întregului popor, aşa cum făceau Pitagoricienii. El este cel ce a pus să se picteze pe toate zidurile de incintă, precum şi în afara şi înăuntrul logiilor, toate ştiinţele.
Pe zidurile exterioare ale templului şi pe draperiile care se coboară în timpul predicii,
pentru ca predicatorul să nu-şi piardă vocea, sunt înfăţişate toate stelele în ordine, fiecare cu trei versuri lămuritoare.
Pe zidul interior al primului brâu se află toate figurile matematice, mai multe decât cele
pomenite de Euclid şi Arhimede, fiecare cu explicaţia ei. Pe cel exterior se află harta
întregului pământ urmată de reprezentarea fiecărei regiuni în parte, cu riturile, obiceiurile şi
legile ei şi cu alfabetul propriu, cu corespondenţele lui în alfabetul lor.
La interiorul celui de al doilea brâu se află toate pietrele preţioase şi nepreţioase,
mineralele şi metalele, adevărate şi zugrăvite, fiecare cu o explicaţie în două versuri. Pe zidul
exterior sunt înfăţişate toate felurile de lacuri, mări şi râuri, de vinuri, uleiuri şi alte lichide,
fiecare cu însuşirile, obârşia şi calităţile sale; şi mai sunt acolo carafe pline cu licori de o sută
şi de trei sute de ani, cu care ei vindecă aproape toate bolile.
înăuntrul celui de al treilea brâu se află pictate toate soiurile de plante şi de arbori de pe
pământ, iar în logii, în vase de lut, se află plantele adevărate, arătându-se unde au fost găsite prima dată, ce virtuţi posedă şi ce corespondenţe au cu stelele, cu metalele şi cu mădularele omeneşti, şi cum se întrebuinţează fiecare în medicină. Pe zidul exterior sunt zugrăvite toate speciile de peşti din râuri, lacuri şi mări, cu virtuţile lor şi cu felul lor de a trăi, de a se înmulţi şi a se creşte, şi se spune şi la ce folosesc, ce asemănări au cu lucrurile cereşti şi pământeşti, naturale sau făurite de om; şi nu mică mi-a fost mirarea să dau peste peşti episcop şi lanţ şi cui şi stea, întocmai cum sunt cei de la noi. Şi se mai găsesc acolo şi două soiuri de arici de mare şi vertebrate ca la noi, şi tot ce merită ştiut e înfăţişat prin picturi şi inscripţii de o minunată măiestrie.
In cel de al patrulea brâu, la interior sunt pictate toate speciile de păsări, cu însuşirile,
dimensiunile şi obiceiurile fiecăreia, iar foenixul există cu adevărat la ei. La exterior sunt înfăţişate toate felurile de reptile, şerpi, şopârle, viermi, insecte, muşte, tăuni etc. cu felul lor de viaţă, cu veninurile şi virtuţile fiecăruia; şi sunt mai multe decât am crede.
In al cincilea, la interior sunt zugrăvite animalele de uscat, cu uimitor de multe specii.
Noi nu cunoaştem nici a mia parte dintre ele; iar cum sunt mari la trup, le-au pictat şi în afara logiilor; e de-ajuns să vezi câte sunt rasele de cai! Oh, ce figuri minunate şi ce lămuriri savante!
In al şaselea brâu, la interior sunt înfăţişate toate artele mecanice cu inventatorii lor, şi
cu diferitele feluri în care sunt practicate în feluritele regiuni ale lumii. La exterior, sunt
zugrăviţi toţi inventatorii legilor, ştiinţelor şi armelor. Am dat acolo peste Moise, peste Osiris, Jupiter, Mercur, Mahomed şi mulţi alţii; la loc de cinste se află Isus Cristos şi cei doisprezece Apostoli, de care ei ţin seamă mult, Cezar, Alexandru, Pirrus şi toţi romanii; drept care, când eu m-am arătat uimit că ştiau acele istorii, ei mi-au arătat că ştiu limba tuturor popoarelor şi că trimiteau dinadins ambasadori prin lume să se informeze despre ce are bun şi rău fiecare; iar asta le place mult.

Acolo am văzut că în China bombardele şi tiparul au apărut mai devreme ca la noi. Şi au de asemeni învăţători pentru toate aceste lucruri; iar copiii se trezesc
că, fără să se plictisească, doar urmărind imaginile şi jucându-se, învaţă, înainte de-a împlinizece ani, toate ştiinţele povestite pe pereţi.
Principele Iubire se îngrijeşte de procreere, împerechind bărbaţii cu femeile în aşa fel
încât să rezulte o rasă bună, şi râd de noi care ne ocupăm de rasele de câini şi cai, şi nu dăm
atenţie rasei noastre. Şi se mai ocupă de educaţie, de leacuri şi ierburi de leac, de semănatul şi
culesul fructelor, de nutreţ, de mese şi de tot ceea ce ţine de hrană, îmbrăcăminte şi
împerechere, şi are mulţi specialişti şi specialiste dedicaţi acestor ramuri.
Metafizicianul dezbate cu ei toate aceste treburi, căci fără el nu se face nimic, iar orice
lucru e discutat de toţi patru, iar cel spre care înclină Metafizicianul este aprobat de ceilalţi
trei.
IOANITUL: Acum spune-mi despre funcţii, despre educaţie şi despre cum se trăieşte; şi
dacă e republică, monarhie sau stat al celor puţini.
GENOVEZUL: Oamenii ăştia au ajuns acolo din Indii, şi mulţi erau filozofi, care au fugit
de urgia mogulilor şi a altor jefuitori şi tirani; drept care au hotărât să trăiască în chip
filozofic, în comun, deşi în ţinutul lor de obârşie nu e obişnuită folosirea în comun a femeilor;
dar ei o practică şi iată cum: toate lucrurile sunt ale tuturor; dar distribuirea lor stă în mâinile
împuterniciţilor, drept care nu doar hrana, ci şi cunoştinţele, onorurile şi distracţiile sunt
comune, dar în aşa fel încât niciuna nu poate deveni proprietatea cuiva.
Ei spun că simţul proprietăţii se naşte din obiceiul de a vrea o casă numai a ta, şi o
nevastă şi fii ai tăi, de unde ia naştere iubirea de sine; căci pentru a spori bogăţia sau onoarea
fiului sau pentru a-i lăsa moştenire, orice om devine ori un prădalnic al avutului obştesc, dacă
are putere şi nu se teme; ori un zgârcit, un viclean şi un făţarnic, dacă n-are.
Dar când dispare iubirea de sine, rămâne numai iubirea pentru ceilalţi.
IOANITUL: Atunci înseamnă că nimeni nu va vrea să trudească, aşteptând să trudească
ceilalţi, cum spune Aris-totel contrazicându- pe Platon.
GENOVEZUL: Nu mă pricep să discut asta, dar îţi spun că e uimitor câtă dragoste au
pentru patria lor, mai ceva decât se spune despre romani, cu atât mai multă cu cât sunt mai
lipsiţi de bunuri proprii. Eu cred că şi preoţii şi călugării noştri, dacă n-ar avea rude, nici
prieteni, nici ambiţia de a creşte în rang, ar fi mai dezinteresaţi, mai sfinţi, mai milostivi cu
toată lumea.
IOANITUL: Prin urmare acolo nu există prietenie, pentru că n-au a-şi face unul altuia
vreun hatâr.
GENOVEZUL: Dimpotrivă, există şi chiar mai mare: şi e tare frumos să vezi că ei nu pot
să-şi dea nimic unul altuia, pentru că au totul în comun; iar împuterniciţii sunt foarte atenţi
ca nimeni să nu capete mai mult decât merită. Dar toţi au ce le trebuie. Iar, la ei, prietenul se
cunoaşte la vreme de război sau de boală ori la învăţătură, unde se ajută între ei şi se învaţă
unul pe altul. Şi toţi tinerii se numesc fraţi, iar cei mai mari cu cincisprezece ani se numesc
taţi, iar cei cu cinsprezece ani mai mici, fii. Iar împuterniciţii sunt atenţi la toate, aşa încât
nimeni să nu-i facă vreun rău altuia ştirbind frăţia.
IOANITUL: Şi cum fac asta ?
GENOVEZUL: Pentru fiecare virtute din cele care există ei au câte un împuternicit:
unuia îi zic Dărnicie, altuia Mărinimie, unuia Castitate, altuia Forţă, unuia Justiţie penală sau
civilă, altuia Sârguinţă, altora Adevăr, Binefacere, Recunoştinţă, Milostenie etc.: şi pentru
fiecare virtute e ales cel care, de copil, la şcoală, se dovedeşte a fi înclinat spre ea. Iar cum
printre ei nu există hoţie, nici omucidere, viol, incest, adulter, de care putem fi acuzaţi noi, ei
se acuză de nerecunoştinţă, de răutate, când cineva nu vrea să-i facă o plăcere cinstită altuia,
sau de minciună, pe care o urăsc mai ceva ca ciuma; iar cei vinovaţi de aşa ceva sunt lipsiţi de
masa comună sau de tovărăşia femeilor, şi de anumite onoruri, atâta timp cât socoteşte
judecătorul că au de ispăşit.
IOANITUL: Spune-mi acum ce-i cu împuterniciţii.
GENOVEZUL: E greu de spus, dacă nu le cunoşti viaţa. Află mai întâi că bărbaţii şi
femeile se îmbracă ca pentru luptă, deşi femeile au veşmântul de deasupra până sub
genunchi, în vreme ce bărbaţii îl au deasupra genunchiului, şi toţi sunt instruiţi în toate
disciplinele. De la vârsta de trei ani copiii învaţă limba şi alfabetul de pe ziduri, umblând
încolonaţi în patru grupuri; şi, până fac şapte ani, patru bătrâni îi îndrumă şi îi învaţă, şi apoi
îi pun să se joace şi să alerge, mereu desculţi şi cu capul gol, ca să-i întărească, şi îi conduc
prin atelierele meşteşugăreşti, pe la croitori, pictori, giuvaiergii etc. şi le urmăresc înclinaţiile.
După vârsta de şapte ani, merg la lecţiile de ştiinţele naturii, cu toţii, deoarece există patru
învăţători pentru aceeaşi lecţie, şi sunt de ajuns patru ore pentru toate cele patru grupuri; căci
în vreme ce unii fac exerciţii fizice sau îndeplinesc treburi obşteşti, alţii sunt la lecţie. Apoi, la
zece ani, toţi încep matematica, medicina şi celelalte ştiinţe, iar între ei are loc o neîncetată
dezbatere şi întrecere; iar mai târziu fiecare dintre ei devine împuternicit în acea ramură, în
acea ştiinţă sau în acel meşteşug anume în care a dat roade mai bune, căci fiecare
îndeletnicire trebuie să aibă un îndrumător. Se duc şi la ţară să înveţe muncile câmpului şi
păscutul vitelor; şi dintre toţi cel mai nobil e socotit acela care învaţă mai multe meserii şi le
face cel mai bine. Drept care ei râd de noi ca-re-i numim pe meşteşugari mişei şi-i socotim
nobili pe cei ce nu învaţă nici o meserie ci trândăvesc, şi care mai ţin pe lângă ei, în trândăvie
şi desfrâu, spre sărăcirea statului, şi o droaie de slugi.
Împuterniciţii sunt aleşi de către cei patru cârmuitori şi de specialiştii în meseria
respectivă, care ştiu prea bine cine e mai potrivit cu destoinicia ori meşteşugul peste care va
cârmui, şi tot aceştia îi propun consiliului, unde fiecare spune ce ştie despre ei. Dar Soare nu
poate ajunge decât cel ce cunoaşte istoria tuturor popoarelor, riturile şi jertfele fiecăruia,
toate statele şi toţi inventatorii legilor şi artelor. De asemeni, mai trebuie să cunoască toate
artele mecanice, căci acolo la fiecare două zile se învaţă câte una, iar exerciţiul şi picturile le
fac cunoscute pe toate. Şi mai trebuie să cunoască şi toate ştiinţele, matematice, fizice şi
astrologice. De limbi nu se îngrijeşte fiindcă are tălmaci, care sunt gramaticienii lor. Dar mai
presus de orice trebuie să fie metafizician şi teolog, să cunoască bine temeiul şi dovada
fiecărei arte şi ştiinţe, asemănările şi deosebirile dintre lucruri, Necesitatea, Destinul şi
Armonia lumii, Puterea, Cunoaşterea şi Iubirea divină şi a tuturor lucrurilor, ierarhia
existenţelor şi corespondenţele fiecăreia cu lucrurile cereşti, pământeşti şi marine; trebuie să
studieze temeinic învăţătura profeţilor şi astrologia. Prin urmare se ştie dinainte cine va fi
Soare, şi nu se poate ajunge la acest grad mai devreme de treizeci şi cinci de ani; iar această
funcţie este perpetuă, atâta vreme cât nu apare cineva care să ştie mai multe decât el şi să fie
mai potrivit cu cârmuirea.
IOANITUL: Şi cine poate şti atâtea ? Ba, după mine, cine se ocupă de ştiinţe de-abia că
nu poate şti cârmui.
GENOVEZUL: Asta le-am spus şi eu, iar ei mi-au răspuns aşa: – Mai siguri suntem noi
că ditamai învăţatul va şti să guverneze, decât voi care-i suiţi la cârmă pe ageamii gândind că
se vor arăta pricepuţi doar fiindcă sunt de viţă nobilă sau pentru că au fost aleşi de un partid
puternic. Măcar Soarele nostru, chiar nepriceput la guvernare, ştiind el atâtea, nu se va
dovedi niciodată crud, nici ticălos, nici tiran. Şi mai află că această obiecţie are noimă doar
pentru voi, care gândiţi că învăţat este cel ce cunoaşte mai bine gramatica şi logica lui
Aristotel sau a vreunui alt autor; dar pentru aşa ceva nu-i nevoie decât de o memorie
slugarnică, care- face pe om neputincios, pentru că el nu contemplă lucrurile ci cărţile, iar
sufletul i se veştejeşte printre acele lucruri moarte; un asemenea învăţat nu pricepe nici cum
cârmuieşte lucrurile Dumnezeu, nici care sunt obiceiurile naturii şi ale popoarelor. Ceea ce nu
i se poate întâmpla Soarelui nostru, pentru că nu poate ajunge la atâta cunoaştere cine nu e
ascuţit la minte şi atent la orice lucru, drept care el e întotdeauna foarte priceput să
cârmuiască. Iar noi mai ştim că cine cunoaşte o singură disciplină nu o ştie bine nici pe aceea,
nici pe altele; şi că cine e priceput într-una singură, învăţată din cărţi, e nevolnic şi mocofan.
Lucrul ăsta nu li se întâmplă însă celor sprinteni la minte şi care învaţă uşor orice, aşa cum
trebuie să fie Soarele. Iar în cetatea noastră toate cunoştinţele se învaţă cu o asemenea
uşurinţă încât, cum bine vezi, aici se dobândesc într-un an cât în zece-cincisprezece ai voştri.
Uită-te doar la copiii ăştia.
La asta eu m-am fâstâcit din pricina argumentelor sale şi a dovezii făcute de acei copii,
care îmi înţelegeau limba; căci fiecare limbă trebuie cunoscută de trei dintre ei. Iar ei nu ştiu
ce e zăbava, alta decât aceea care-i face învăţaţi; căci ba un grup, ba celălalt dintre ei iese la
câmp să alerge, să arunce cu suliţa, să tragă cu archebuza, să urmărească vânatul, să lucreze,
să înveţe plantele.
Primii trei dregători nu trebuie să cunoască decât acele ramuri care ţin de îndatoririle
lor. De aceea ei învaţă ceea ce învaţă toţi ceilalţi aici cu ajutorul imaginilor, dar apoi învaţă
mai mult decât ceilalţi ceea ce le trebuie îndeosebi: de pildă Putere va şti bine să călărească,
să meşterească tot felul de arme, maşini de război, tehnici militare etc. Dar toţi aceşti
împuterniciţi trebuie să fie şi filozofi, ba chiar şi istorici, naturalişti şi umanişti.
IOANITUL: Aş vrea să-mi vorbeşti despre toate sarcinile publice şi să mi le descrii; şi
dacă este cazul şi despre educaţia obştească.
GENOVEZUL: Află mai întâi că încăperile, dormitoarele, paturile şi dependinţele sunt
comune; iar din şase în şase luni împuterniciţii hotărăsc cine va dormi la un nivel al oraşului
şi cine la altul, cine în camera dintâi şi cine într-a doua, numite în ordinea alfabetului.
Apoi îndeletnicirile bărbaţilor sunt aceleaşi cu ale femeilor, fie ele teoretice sau
mecanice; cu singura deosebire că acelea în care e nevoie de efort mare şi de mers mult sunt
practicate de bărbaţi, spre exemplu aratul, semănatul, culesul fructelor şi păscutul oilor; dar
în ogradă, la culesul viilor, la prepararea brânzei, la muls se trimit şi femei, care merg şi în
grădinile din preajma oraşului după ierburi sau fac munci mai uşoare. In general, muncile
care se fac stând jos şi pe loc sunt îndeobşte făcute de femei, cum ar fi ţesutul, cusutul, tunsul
părului şi bărbilor, prepararea leacurilor şi lucrarea veşmintelor de tot felul; dar nu şi
meşteşugul fierarului şi al armelor. Iar femeia în stare să picteze poate să o facă. Muzica intră
doar în sarcina femeilor, pentru că sunt mai plăcute, şi a copiilor, dar fără trâmbiţe şi tobe.
Tot ele fac mâncare şi pun masa; dar servitul la masă e sarcina tinerilor, băieţi şi fete până în
douăzeci de ani.
Fiecare nivel din cele şapte ale cetăţii are bucătării publice şi cămări cu provizii. Şi
fiecare are drept supraveghetor un bătrân sau o bătrână care comandă şi are puterea de a-i
bate sau a pune să fie bătuţi neglijenţii şi neascultătorii, şi-şi notează despre fiece băiat ori
fată în ce îndeletnicire se descurcă mai bine. Toţi tinerii îi servesc pe bătrânii trecuţi de
patruzeci de ani; dar îndrumătorul sau îndrumă-toarea are grijă ca seara, când merg la
culcare, şi dimineaţa, să-i trimită să deretice pe cei care vin la rând, unu sau doi de fiecare
cameră, iar tinerii se slujesc unul pe altul, iar cine refuză, vai de el! Există două şiruri de
mese: la unul mănâncă femeile, iar la celălalt bărbaţii, aşezaţi cu toţii ca în trapezele
mănăstirilor. Se mănâncă în tăcere, iar cineva citeşte şi cântă cât durează masa, iar adesea
mai-marele vorbeşte despre un anumit pasaj din lecţie. Şi e un lucru tare plăcut să te vezi
servit la timp, de aţâţi tineri frumoşi, în haine scurte, şi să vezi lângă tine atâţia prieteni, fraţi,
fii şi mame trăind laolaltă cu asemenea respect şi iubire.
Fiecare primeşte, după munca pe care o face, un fel de mâncare şi o ciorbă, fructe şi caş;
iar medicii au grijă să le spună bucătarilor în ce zi ce soi de mâncare e mai potrivită şi care
anume e pentru bătrâni, care pentru tineri şi care pentru bolnavi. Dregătorii au parte de mai
mult; dar ei trimit adesea din bucatele lor celor care s-au arătat mai vrednici dimineaţa, la
lecţii, în întrecerile teoretice şi armate, iar lucrul ăsta e socotit o mare cinste şi favoare. Iar de
sărbători pun să cânte muzica chiar şi la masă; iar cum toţi pun mâna la treabă, nicicând nu
se întâmplă să lipsească ceva. Supraveghetorii bucătarilor şi ai meselor sunt bătrâni înţelepţi,
şi toţi pun mare preţ pe curăţenia străzilor, a odăilor, vaselor, hainelor şi trupului.
Ei poartă o cămaşă albă de in, iar deasupra un veşmânt care îmbracă şi corpul şi
picioarele, fără cute şi despicat la mijloc, pe părţi şi jos, şi încheiat cu nasturi. Pantalonul
ajunge până la călcâi, iar piciorul e vârât într-un ciorap înalt cât o cizmuliţă peste care se
trage pantoful. Şi toate sunt strânse pe corp aşa încât, când îşi scot mantia, li se văd bine toate
formele trupului. Hainele îşi schimbă felul de patru ori pe an, atunci când soarele intră în
Rac, în Capricorn, în Berbec şi Balanţă. Ele se distribuie după statură şi conformaţie, iar
sarcina îi revine medicului împreună cu împuternicitul cu îmbrăcămintea de la nivelul
respectiv. Şi e lucru uimitor că în orice moment au câte haine le trebuie, fie groase fie subţiri,
după cum e vremea. Toţi se îmbracă în alb şi în fiecare lună hainele se spală cu săpun iar
rufele cu leşie.
Toate încăperile de jos sunt pentru ateliere, bucătării, hambare, vestiare, cămări, săli de
mese, spălătorii; dar ei se spală în scăldătoarele din logii. Iar apa se varsă în latrine sau în
canalele care duc la ele. In toate pieţele, la toate nivelurile, au fântâni care scot apa din adânc
prin mişcarea unei pârghii şi o distribuie mai departe prin ţevi. Au multă apă de izvor şi au şi
cisterne în care se adună apa de ploaie prin jgheaburile ce vin dinspre case, după ce trece prin
conducte cu nisip. Iar la ei oamenii se spală des, după cum comandă îndrumătorul şi medicul.
Meşteşugurile se practică toate în porticurile de jos, iar disciplinele teoretice sus, unde sunt
picturile; iar lectura se face în templu, în porticul exterior. Şi la toate nivelurile cetăţii se află
ceasuri solare şi orologii care bat ora şi fanioane pentru aflarea direcţiei vântului.
IOANITUL: Spune-mi acum despre procreere.
GENOVEZUL: Femeile nu se pot duce la bărbaţi înainte de nouăsprezece ani, iar
bărbaţii nu au voie să procreeze înainte de douăzeci şi unu, şi chiar mai mult dacă e vorba de
unul gălbejit şi firav. înainte de această vârstă unora le e îngăduit coitul cu femei sterpe sau
însărcinate, pentru a nu-şi lăsa sămânţa unde nu trebuie; iar matroanele şi vârstnicii
împuterniciţi cu procreerea au grijă de aceştia, ţinând seamă de ceea ce află în taină de la alţii
zgândăriţi de Venera. Dar nu-i sprijină înainte de a-i spune o vorbă dregătorului mai mare,
care este un mare medic şi care e subordonat direct principelui cârmuitor Iubire. Dacă sunt
prinşi că practică sodomia, sunt ocărâţi şi trebuie să poarte timp de două zile un pantof legat
de gât, care înseamnă că au răsturnat ordinea lucrurilor şi au pus picioarele în locul capului,
iar de a doua oară pedeapsa sporeşte până devine capitală. în schimb, cine se abţine cu totul
de la coit până la douăzeci şi unu de ani este sărbătorit cu felurite onoruri şi cântece.
Deoarece, în timpul exerciţiilor de luptă, ei, asemeni grecilor din vechime, umblă
complet goi, băieţi şi fete, îndrumătorii ştiu cine e capabil sau nu de coit şi mădularele cui se
potrivesc cu ale altuia. Astfel că, după ce s-au spălat bine, se dăruie coitului o dată la trei seri;
şi femeile înalte şi frumoase sunt împerecheate numai cu bărbaţi înalţi şi viguroşi, în vreme
ce grasele sunt împerecheate cu slabii, iar slabele cu graşii, pentru a asigura echilibrul. Seara
copiii merg şi pregătesc paturile, iar apoi se duc la culcare, după cum comandă îndrumătorul
sau îndrumătoarea. Cei tineri nu pornesc coitul înainte de a fi digerat bine, şi mai întâi se
roagă, iar femeile se uită la statuile frumoase ale bărbaţilor iluştri care se află acolo. Apoi ies
la fereastră, se roagă la Dumnezeu din cer să le dăruie prunci izbutiţi. Şi dorm despărţiţi, în
două odăi diferite, până la ora la care trebuie să se împere-cheze, iar atunci vine
îndrumătoarea şi deschide uşile de la amândouă odăile. Ora cu pricina este hotărâtă de
Astrolog şi de Medic, care îşi dau toată silinţa să prindă momentul când Mercur şi Venus
răsar la orient de Soare, în casă prielnică, şi să fie privite favorabil de Jupiter, dar şi de Saturn
şi Marte, precum şi de Soare sau Lună, care adesea sunt vitale. Şi cel mai adesea vor să aibă în
Ascendent Fecioara; dar îndeosebi se feresc ca Saturn sau Marte să se afle în colţuri, pentru
că toate patru colţurile cu opoziţii şi cvadraturi sunt dăunătoare, iar în acele colţuri stă
rădăcina forţei vitale şi a soartei, depinzând de armonia dintre întreg şi părţi. Nu ţin seamă de
planetele escortă, ci numai de aspectele bune. Iar planetele escortă sunt luate în calcul numai
la întemeierea oraşului sau a legii, şi au grijă ca dominanta să nu fie Marte sau Saturn, decât
doar în poziţie favorabilă. Şi socotesc un păcat dacă cei ce procreează nu se ţin curaţi şi fac
lucruri urâte trei zile înainte de coit, şi dacă nu sunt evlavioşi. Ceilalţi, care din plăcere sau de
nevoie se dedau la coit cu femei sterpe sau însărcinate, ori cu femei de nimic, nu respectă
asemenea subtilităţi. Iar dregătorii, care sunt toţi preoţi, şi învăţaţii nu procreează dacă nu
respectă timp de multe zile mai multe condiţii; pentru că ei, din cauza îndelungii cugetări, au
spiritul animal slăbit şi nu transmit virtuţile minţii, pentru că se gândesc mereu la ceva, şi de
aceea rodesc o progenitură neizbutită. Aşa că au mare grijă, iar aceştia sunt daţi pe mâna
femeilor vioaie, voinice şi frumoase; iar bărbaţii visători şi mofturoşi sunt împerecheaţi cu
femei planturoase, liniştite şi blânde. Ei spun că puritatea constituţiei fizice, care rodeşte apoi
virtuţile, nu se poate dobândi prin educaţie, şi că, în lipsa unei înclinaţii naturale, anevoie
poate înflori virtutea, şi că oamenii de soi rău fac binele numai de frica legii, iar îndată ce
aceea încetează, ei nimicesc statul, fie pe ascuns, fie pe faţă. De aceea atenţia principală
trebuie îndreptată spre procreere, care urmează calităţile naturale şi nu zestrea sau
amăgitoarea nobleţe.
Dacă unele dintre femei nu zămislesc cu un singur bărbat, sunt împerecheate cu alţii, iar
dacă până la urmă careva se dovedeşte stearpă, e dată spre folosinţa comună, dar nu se
bucură de cinstirea matroanelor nici în consiliul procreării, nici la masă ori la templu; şi
aceasta pentru ca să nu-şi folosească sterilitatea pentru a se deda desfrâului. Cele care au
rămas grele, timp de cincisprezece zile nu fac efort; apoi fac unele exerciţii uşoare ca să-şi
călească progenitura şi să-i deschidă căile spre hrană. După ce au născut, îşi cresc singure
copiii, în camere comune, alăptându-i doi ani şi mai bine, după cum consideră Medicul. Apoi
pruncii se înţarcă şi se iau de la mamă şi se dau în grija îndrumătoarelor, dacă e vorba de fete,
sau îndrumătorilor, laolaltă cu alţi copii; iar aici învaţă alfabetul, învaţă să meargă, să alerge,
să se bată şi să cunoască imaginile de pe ziduri; şi sunt îmbrăcaţi în haine frumoase şi felurit
colorate. La şapte ani încep cu ştiinţele naturii şi apoi cu alte discipline, după cum socotesc
îndrumătorii, iar mai târziu şi cu artele mecanice. Copiii mai puţin izbutiţi sunt trimişi la ţară,
iar dacă se îndreaptă, sunt readuşi la oraş. Dar în general, fiind aduşi pe lume sub aceeaşi
constelaţie, copiii de aceeaşi vârstă au calităţi asemănătoare, şi de asemeni înfăţişare şi
porniri asemănătoare. Şi de aceea în cetate buna înţelegere e statornică, şi toţi se iubesc între
ei şi se ajută unul pe altul.
Numele la ei nu se dau la întâmplare, ci de către Metafizician, după caracteristica
fiecăruia, aşa cum obişnuiau romanii: drept care pe unul îl cheamă Frumosul, pe altul
Năsosul, pe altul Piciorongul, pe altul Saşiul, pe altul Grasul etc.; mai târziu însă, când devin
destoinici în meseria lor sau fac vreo ispravă în război, li se adaugă porecla de merit, cum ar fi
Marele Pictor, cel Strălucit, cel Minunat, cel Voinic, aşa încât li se spune: Grasul cel Strălucit,
sau, după faptă: Grasul cel Puternic, cel Isteţ, cel învingător, cel Mare, cel Măreţ etc, sau după
duşmanul învins, de pildă Africanul, Asiaticul, Toscanul etc; sau Manfredi sau Tor-telio dacă
l-a întrecut pe Manfredi sau sau pe Tortelio, sau altele asemenea. Iar poreclele astea le
adaugă dregătorii cei mari, şi se conferă laolaltă cu o cunună potrivită cu fapta sau cu meseria
fiecăruia, în aplauze şi în sunetul muzicii. Iar ei şi-ar risca şi viaţa pentru aplauzele astea, căci
aurul şi argintul nu sunt preţuite decât pentru a face din ele vase şi podoabe pentru toată
comunitatea.
IOANITUL: Dar pe cei ce nu-s lăsaţi să procreeze sau să facă ce năzuiesc nu-i încearcă
pizma sau durerea ?
GENOVEZUL: Nici vorbă, pentru că nimănui nu-i lipseşte ce-i trebuie şi-i place; iar
procrearea este respectată cu religiozitate însă pentru binele public, nu pentru cel personal,
de aceea toţi trebuie să respecte porunca îndrumătorilor. Platon zicea că cei care pretindeau,
fără merit, femei frumoase trebuiau păcăliţi în aşa fel încât tragerea la sorţi, bine mânuită, să
iasă după merit; aici însă n-au de ce să măsluiască bilele pentru ca urâţii să se mulţumească
cu urâtele, deoarece la ei nu există urâţenie; căci, prin exerciţii, femeile capătă toate o culoare
sănătoasă şi membre puternice şi mari, iar la ei frumuseţea se socoteşte după voinicie, după
vlagă şi fală. De aceea ar fi pedepsit pe viaţă cine şi-ar sulemeni chipul sau ar purta tălpi
înalte, cine ar purta rochii cu trenă ca să-i acopere picioroangele de lemn; dar nici n-ar avea
cum să facă una ca asta, căci cine să le dea lor aşa ceva ? Iar ei spun că excesele astea ale
noastre vin din trândăvie, care le face pe femei gălbejite, leşinate şi pipernicite şi că de-aia au
nevoie de sulimanuri şi de ditamai tălpile, de-aia caută să se frăgezească, şi că pocindu-se în
felul ăsta îşi dăunează şi lor şi progeniturii. Mai mult, de se îndrăgosteşte careva de vreo
femeie, la ei are voie să vorbească cu ea, să facă versuri, să glumească, să-i dăruiască flori sau
plante. Dar dacă pune în primejdie progenitura, coitul nu mai este în nici un chip admis,
decât dacă femeia e însărcinată sau stearpă. Dar la ei, nu se cunoaşte îndeobşte decât
dragostea din prietenie, şi nu din dorinţă arzătoare.
La ei nu se pune preţ pe avere, pentru că fiecare are cât îi trebuie, în afară doar de
semnele de mare cinstire. Deoarece eroilor şi eroinelor statul le face anumite daruri, la mese
sau la serbări publice, precum ghirlande sau veşminte frumos împodobite; şi deşi ziua, în
oraş, poartă cu toţii alb, noaptea şi în afara oraşului umblă în roşu, fie în mătase, fie în lână.
Detestă culoarea neagră, ca scursură a lucrurilor, şi de aceea îi urăsc pe japonezi, care o
iubesc. Trufia e socotită păcat mare, iar un act de trufie se pedepseşte în acelaşi fel în care a
fost comis. Drept care nimeni nu socoteşte ruşinos să servească la masă, să facă treabă la
bucătărie sau altundeva, ci numesc toate astea învăţătură; şi spun că la fel de nobil este
pentru picior să umble, pe cât este pentru ochi să vadă; iar cine e însărcinat cu o treabă, o
îndeplineşte ca pe o mare cinste, şi nu au sclavi, pentru că ei îşi ajung lor înşişi, ba chiar îşi
prisosesc. Nu la fel se petrec lucrurile la noi, la Neapole bunăoară sunt trei sute de mii de
suflete, iar de muncit nu muncesc nici cincizeci de mii; dar aceştia trudesc din greu şi se
chinuie; iar trântorii se irosesc în lenevie, zgârcenie, desfrâu şi camătă, şi îi strică şi pe mulţi
alţii, ţinându-i în slugărie şi sărăcie sau făcân-du-i părtaşi la viciile lor, aşa încât serviciile
publice lipsesc, iar muncile câmpului, armata sau meşteşugurile se fac prost şi anevoie. In
vreme ce la ei, slujbele şi meseriile şi truda împărţindu-se între toţi, fiecăruia nu-i revine să
muncească nici patru ore pe zi, aşa încât restul timpului e dedicat învăţăturii prin jocuri,
discuţii, citire, predare ori plimbare, şi toate cu voie bună. Şi nu joacă jocuri la care se stă jos,
nici şah, nici zaruri, nici cărţi sau altele asemenea, ci jocuri cu mingea, mică sau mare, ori cu
discul, sau se întrec în luptă, aruncă cu prăjina ori cu suliţa, trag cu archebuza.
Ei mai spun că sărăcia mare îi face pe oameni josnici, vicleni, hoţi, uneltitori, bandiţi,
mincinoşi, sperjuri; iar bogăţia insolentă îi face trufaşi, ignoranţi, trădători, incapabili de
iubire şi pretinzând că ştiu ce de fapt nu ştiu. In vreme ce averea în comun îi face în egală
măsură bogaţi şi săraci: bogaţi, pentru că au şi stăpânesc totul; săraci, pentru că nu se agaţă
de lucruri şi nu le slujesc, ci ele, lucrurile, îi slujesc pe ei. Iar într-aceasta laudă credinţele
creştine şi vieţile Apostolilor.
IOANITUL: Iată un lucru frumos şi sfânt; dar treaba aceea cu femeile folosite în comun
e cam lată şi cam greu de înghiţit. Sfântul Clement romanul zicea şi el că femeile pot fi
comune, dar comentariul spunea că prin asta nu se înţelege comune în pat, ci egale în respect,
iar Tertul-lian e de acord cu comentatorul; căci şi creştinii la origini au avut totul în comun,
mai puţin nevestele, care însă erau respectate toate la fel.
GENOVEZUL: Nu ştiu de asta; dar ştiu că, în ceea ce priveşte femeile, la ei sunt în
comun, atât ca respect cât şi la pat, dar nu toată vremea, ci numai pentru a procrea. Şi poate
că n-au dreptate aici, dar se apără dându-i ca exemplu pe Socrate, Cato, Platon şi alţii. Poate
că într-o bună zi o să se lase de obiceiul ăsta, pentru că în oraşele supuse lor nu au comun
decât bunurile, iar femeile sunt comune doar în ceea ce priveşte respectul şi meseriile, dar nu
şi la pat; dar asta ei o pun pe seama imperfecţiunii celor care nu cunosc filozofia. însă ei trag
cu ochiul la obiceiurile tuturor celorlalte popoare şi se perfecţionează neîncetat; iar când vor
afla temeiurile vii ale creştinismului, dovedite prin minuni, se vor converti, pentru că sunt
foarte blânzi. Dar deocamdată ei vorbesc doar de natură, nu şi de credinţa revelată, căci nu se
pot ridica mai sus de atât.
Ce mai au frumos este că la ei nu există beteşug care să-l ţină pe om în trândăvie altul
decât bătrâneţea, când e de folos numai cu sfatul. Dar cine e şchiop îşi foloseşte ochii ajutând
santinelele; cine n-are ochi e folosit la scărmănatul lânii şi la jumulitul penelor pentru saltele;
cine n-are mâini e folosit şi el la ceva, iar dacă are un singur membru, pe acela şi-l foloseşte;
însă aceştia, dacă nu au avut cine ştie ce merite strălucite pentru cetate, stau la ţară, dar sunt
bine îngrijiţi, şi tot ei sunt şi iscoade care înştiinţează despre orice statul.
IOAN ITUL: Spune-mi acum despre război; pentru că mai încolo îmi vei povesti de
meşteşuguri şi hrană, apoi de ştiinţe şi în sfârşit de religie.
GENOVEZUL: Principele Putere are în subordine un împuternicit cu armele, altul cu
artileria, altul cu cavaleria şi unul cu tehnica militară; şi fiecare dintre aceştia are în
subordine mulţi maeştri în arta cu pricina. Dar pe lângă maeştri, sunt atleţii, care-i învaţă pe
toţi arta războiului. Aceştia sunt căpitani vârstnici şi prudenţi care îi antrenează pe tinerii de
peste doisprezece ani să lupte cu arma, deşi învăţătorii îi obişnuiseră încă de dinainte să se
bată, să alerge şi să arunce cu pietre. Ceştilalţi însă îi învaţă să rănească, să supună duşmanul
prin dibăcie, să lupte cu spada, cu lancia, să tragă cu arcul, să călărească, să urmărească, să
fugă, să stea în formaţie. Iar femeile învaţă şi ele arta militară sub îndrumarea comandantelor
şi comandanţilor lor, pentru a-i ajuta la nevoie pe bărbaţi în războaiele din apropierea cetăţii;
iar în cazul unui asalt, ele apără zidurile. Drept care ştiu să mânuiască archebuza, să
făurească ghiulele, să arunce cu pietre şi să iasă la atac. Şi toţi se străduiesc să-şi învingă
teama şi mult pătimesc cei ce dau dovadă de laşitate. Nu se tem de moarte pentru că toţi cred
în nemurirea sufletului şi socotesc că, murind, vor sta, după merit, în tovărăşia spiritelor
bune sau rele. Deşi au fost odinioară Brahmani pitagoricieni, ei nu cred în transmigraţia
sufletului, decât doar ca urmare a unei hotărâri dumnezeieşti. Drept care nu se sfiesc să
străpungă un duşman nesupus raţiunii, care nu merită numele de om.
O dată la două luni fac trecerea în revistă a trupelor, iar zilnic au loc exerciţii militare, fie
pe câmp, călare, fie în oraş, şi o lecţie de artă militară; şi pun mereu să se citească isprăvile lui
Cezar, Alexandru, Scipio şi Hannibal, după care mai toţi îşi spun părerea zicând: aici au făcut
bine, aici au greşit; iar maestrul le răspunde şi îi lămureşte.
IOANITUL: Cu cine poartă războaie ? Şi din ce pricină, dacă sunt aşa de fericiţi ?
GENOVEZUL: Chiar dacă nu sunt în război, ei tot se antrenează în arta războiului şi a
vânătorii ca să nu se lenevească şi să fie oricând pregătiţi. Dar, pe lângă asta, pe insulă se află
patru regi, care toţi îi pizmuiesc grozav pentru fericirea lor şi pentru că popoarele lor ar dori
să trăiască precum solarienii şi ar vrea să li se supună mai degrabă acestora decât propriilor
regi. Drept urmare, se porneşte adesea război împotriva lor, sub pretext că au încălcat
graniţele, că duc un trai nelegiuit sau că nu împărtăşesc nici superstiţiile păgânilor, nici pe
cele ale Brahmanilor; şi adesea sunt atacaţi pentru că din supuşi au devenit răzvrătiţi. Cu
toate astea [atacatorii] pierd de fiecare dată. Solarienii, în schimb, de îndată ce sunt prădaţi,
insultaţi sau dezonoraţi, de îndată ce le sunt împilaţi prietenii sau sunt chemaţi ca eliberatori
de vreun oraş aflat sub tiranie, ei ţin sfat, dar mai întâi îngenunchează dinaintea lui
Dumnezeu şi-l roagă să se sfătuiască de bine, apoi examinează pricina şi abia după aceea
declară război în felul următor: trimit mai întâi un preot, numit Jude: acesta le cere
duşmanilor să înapoieze bunurile furate sau să renunţe la tiranie; iar dacă aceia refuză, le
declară atunci război, invocând judecata Dumnezeului răzbunării împotriva celui ce n-are
dreptate; iar dacă aceia lungesc negocierile, nu le lasă mai mult de o oră, dacă e vorba de un
rege, sau trei, de-i o republică, pentru a hotărî răspunsul, ca să nu se trezească păcăliţi; şi
astfel, dacă acelora le lipseşte raţiunea, începe războiul. Dar de îndată ce a început, totul cade
în sarcina locţiitorului principelui Putere; acesta, în schimb, este singurul care comandă, şi
doar dacă apare ceva neaşteptat, se consultă cu principii Iubire, Cunoaştere şi Soare. Atunci
se convoacă marele consiliu, care reuneşte întreg poporul în vârstă de cel puţin douăzeci de
ani, inclusiv femeile, iar predicatorul înfăţişează justeţea războiului şi toţi hotărăsc ce
urmează a face.
Trebuie ştiut că ei au toate felurile de arme gata pregătite în arsenale şi că adesea
acestea sunt încercate în bătălii fictive. La fiecare dintre nivelurile colinei au aşezate, în zidul
exterior, bombarde şi archebuze gata de luptă şi multe alte tunuri de campanie, atât de lemn
cât şi de metal, pe care, în caz de război, le scot şi le transportă cu carele, iar restul muniţiei şi
bagajele, pe catâri. Iar dacă sunt în câmp deschis, strâng lucrurile şi artileria la mijloc şi se
luptă o vreme, iar apoi se retrag. Atunci duşmanul crede că se dau bătuţi, dar se înşală:
pentru că ei se desfăşoară lateral, îşi trag sufletul şi lasă artileria să tragă, iar după asta reiau
bătălia cu duşmanii risipiţi şi derutaţi. îşi fac taberele cu mare iuţeală, după model roman,
împrejmuite cu gard şi şanţuri de apărare. Există însărcinaţi cu bagajele, cu artileria şi cu
instalarea taberei. Şi toţi soldaţii ştiu să mânuiască sapa şi securea. Au cinci, opt sau zece
căpitani în consiliul de război şi de strategie care îşi comandă batalioanele după cum s-a
hotărât mai întâi în consiliu. Aceştia obişnuiesc să umble însoţiţi de un escadron de copii
călare care astfel se învaţă cu războiul şi, asemeni puilor de lup, se deprind cu sângele; dar în
caz de primejdie se retrag, atât ei cât şi femeile. Iar după bătălie, femeile şi copiii îi alintă pe
războinici, îi oblojesc, îi ajută, îi îmbrăţişează şi îi alină; iar aceştia, pentru a se arăta curajoşi
dinaintea femeilor şi a fiilor lor, fac mari fapte de vitejie. în asedii, de pildă, cine escaladează
primul zidul primeşte în semn de onoare, după aceea, o cunună de pir, în aplauzele [şi
uralele] militare ale femeilor şi copiilor. Cel ce-şi ajută camaradul primeşte cununa civică de
stejar; iar cine îl ucide pe tiran primeşte straie bogate pe care le duce la templu unde Soarele
îi conferă numele bătăliei.
Călăreţii folosesc o lancie, două pistoale prinse la oblânc, uimitor făurite, mai strâmte la
gură şi care, din această pricină, străpung orice armură, şi mai au şi o sabie scurtă. Alţii,
înarmaţi cu ghioage, formează cavaleria grea”, pentru că, o armură de fier neputând fi
străpunsă cu spada sau cu pistolul, ei îl atacă pe duşman cu ghioaga, cum a făcut Ahile cu
Cignus, şi îl zdrobesc şi-l aruncă de pe cal. Ghioaga are în vârf două lanţuri de care atârnă
două bile, aşa încât învârtind-o, acestea se încolăcesc în jurul gâtului duşmanului, îl strâng, îl
smucesc şi-l aruncă din şa; iar pentru a o mânui, hăţurile nu se ţin cu mâna ci cu piciorul,
care se prind în cruciş de şa şi se răsucesc nu pe picior ci la capătul scării, ca să nu-i fie
piedică; iar scările şeii au mosorul la exterior şi triunghiul la interior, drept care piciorul rezemându-se
ba pe o latură, ba pe alta, roteşte scara, prinsă altminteri de cureaua şeii, şi astfel
trage sau dă drumul frâu-lui cu o uimitoare iuţeală, cu dreptul cârmind la stânga şi invers.
Secretul ăsta nu l-au dibăcit nici chiar tătarii, care nu ştiu a trage sau cârmi hăţurile cu scara
şeii. începutul îl face cavaleria uşoară cu puştile, după care Urmează lăncile şi praştiile, pe
care ei le preţuiesc cu deosebire. Şi obişnuiesc să se lupte în rânduri întreţesute, adică în
vreme ce unii înaintează ceilalţi se retrag, şi tot aşa cu rândul; şi au detaşamente trainice de
suliţaşi care menţin formaţia; dar atacul final se dă cu spada.
Au loc apoi triumfurile militare după obiceiul romanilor, ba chiar mai frumoase, şi
rugăciunile de mulţumire. Atunci comandantul se prezintă la templu şi isprăvile lui sunt
povestite de poetul sau de istoricul care l-a însoţit. Iar principele îl încununează şi tuturor
soldaţilor le face un dar în semn de onoare şi îi scuteşte timp de multe zile de muncile
obşteşti. Dar lor asta nu le place, pentru că nu ştiu să stea fără să facă nimic, drept care îi
ajută pe alţii. Şi dimpotrivă : cei care au pierdut războiul din vina lor sunt întâmpinaţi cu
ocări, iar cel dintâi care a fugit nu scapă de moarte, decât dacă întreaga armată cere să i se
dăruiască viaţa şi fiecare soldat ia asupra sa o parte din pedeapsă. Dar rareori se îngăduie o
asemenea îndurare şi doar cu un motiv bine întemeiat. Cine nu şi-a ajutat prietenul sau a dat
dovadă de laşitate este biciuit; cine n-a ascultat ordinele este sortit morţii, căci e vârât într-un
ţarc cu fiare, înarmat doar cu un ciomag, iar dacă răpune urşii şi leii, ceea ce e aproape cu
neputinţă, este graţiat.
Cetăţile învinse sau care s-au predat singure pun îndată toate bunurile în comun şi
primesc cârmuitori şi gărzi de la solarieni, apoi, treptat, iau obiceiurile Cetăţii Soarelui, care
le slujeşte drept model; şi îşi trimit copiii să înveţe acolo, fără nici o plată.
Ar dura prea mult să-ţi povestesc despre instructorul iscoadelor şi santinelelor, despre
rânduielile lor dinăuntrul şi din afara cetăţii, căci ţi le poţi închipui şi singur, de vreme ce toţi
sunt aleşi de copii după înclinaţia fiecăruia şi după constelaţia care l-a vegheat la naştere. De
aceea fiecare, muncind după harul sortit lui de natură, face bine şi cu plăcere ceea ce face
pentru că-i stă în fire; la fel spun de strategi şi de ceilalţi etc. Atât ziua cât şi noaptea, cetatea e
păzită la cele patru porţi, la primul zid de apărare, la bastioane şi taluzuri: ziua fac de pază
mai mult femeile, iar noaptea, bărbaţii; şi asta ca să nu se lenevească şi ca nici o întâmplare să
nu-i ia pe nepregătite. Stau de veghe, ca şi soldaţii noştri, pe rând câte trei ore, iar seara intră
de gardă.
Practică vânătoarea ca un simulacru al războiului, şi la fel luptele, călare şi pe jos, la
orice sărbătoare, în piaţă, urmate de muzică etc.
Ii iartă cu mărinimie pe duşmani, iar după victorie se poartă bine cu ei. Dacă vor să le
dărâme zidurile, să le ucidă capii sau să le dea vreo altă pedeapsă învinşilor, săvârşesc totul
într-o singură zi, iar apoi le fac doar bine, căci, spun ei, războiul trebuie purtat pentru a-i face
pe oameni mai buni, ci nu pentru a-i nimici. Iar dacă între ei se iscă gâl-ceavă pentru vreo
jignire sau altceva, deoarece ei nu se ceartă decât din pricină de onoare, Principele şi
împuterniciţii săi îl pedepsesc crunt pe vinovat, dacă a recurs la faptă după prima izbucnire
de furie; dacă a recurs la vorbe se aşteaptă cu verdictul până la un nou război, căci ei spun că
mânia trebuie vărsată asupra duşmanilor. Şi care din cei doi face mai multe fapte de vitejie,
acela e socotit a avea dreptate în privinţa onoarei, iar celălalt cedează. Când însă e în cauză
justiţia, există pedepse; dar nu au voie să recurgă la duel, iar cine vrea să arate că se luptă mai
bine n-are decât s-o facă la război.
IOANITUL : Bun lucru, pentru a nu aţâţa facţiunile întru ruina statului şi a evita
războaiele civile din care se nasc tiranii, cum s-a întâmplat la Roma şi la Atena. Povesteşte-mi
acum, rogu-te, despre îndeletnicirile lor.
GENOVEZUL: Cred că ai înţeles că toţi se îndeletnicesc cu arta militară, cu agricultura
şi păstoritul; că oricine e obligat să le cunoască, iar acestea sunt socotite printre ei cele mai
nobile munci; iar cine cunoaşte mai multe este socotit mai nobil, şi cine e în stare să facă cel
mai bine o treabă, acela e însărcinat să o facă. Meseriile cele mai trudnice şi folositoare sunt
cele mai lăudate, precum cea de făurar sau zidar; şi nimeni nu le refuză, cu atât mai mult cu
cât de la naştere se vede cine are înclinaţie pentru ele, iar muncile sunt împărţite între ei în
aşa fel încât nici unul să nu aibă parte de o muncă istovitoare, ci doar de una care îl menţine
în formă. îndeletnicirile care cer mai puţin efort sunt rezervate femeilor. Cele teoretice sunt
pentru toată lumea, iar cine străluceşte mai tare în acestea se face profesor, care este mai
preţuit decât îndrumătorii artelor mecanice şi poate să devină sacerdot. Toţi trebuie să ştie să
înoate, iar pentru asta au bazine anume, în şanţurile cu apă din afara zidurilor, iar înăuntrul
cetăţii au havuzurile fântânilor.
Comerţul nu le serveşte prea mult, totuşi ei cunosc valoarea monedelor şi chiar bat
monedă pentru ca trimişii lor să poată schimba banii pe mâncarea pe care nu o pot lua cu ei,
şi aduc la ei neguţători din toate colţurile lumii ca să-i scape de lucrurile de prisos, dar nu vor
bani, ci numai mărfuri de care duc ei lipsă. Iar copiii – nu însă şi bătrânii – râd când îi văd pe
străini dând atâtea lucruri pentru câţiva arginţi. Şi nu vor ca sclavii sau străinii să
molipsească oraşul cu obiceiuri rele; de aceea, pe prizonierii de război îi vând sau îi pun să
sape şanţuri sau să facă alte munci grele în afara oraşului; aici vin întotdeauna patru
detaşamente de soldaţi să păzească teritoriul şi pe cei ce lucrează, iar [aceste detaşamente] ies
pe cele patru porţi ale oraşului, din care pleacă străzi pavate cu cărămidă ce ajung până la
mare, pentru a înlesni transportul mărfurilor şi accesul străinilor. Pe aceştia îi răsfaţă în toate
chipurile, le dau de mâncat şi de băut timp de trei zile, le spală picioarele, le arată oraşul şi
rânduielile lor, le îngăduie să asiste la consiliu şi la mese. Şi există oameni însărcinaţi să-i
păzească, iar dacă vor să devină cetăţenii locului, îi încearcă o lună la ţară şi o lună la oraş, iar
apoi hotărăsc; iar primirea se face cu anume ceremonie şi jurămine.
Agricultura e la mare cinste: nu există palmă de pământ să nu rodească. întâi cercetează
vânturile şi stelele favorabile, apoi ies toţi la câmp pregătiţi să are, să semene, să sape, să
secere, să culeagă grânele sau via, însoţiţi de muzică, de trâmbiţe şi flamuri; şi termină totul
în doar câteva ore. Au care cu pânze, împinse de vânt, iar când nu bate vântul, o vită trage un
ditamai carul – frumos la vedere! – şi au şi străjeri înarmaţi care umblă încoace şi încolo pe
tarlale. Folosesc prea puţin bălegarul în grădină şi pe câmp, pentru că, spun ei, în el seminţele
putrezesc şi mor repede, asemeni femeilor ce nu-s frumoase datorită muncii ci sulimanului şi
care fac prunci pricăjiţi. De aceea ei nu sulemenesc nici pământul, ci îl înfrumuseţează
lucrându-, şi au nişte taine ale lor care fac plantele să răsară şi să se înmulţească repede, şi să
nu-şi piardă sămânţa. Şi pentru treaba asta au o carte anume, care se numeşte Georgica. O
parte din ţarină, cât le e de trebuinţă, este arată; cealaltă slujeşte drept păşune pentru
animale. Iar nobila artă de a îmbunătăţi soiurile de cai, vaci, oi, câini şi orice alte animale de
pe lângă casa omului e la mare preţ printre ei, la fel ca în vremurile de demult, pe timpul lui
Avram; şi prin procedee magice îi stârnesc să se împerecheze, astfel încât să procreeze bine,
punându-le dinainte picturi ce reprezintă cai sau vite sau oi; şi nu lasă armăsarii să umble
liber pe câmp cu iepe-le, ci îi împerechează la timpul potrivit dinaintea grajdurilor de la ţară.
Au grijă ca să aibă Săgetătorul în ascendent, iar Marte şi Jupiter să le fie prielnici: şi aleg
pentru vite zodia Taurului, iar pentru oi cea a Berbecului, după regulile as-trologice. Sub
Pleiade au cârduri de găini, gâşte şi raţe, pe care femeile le scot cu plăcere la păscut în
preajma oraşului şi a locului unde le închid seara. Se ocupă mult cu prepararea caşului,
untului şi altor lactate, cu creşterea claponilor, a juganilor şi a tuturor puilor; iar pentru
aceste îndeletniciri au altă carte numită Buccolica. Şi au de toate din plin, căci fiecare vrea să
fie primul la treabă, pentru că sunt ascultători, iar munca e rodnică dar nu grea; şi oricine
conduce o asemenea treabă e numit rege, nume care, spun ei, e făcut tocmai pentru asta şi nu
pentru unii care n-au habar de nimic. Şi e minunat cum merg toţi, femei şi bărbaţi, în grupuri
şi niciodată singuri, ascultând întotdeauna şi de bună voie de îndrumătorul lor; iar asta
pentru că îl socotesc ca pe un tată sau frate mai mare.
Au de asemeni munţi plini de vietăţi şi de aceea vânează adesea.
Marinăria e la mare cinste, iar unele dintre corăbiile lor înaintează fără vânt şi fără
vâsle, iar altele au şi pânze şi vâsle. Cunosc bine stelele şi fluxul şi refluxul mărilor, şi
navighează pentru ca să cunoască alte naţii şi locuri. Nu fac nici un rău nimănui, şi nu se bat
dacă nu sunt stârniţi. Spun că lumea toată se va convinge să trăiască după regulile lor, totuşi
caută mereu să afle dacă există alţii care trăiesc mai bine decât ei. Sunt aliaţi cu chinezii şi cu
mai multe popoare insulare şi de pe continent, din Siam, Cochichina şi Calcutta, dar numai
pentru a le cerceta mai bine.
Mai cunosc şi o seamă de explozive secrete de folosit în războaiele pe mare şi pe uscat, şi
de stratageme, aşa încât ies întotdeauna învingători.
IOAN ITUL: Ce mănâncă şi cum? Şi cât de mult trăiesc ?
GENOVEZUL: Ei spun că mai întâi trebuie să avem grijă de viaţa întregului şi abia apoi
de a părţilor; drept care, atunci când au construit oraşul au pus semnele fixe în cele patru
colţuri ale horoscopului: Soarele în Leu în ascendent şi Jupiter oriental faţă de Soare, iar
Mercur şi Venus în Cancer în apropiere, fiindu-i Soarelui escortă; Marte în casa şi în Berbec,
care din casa lui privea cu bunăvoinţă ascendentul şi afetul (Soarele) şi Luna în Taur, care
privea cu bunăvoinţă la Mercur şi Venus şi nu făcea cvadratură cu Soarele. Saturn în schimb
intra în casa fără a privi urât la Marte şi la Soare. Fortuna cu Capul Meduzei era aproape în
casa , prevestind domnie, fermitate şi măreţie. Iar Mercur, putând privi bine spre Fecioară şi
la triplul apogeului său, luminat de Lună, nu poate fi prevestitor de rău, dar cum ştiinţa lor e
voioasă, nu tristă, nu le-a păsat să-l aştepte să intre în Fecioară şi în conjuncţie.
De mâncat mănâncă carne, unt, miere, brânză, curmale şi felurite zarzavaturi, iar dacă
mai demult nu voiau să omoare animalele, socotind asta o cruzime, mai apoi, gân-dindu-se că
tot atâta cruzime e să omori plantele, care sunt şi ele simţitoare, iar atunci ar ajunge să moară
de foame ei, au judecat că fiinţele inferioare au fost create pentru cele superioare, drept care
acum mănâncă de toate. Dar nu ucid cu plăcere animalele folositoare, precum boii sau caii.
Fac însă deosebire între o hrană prielnică şi alta dăunătoare şi mănâncă după îndrumarea
medicului: o dată carne, o dată peşte şi o dată zarzavaturi, apoi o iau de la capăt, cu carnea,
pentru a nu îngreuna nici istovi organismul. Bătrânii au parte de feluri mai uşor de digerat şi
mănâncă de trei ori pe zi şi puţin, copiii mănâncă însă de patru ori, iar restul lumii, de două.
Trăiesc cel puţin o sută de ani, cei mai mulţi dintre ei trăiesc o sută şaptezeci, iar unii, foarte
rar, chiar şi două sute. Şi sunt foarte cumpătaţi cu băutura: tinerii nu primesc vin până la
nouăsprezece ani, doar dacă nu e absolută nevoie, iar după acea vârstă beau vinul cu apă, şi la
fel fac şi femeile; vârstnicii de la cincizeci de ani în sus îl beau fără apă, dar când au de ţinut
sfat sau judecată, pun şi ei apă. Mănâncă după anotimp, ce e mai folositor şi mai nimerit
fiecăruia, după cum hotărăşte mai-marele medicilor, care se îngrijeşte de asta. Folosesc mult
ierburile bine mirositoare: dimineaţa, când se trezesc, se piaptănă şi se spală toţi cu apă rece;
apoi mestecă sau freacă în mână măghi-ran, pătrunjel sau mentă, iar bătrânii folosesc tămâie;
şi fac o rugăciune scurtă ca Tatăl nostru, cu faţa spre răsărit; apoi ies din casă şi se duc care
să aibă grijă de bătrâni, care la cor, care să vadă de treburile obşteşti; pe urmă merg la
primele lecţii, apoi la templu, apoi ies afară să facă mişcare, apoi stau puţin jos ca să se
odihnească şi în cele din urmă se duc la masă.
Ei nu suferă de gută, nici la picioare nici la mâini, nici de tuse, nici de sciatică, de colici
sau balonare, pentru că toate astea se nasc din digestie proastă şi umflare, iar ei făcând
exerciţiu scapă şi de una şi de cealaltă. Drept care este ruşinos ca cineva să fie văzut scuipând,
pentru că, spun ei, asta vine ori din lipsă de mişcare, adică din lene, ori din lăcomie. Suferă
mai degrabă de umflături şi spasme uscate, pe care le tratează cu mâncare multă şi sănătoasă
şi cu băi; vindecă febra cu băi liniştitoare şi lactate şi de asemeni petrecând o vreme la ţară în
locuri frumoase şi făcând mişcare. Sfrenţia nu se prinde de ei, pentru că se spală adesea pe
trup cu vin şi uleiuri aromatice; iar sudoarea îndepărtează şi ea vaporii putrezi care infectează
sângele şi măduva. Nu sunt nici ftiziei, neavând flegmă care să coboare în piept, şi cu atât mai
puţin astm, unde e nevoie de flegmă groasă. Vindecă febra vie cu apă rece, iar pe cea
trecătoare numai cu mirosuri, cu supe grase şi cu somn ori cu muzică şi veselie; în caz de
friguri li se ia sânge şi li se dă rubarbă sau altele care trag răul, ori li se dau de băut fierturi din
rădăcini de ierburi purgative şi astringente. Arar folosesc laxativele. Frigurile de patru zile se
vindecă uşor cu o sperietură neaşteptată sau cu ierburi asemănătoare sau contrare umoarei
cu pricina; şi mi-au dezvăluit taine uimitoare despre acestea. Febrele stăruitoare îi preocupă
cu deosebire şi pentru a le vindeca ţin seama de astre şi folosesc ierburi şi rugăciuni la
Dumnezeu. Frigurile de cinci, opt sau şapte zile nu prea se văd pe la ei, de vreme ce n-au
umori groase. Folosesc băi şi uleiuri după obiceiurile antice şi au descoperit sumedenie de
secrete pentru a se păstra curaţi, sănătoşi şi vânjoşi. Prin mijloacele astea şi prin altele caută
să se păzească şi de morbul sacru, de care suferă adesea.
IOANITUL: Semn al unei minţi strălucite, de care au suferit şi Hercule, Socrate,
Mahomed, Scotus şi Callimah.
GENOVEZUL: Şi se ajută cu rugăciuni către cer, cu mirosuri, cu leacuri pentru cap, cu
supe grase presărate cu făină albă de grâu, sau mâncând acru şi căutând să fie veseli. Cât
priveşte gustul mâncărilor, n-au pereche: folosesc ma-cis, miere, unt şi multe mirodenii, ce
sunt o adevărată desfătare. Nu beau băuturi cu gheaţă, ca napolitanii, dar nici calde precum
chinezii, pentru că nu trebuie să se lupte cu umorile groase pentru a-şi proteja căldura
trupului, iar vara sau când sunt obosiţi, se întremează cu usturoi zdrobit, cu oţet, cimbrişor,
mentă sau busuioc; nu trebuie să se ferească nici de căldura sporită de condimente, pentru că
nu întrec măsura. Şi mai au şi un secret prin care din şapte în şapte ani întineresc, fără dureri,
cu o făcătură minunată.
IOANITUL: Nu mi-ai vorbit încă despre ştiinţe şi despre dregători.
GENOVEZUL: Ba da, dar de vreme ce eşti aşa de curios, am să-ţi spun mai multe. La
fiecare lună nouă şi lună plină ţin sfat, după ce mai întâi au adus jertfă; la sfat iau parte toţi
cei trecuţi de douăzeci de ani şi fiecare este întrebat de ce duce lipsă cetatea şi care dregător e
bun şi care rău. Apoi, de fiecare dată, după opt zile se întrunesc toţi dregătorii care sunt
Soarele, Pon, Sin şi Mor; iar cu cei trei de sub fiecare dintre ultimii trei, fac treisprezece, şi cu
ceilalţi trei care se află sub fiecare din aceştia fac patruzeci; şi cei trei mari răspund fiecare de
ramura potrivită lui: Putere de armată, Cunoaştere de ştiinţe, Iubire de hrană, de procreere,
de îmbrăcăminte şi educaţie; şi vin şi mai-marii fiecărei cete, de femei ca şi de bărbaţi, adică
decurionii, centurionii şi capii cetelor mijlocii. Atunci se vorbeşte despre ce nevoi mai are
lumea şi se aleg dregătorii, propuşi înainte de marele consiliu. De asemeni, Soarele împreună
cu cei trei principi ţin zilnic sfat despre lucrurile curente, şi încuviinţează şi îmbunătăţesc
ceea ce s-a hotărât în alegeri, iar apoi fac tot ce trebuie. Nu trag la sorţi decât atunci când
există îndoieli care îi împiedică să ştie spre ce anume înclină. Dregătorii sunt schimbaţi după
cum vrea poporul, dar nu şi primii patru, decât atunci când ei înşişi, după ce s-au sfătuit între
ei, lasă locul cuiva care, văd ei, ştie mai mult decât ei şi are mintea mai curată; şi sunt atât de
blânzi şi de buni încât cu drag cedează dinaintea cuiva care ştie mai multe şi chiar învaţă de la
acesta; dar asta se întâmplă rareori.
Îndrumătorii ştiinţelor se află în subordinea Principelui Cunoaştere, şi nu mai puţin în a
Metafizicianului, care este însuşi Soarele, care cârmuieşte asupra tuturor domeniilor
cunoaşterii ca un arhitect, şi care se ruşinează să nu ştie orice mintea omenească poate
cunoaşte. Sub acel principe stau Gramaticianul, Logicianul, Naturalistul, Medicul,
Politicianul, Economistul, Maestrul în Morală, Astronomul, Astrologul, Geometrul,
Cosmograful, Muzicianul, maestrul în Perspectivă, Aritmeticianul, Poetul, Retoricianul,
Pictorul, Sculptorul. Sub principele Iubire stau Maeştrii în Procreere, în Educaţie, în
îmbrăcăminte, în Agricultură, în Creşterea vitelor, în Păstorit, în îngrijirea animalelor, în
Bucătăriseală. Sub principele Putere stă Tacticianul, Instructorul în luptele corp la corp,
Fierarul, Armurierul, Trezorierul, însărcinatul cu baterea de monedă, Arhitectul, Căpetenia
iscoadelor, Căpetenia cavaleriei, Maestrul de scrimă, Căpetenia artileriei, cea al luptătorilor
cu praştia, împuternicitul cu justiţia. Şi toţi aceştia au în subordine meşterii din fiece ramură
în parte.
Ajunşi aici, trebuie să ştii că la ei fiecare este judecat de mai-marele în meseria lui; aşa
încât marele meşter este judecător şi poate pedepsi cu surghiunul, cu biciuirea, cu ocărârea în
faţa obştei, cu interzicerea de a mânca laolaltă cu ceilalţi, de a intra în biserică, de a vorbi cu
femeile. Dar când are loc o fărădelege cu premeditare, pedeapsa e pe potrivă, adică ochi
pentru ochi şi dinte pentru dinte, iar omuciderea se pedepseşte cu moartea. într-o gâlceavă
iscată pe neaşteptate, pedeapsa poate fi micşorată, dar nu de cel ce judecă, care condamnă
după lege, ci de cei trei principi. Şi se poate recurge şi la Metafizician, nu pentru justiţie ci
pentru graţiere, pe care numai el o poate acorda. Nu au închisori, afară doar de un turn
pentru unii duşmani răzvrătiţi. Nu există proces cu acte, ci, în prezenţa judecătorului şi a
principelui Putere, se rostesc argumentele pentru şi cele împotrivă; iar judecătorul pronunţă
condamnarea pe loc; iar, dacă se face apel, Principele Putere pronunţă condamnarea a doua
zi; iar dacă se ajunge la Soare, acesta pronunţă condamnarea a treia zi, sau graţiază după mai
multe zile şi cu acordul poporului. Şi nimeni nu poate fi omorât dacă nu- ucide întreg
poporul, cu mâna lui; căci la ei nu există călău, ci toţi îl lapidează sau îl ard de viu, lăsândusă-şi
lege de trup praf de puşcă pentru ca să moară pe loc. Iar atunci toată lumea plânge şi se
roagă ca Dumnezeu să-şi domolească mânia, văitându-se de a fi trebuit să amputeze un
mădular putred din trupul obştei; şi fac în aşa fel încât vinovatul să-şi accepte singur sentinţa
şi discută atâta cu el până când acesta, convins, recunoaşte că o merită; dar când e vorba de
crimă împotriva libertăţii, împotriva lui Dumnezeu sau a cârmuitorilor celor mari, execuţia e
imediată şi nemiloasă. Numai aceste crime se pedepsesc cu moartea; iar condamnatul trebuie
să rostească toate motivele pentru care n-ar trebui să moară, şi mai trebuie să mărturisească
păcatele celorlalţi şi ale dregătorilor, spunând dacă aceştia merită o pedeapsă mai mare decât
a lui; iar dacă câştigă, pe el îl trimit în surghiun, iar ei izbăvesc oraşul prin rugăciuni, jertfe şi
pocăinţă; dar nu-i prigonesc pe cei pârâţi.
Greşelile din slăbiciune şi neştiinţă sunt pedepsite numai cu dojeni şi învăţându-i să se
abţină şi să se străduiască mai mult în domeniul în care au greşit, şi se poartă unul cu altul de
parcă fiecare ar fi un mădular din trupul celuilalt.
Şi mai e bine de ştiut că dacă un păcătos se duce singur la dregători, fără a aştepta să fie
acuzat, cerând să ispăşească, ei îi şterg şi-i schimbă pedeapsa cu una mai uşoară decât pentru
păcatul tăinuit, câtă vreme nu e acuzat.
Se feresc tare de calomnie pentru a nu o primi îndărăt, ca pedeapsă. Şi cum stau mai tot
timpul în tovărăşie, e nevoie de cinci martori pentru a dovedi spusa; în caz contrar, vinovatul
este eliberat, sub jurământ. Dar dacă apoi mai este acuzat de două ori la fel, de doi sau trei
martori, primeşte pedeapsă îndoită.
Legi au puţine, scrise toate pe o tablă de aramă la poarta templului, adică pe coloane, pe
care sunt înscrise toate lucrurile, în esenţa lor, pe scurt şi cu duh: ce este Dumnezeu, ce este
acela un înger, ce sunt lumea, stelele, oamenii etc. şi se dă şi definiţia fiecărei virtuţi. Acolo se
aşază judecătorii fiecărei virtuţi când judecă, şi spun aşa: — Iată, tu ai păcătuit împotriva
acestei definiţii: ia şi citeşte; iar apoi îl condamnă fie pentru nerecunoştinţă, fie pentru lene
sau neştiinţă; iar condamnările, mai degrabă decât pedepse, sunt adevărate leacuri, şi sunt de
o mare blândeţe.
IOANITUL: Acum e vremea să vorbeşti de preoţi, de jertfe şi de credinţă.
GENOVEZUL: Mare preot este Soarele, dar toţi dregătorii, vorbind de cei mari, sunt şi
ei preoţi, iar sarcina lor e să cureţe conştiinţele. De aceea toţi li se spovedesc lor, iar ei află
astfel ce păcate precumpănesc. Ei însă mărturisesc celor trei mari cârmuitori atât păcatele
proprii cât şi pe cele ale celorlalţi, fără a-i numi însă pe păcătoşi, iar, la rândul lor, cei trei se
spovedesc Soarelui. Acesta cunoaşte astfel care sunt greşelile mai răspândite şi ia măsurile
trebuincioase şi-i aduce jertfe lui Dumnezeu şi îi înalţă rugăciuni şi mărturiseşte păcatele sale
şi ale întregului popor dinaintea altarului şi a obştii, ori de câte ori e nevoie să-i aducă pe
calea cea dreaptă, fără a numi vreodată pe cineva. Astfel el iartă tot poporul, mustrându- şi
îndemnându- să se păzească de greşelile cu pricina, şi le mărturiseşte public pe ale sale, apoi
aduce jertfă lui Dumnezeu, rugându- să ierte întreaga cetate şi s-o povăţuiască şi s-o apere.
Iar jertfa este următoarea: întreabă poporul cine vrea să se sacrifice pentru întreaga obşte, şi
unul dintre cei mai buni se oferă. Iar marele preot îl întinde pe o scândură prinsă cu patru
funii, trecute prin patru scripeţi atârnaţi de cupolă şi, după ce înalţă rugăciune lui Dumnezeu
ca să primească acea jertfă umană nobilă şi voluntară (şi nu jertfa unor animale şi cu de-a
sila, ca la păgâni), pune să se tragă de funii; atunci acela e ridicat în înaltul cupolei unde
rămâne în rugăciune; şi primeşte doar puţină mâncare şi stă acolo până când cetatea e iertată.
El însuşi, prin rugăciuni şi post, se roagă la Dumnezeu să-i fie primită jertfa; astfel, după
douăzeci sau treizeci de zile, când mânia Domnului s-a potolit, revine jos prin afara templului
sau se face şi el preot; iar după una ca asta, el rămâne mereu iubit şi cinstit de toţi, pentru că
şi-a dăruit viaţa, dar Dumnezeu n-a vrut să i-o ia.
În afară de cele arătate, deasupra templului stau douăzeci şi patru de preoţi care la
miezul nopţii, la amiază şi de asemeni dimineaţa şi seara cântă psalmi lui Dumnezeu; iar
sarcina lor este să caute în stele şi să măsoare cu astrola-bul toate mişcările lor şi efectele pe
care le pricinuiesc, şi astfel află în ce ţară ce schimbare s-a petrecut sau se va petrece. Tot ei
mai spun şi care sunt orele potrivite pentru procreat şi zilele bune de semănat şi cules, şi tot ei
sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni; în genere dintre ei se alege Soarele, ei sunt cei ce
scriu lucruri de seamă şi cercetează ştiinţele. Şi nu coboară decât ca să mănânce; nu au de a
face cu femei, decât arar şi doar pentru sănătatea trupului. Iar Soarele urcă în fiecare zi la ei şi
împreună vorbesc despre ce au mai cercetat înspre binele cetăţii şi al tuturor popoarelor
lumii. Iar în partea de jos a templului se află întotdeauna unul dintre ei care se roagă la
Dumnezeu, dar el se schimbă la fiecare oră, cum facem noi la rugăciunea de patruzeci de ore,
iar aceasta se numeşte ofrandă neîntreruptă.
După masă aduc mulţumiri lui Dumnezeu cu muzică, apoi, pentru a se veseli şi a se
desfăta, se cântă marile fapte ale eroilor creştini, evrei, păgâni şi de orice neam. Se înalţă
imnuri iubirii, înţelepciunii şi tuturor virtuţilor. Şi fiecare o ia la dans pe aceea care îi e mai
dragă şi dănţuiesc minunat sub porticuri. Femeile poartă părul lung şi împletit ca o ghirlandă
adunată în creştetul capului într-o coadă. Bărbaţii poartă numai un ciuf, o năframă şi o
beretă. La ţară se poartă pălării, în casă însă numai scufii albe sau roşii sau de alte culori,
după meseria şi funcţia fiecăruia, iar ale dregătorilor sunt mai mari şi mai arătoase.
Principalele lor sărbători sunt în număr de patru, anume când soarele intră în Berbec, în
Cancer, în Balanţă şi în Capricorn; atunci dau serbări măreţe şi pline de învăţăminte; şi la
orice conjuncţie sau opoziţie a lunii, fac alte serbări. Şi fac la fel în ziua în care au întemeiat
cetatea sau au repurtat victorii, când femeile intonează cântece însoţite de trâmbiţe, tobe şi
salve de tun; iar poeţii ridică osanale celor mai viteji. Dar cine laudă în chip mincinos este
pedepsit; la ei nu există poet să născocească neadevăruri; iar după ei, libertatea de a face aşa
ceva duce la năruirea lumii, deoarece îi lipseşte pe cei virtuoşi de premiul meritat şi, de frică
sau din linguşeală, îl dă cui nu merită.
Nu i se ridică statuie nimănui, decât după moarte; dar în timpul vieţii, cel ce a
descoperit meşteşuguri noi şi taine importante sau cine a adus mari servicii obştei, în război
sau în timp de pace, este înscris în cartea eroilor.
Cadavrele nu se îngroapă în pământ, ci se ard, pentru a preîntâmpina ciuma şi pentru a
le preschimba în foc, element atât de nobil şi viu, care vine din soare şi tot la el se întoarce, şi
pentru a înlătura bănuiala de idolatrie. Statui şi picturi li se închină numai marilor bărbaţi şi
la acelea se uită femeile falnice hărăzite să procreeze.
Rugăciunile şi le îndreaptă spre cele patru zări, dimineaţa mai întâi spre răsărit, apoi
spre apus, spre miazăzi şi la sfârşit spre miazănoapte; iar seara invers, mai întâi spre apus,
apoi spre răsărit şi spre miazănoapte şi la urmă spre miazăzi. Şi repetă numai rugămintea
prin care cer un trup sănătos şi o minte sănătoasă, pentru ei şi pentru toţi oamenii, şi fericirea
veşnică, şi care se încheie aşa: „cum o vrea Dumnezeu”. Dar rugăciunea cea mai sârguincioasă
şi lungă şi-o îndreaptă către cer; de aceea altarul este rotund şi tăiat în cruce aşa încât pe
acolo pătrunde Soarele, după ce s-a spus de patru ori rugăciunea, şi se roagă privind în sus. Şi
înfăptuiesc asta ca pe o mare taină. Veşmintele marelui preot sunt minunate ca înfăţişare şi
semnificaţie precum cele ale lui Aaron.
Ei socotesc timpul după anul tropic, nu după cel sideral, dar îşi înseamnă mereu cu cât
acesta din urmă îl întrece pe celălalt.
Şi mai cred că soarele coboară treptat spre pământ şi de aceea, făcând cercuri tot mai
mici, ajunge la tropice şi la echinocţii mai devreme decât în anul precedent; sau pare să
ajungă, deoarece ochiul, văzându- oblic mai jos, îl vede ajungând şi cotind mai repede.
Măsoară lunile după lună, iar anul după soare; dar măsurile nu cad odată decât din
nouăsprezece în nouăsprezece ani, când îşi sfârşeşte drumul şi Capul Dragonului. De aceea au
creat o nouă astronomie. Ei îl laudă pe Ptolemeu şi îl admiră pe Copernic, deşi Aristarh şi
Filolaos le-au fost înaintaşi; dar spun că unul socoteşte în pietricele, celălalt în bobi, şi
niciunul în chiar lucrurile ce trebuie numărate, drept care plătesc lumii în monedă calpă şi nu
în aur. Aşadar ei cercetează cu mare fineţe acest domeniu, pentru că doresc să ştie cum e
făcută lumea, dacă şi când va pieri, şi de asemeni din ce substanţă sunt făcute stelele şi ce se
află înăuntrul lor. Şi cred adevărată profeţia lui Cristos privitoare la semnele din stele, din
soare şi lună, care le par mincinoase doar nătărăilor pe care sfârşitul lumii îi va lua pe
nepregătite, precum hoţul care vine noaptea.
Căci ei aşteaptă reînnoirea lumii şi poate şi sfârşitul ei. Ei mai spun că e greu de ştiut
dacă lumea a fost creată din nimic sau din rămăşiţele altor lumi sau din haos; dar pare, ba
chiar este sigur că a fost creată. Ii sunt duşmani lui Aris-totel, pe care îl numesc pedant.
Venerează soarele şi stelele, după ei, fiinţe vii, statui ale lui Dumnezeu şi temple cereşti;
iar dintre toate mai mult slăvesc soarele, dar nu i se închină. Nu i se închină nicicui în afară
de Dumnezeu, numai lui îi fac slujbe sub semnul soarelui, care e însemn şi chip al lui
Dumnezeu, de unde vine lumina şi căldura şi toate celelalte lucruri. De aceea altarul e în chip
de soare, iar preoţii rugându-se la soare şi la stele ca la nişte altare, şi la cer, ca la un templu,
se roagă de fapt lui Dumnezeu; şi-i cheamă ca mijlocitori pe îngerii cei buni care îşi au sălaşul
în stele, case vii ale lor, şi [spun] că Dumnezeu şi-a arătat frumuseţea cel mai mult în cer şi în
soare, trofeu şi simulacru al său.
Resping excentricele şi epiciclurile lui Ptolemeu şi Co-pernic; şi susţin că cerul este doar
unul, că planetele se mişcă singure şi că ele, când sunt în conjuncţie cu soarele, primind mai
multă lumină, suie, în vreme ce, în cvadraturi şi opoziţii, pentru a se apropia mai tare de el,
coboară. Iar luna, şi în conjuncţie şi în opoziţie, suie, pentru a fi mai aproape de soare şi a
primi mai multă lumină în aceste poziţii, lumină care o ridică în înalt. Şi de aceea planetele,
deşi merg şi ele dinspre răsărit spre apus, când suie par să meargă îndărăt; şi chiar aşa se văd,
deoarece cerul stelelor se învârte în douăzeci şi patru de ore foarte repede, pe când celelalte,
mergând mai puţin pe zi, rămân în urmă; astfel încât, fiind depăşite de cer, par că ar merge
înapoi. Dar când sunt opuse soarelui, fiind ele jos şi înclinându-se pentru a putea primi
lumină de la el, iau o curbă mai scurtă şi atunci depăşesc cu mult [stelele]; când merg în pas
cu stelele fixe, se numesc staţionare; când merg mai repede, astrologii de duzină le numesc
retrograde, iar când merg mai încet, directe. Insă Luna, târzie şi în conjuncţie şi în opoziţie,
nu pare nicicând că merge îndărăt, ci doar că înaintează încet, şi, deoarece primul cer nu e cu
mult mai rapid decât ea, atunci când e bine luminată fie de jos fie de sus, ea nu pare să
meargă înapoi ci pare doar, când rămâne în urmă, că întârzie, iar când o ia înainte, că
accelerează. De unde se vede limpede că nu e nevoie nici de excentrice, nici de epicicluri
pentru ca planetele să urce sau să meargă înapoi. E adevărat că în unele părţi ale universului
aştrii intră în consonanţă cu lucrurile supracereşti şi zăbovesc acolo.
Ei dau însă o explicaţie fizică faptului că soarele, urcând în emisfera nordică, [zăboveşte
mai mult], şi asta pentru a ţine piept pământului tocmai în locul unde acesta şi-a căpătat
puterea la începutul lumii când el, soarele, gonea la sud. De aceea trebuie să spunem că lumea
a fost creată în septembrie, aşa cum au chibzuit evreii şi caldeenii din vechime, nu cei de mai
târziu: astfel, urcând pentru a-şi reface puterea, soarele [stă] mai multe zile în emisfera
boreală decât în cea australă, şi pare a sui pe excentrică etc.
Ei socotesc că există două principii fizice: soarele tată şi pământul mamă; şi că aerul e
un cer impur, că focul vine de la soare, că marea e sudoarea pământului topit de soare şi că ea
uneşte aerul cu pământul la fel cum sângele uneşte spiritul cu trupul omenesc; iar lumea este
o mare fiinţă vie, iar noi stăm înăuntrul ei aşa cum stau viermii în corpul nostru; de aceea noi
depindem de providenţa divină şi nu de cea a lumii şi a stelelor, pentru că, faţă de ele noi
suntem întâmplători, în vreme ce, doar faţă de Dumnezeu, pentru care ele sunt unelte, noi
suntem creaţi cu preştiin-ţă şi cu scop; drept care numai pe Dumnezeu avem datoria de asocoti
stăpân şi tată, căci de la el vine totul.
Cred cu tărie în nemurirea sufletului şi în faptul că, după moarte, el se alătură spiritelor
bune sau celor rele, aşa cum merită. Dar nu sunt prea siguri în privinţa lăcaşurilor de
pedeapsă sau de răsplată, deşi cel mai cu rost le par a fi cerul şi adâncul pământului. Şi sunt
foarte curioşi să afle dacă aceste pedepse sunt veşnice sau nu. In afară de asta sunt siguri că
există îngeri buni şi îngeri răi, cum se întâmplă şi cu oamenii, dar ca să afle care le va fi soarta
aşteaptă semn din cer. Nu sunt siguri dacă mai există sau nu alte lumi pe lângă aceasta, dar li
se pare o nebunie să afirmi că în afara ei n-ar exista nimic, căci nimicul nu există nici
înăuntrul, nici în afara lumii, iar Dumnezeu, existenţă infinită, nu cuprinde în sine nimicul.
Ei socotesc drept principii metafizice ale lucrurilor: existenţa, care este Dumnezeu, şi
nimicul, care este lipsa existenţei, condiţie fără de care nimic nu se poate crea, căci nu s-ar
crea dacă deja ar exista: deci ceea ce e creat, înainte nu exista. Din tendinţa spre nimic se
naşte răul şi păcatul; de aceea se spune că păcătosul se nimicniceşte şi că păcatul are cauză
deficientă, nu eficientă. Deficienţa este tot una cu lipsa, fie în a putea, fie în a şti, fie în a voi, şi
doar pe aceasta din urmă o socotesc păcat. Deoarece cine poate şi ştie să facă binele trebuie să
şi vrea, pentru că voinţa se naşte din putinţă şi ştiinţă, şi nu invers. Şi o să te miri că se
închină la Dumnezeu ca Treime, spunând că este Atotputernicia, din care se trage
Atotcunoaşterea şi din acestea două laolaltă, Atotiubirea. Dar nu recunosc persoanele
distincte şi numite ca la noi, pentru că nu au avut parte de revelaţie, dar ştiu că în Dumnezeu
este purcedere şi relaţie dinspre sine spre sine; şi astfel toate lucrurile se compun, după ei,
din putere, cunoaştere şi iubire, în măsura în care au fiinţă; şi din neputinţă, necunoaştere şi
neiubire, în măsura în care ţin de nefiinţă. Prin cele dintâi îşi sporesc meritul, iar prin
celelalte, păcătuiesc – fie prin păcat involuntar, când e vorba de primele două, fie prin păcat
voluntar, când e vorba de toate trei. In felul acesta, natura însăşi, născând monştri,
păcătuieşte prin neputinţă sau neştiinţă. Dar toate aceste lucruri sunt prevăzute de
Dumnezeu atotputernic, atotcunoscător şi atotiubitor, aşa încât nimic din ceea ce există nu
păcătuieşte întru el, ci doar îndepărtându-se de el; dar nimeni nu se îndepărtează de el din
cauza lui, ci doar din cauza noastră, pentru că în el se află eficienţa şi doar în noi deficienţa.
Drept care păcatul, întrucât are fiinţă şi eficienţă, este un act vrut de Dumnezeu; întrucât ţine
însă de nefiinţă şi deficienţă, adică prin ceea ce ţine de speţa păcătosului însuşi, el este în noi,
care înclinăm spre nefiinţă şi spre dezordine.
IOANITUL: Vai, cât sunt de pătrunzători!
GENOVEZUL: De-aş fi ţinut minte tot şi n-aş avea grabă ori teamă, ţi-aş înşira multe
alte minunăţii, dar dacă nu plec, pierd corabia.
IOANITUL: Pe legea mea, mai spune-mi doar asta: ce părere au despre păcatul lui
Adam?
GENOVEZUL: Ei recunosc că e mare corupţie în lume, şi că oamenii se comportă
nebuneşte şi nu cu raţiune; şi că oamenii buni îndură, iar cei ticăloşi conduc; cu toate astea ei
îi socotesc pe aceştia din urmă nefericiţi, pentru că a te arăta altfel decât eşti este o negare de
sine, adică să te înfăţişezi drept rege, drept bun şi înţelept, şi în adevăr să nu fii astfel. Iar de
aici ei deduc că trebuie să fi avut loc o mare răvăşeală în lucrurile omeneşti, şi într-o vreme
aproape că spuneau, ca Platon, că înainte cerurile se roteau dinspre apus spre ceea ce acum e
răsărit, iar apoi s-au inversat. Altă dată ziceau c-ar fi cu putinţă să fim cârmuiţi de o virtute
inferioară, cu consimţământul celei Supreme, dar pe urmă au socotit asta o sminteală. Dar
[după ei] şi mai mare sminteală e să spui că mai întâi a condus lumea Saturn, şi a condus-o
bine, apoi Jupiter şi apoi celelalte planete pe rând; dar recunosc că vârstele lumii urmează
ordinea planetelor şi mai cred că lumea se schimbă dimpreună cu schimbarea apsidelor, o
dată la o mie sau la o mie şase sute de ani. Iar epoca aceasta a noastră pare să fie a lui Mercur,
deşi conjuncţiile mari sunt în schimbare, iar anomaliile au o mare putere asupra destinului.
În sfârşit, mai spun că fericit e creştinul, care se împacă cu credinţa că răvăşeala toată sar
trage de la păcatul lui Adam, căci, după ei, de la părinţi la copii trece mai degrabă pedeapsa
decât vina. Iar vina, dimpotrivă, se întoarce dinspre copii spre părinţi, pentru că nu s-au
îngrijit de pro-creere, n-au făcut-o la timp şi loc potrivit, ci cu păcat şi fără alegerea bună a
părinţilor, apoi nu s-au îngrijit de educaţie şi i-au îndrumat rău. De aceea ei se îngrijesc cu
deosebire de aceste două lucruri, procreere şi educaţie; şi spun că pedeapsa şi vina se răsfrâng
asupra cetăţii, fie că e a fiilor, fie că e a părinţilor; şi că ele nu sunt tocmai desluşite şi de aceea
pare că lumea merge la întâmplare. Dar cine e atent la alcătuirea lumii, la anatomia omului
(cum fac ei cu [trupurile] condamnaţilor la moarte, pe care le cercetează în amănunţime) şi a
animalelor şi plantelor, la rostul fiecărui mădular şi fiecărei fărâme, este silit să recunoască
sus şi tare providenţa divină. De aceea omul trebuie să se dăruie adevăratei religii şi să-l
cinstească pe autorul său; iar asta nu o poate face cum trebuie cine nu îi cercetează creaţia şi
nu se îngrijeşte să filozofeze bine şi cine nu urmează legile sale sfinte:
Ce ţie nu-ţi place altuia nu face,
Iar ce ţie-ţi place fă întocmai altuia.
De unde urmează că, dacă noi aşteptăm recunoştinţă din partea fiilor noştri şi a
oamenilor, cărora noi le dăm atât de puţin, mult mai multă [recunoştinţă] îi datorăm noi lui
Dumnezeu, de la care primim totul, şi suntem întru totul şi prin toate întru el. Slavă lui în
vecii vecilor.
IOANITUL: Dacă ei, care urmează numai legea naturii, sunt atât de aproape de
creştinism, ce nu adaugă nimic legii naturii decât Sfintele Taine, eu, din relatarea ta, trag
concluzia că adevărata religie este cea creştină şi că, gonind excesele, ea va fi stăpâna lumii. Şi
[cred] că, de fapt, spaniolii au descoperit restul lumii, deşi cel dintâi a fost Columb, genovez
de-al vostru, pentru a o uni pe toată sub o singură lege; iar aceşti filozofi vor fi martori ai
adevărului, aleşi de Dumnezeu. Şi mai văd că noi nu ştim ce căutăm [în lumea nouă], dar
suntem uneltele Domnului. Iar cei ce merg acolo în căutare de ţinuturi noi o fac din poftă de
bani, dar Dumnezeu gândeşte un ţel mai înalt. Soarele încearcă să mistuie pământul, ci nu să
hrănească plante şi oameni; dar Dumnezeu se foloseşte de ele toate tocmai pentru asta. Slavă
lui.
GENOVEZUL: Oh, de-ai şti ce mai zic ei, în temeiul astrologiei şi al profeţilor noştri şi ai
evreilor şi ai altor neamuri, despre lumea din veacul nostru! Că a cunoscut mai multă istorie
în ultimii o sută de ani decât în patru mii de dinainte; şi că s-au scris mai multe cărţi în aceşti
o sută decât în ceilalţi cinci mii; spun şi despre uimitoarele invenţii, a busolei, a tiparului, a
armelor de foc, mari semne ale unificării lumii; şi mai spun că Mercur, dat fiind că apsida lui
se afla în trigonul al patrulea atunci când conjuncţiile mari erau în casa Cancerului, a înlesnit
aceste invenţii pentru că acolo se aflau şi Luna, Jupiter şi Marte, ceea ce, în acea zodie,
înseamnă drumuri noi, domnii noi şi arme noi. Dar că, intrând apsida lui Saturn în
Capricorn, cea a lui Mercur în Săgetător, iar a lui Marte în Fecioară, iar conjuncţiile mari
revenind la trigonul întâi după apariţia stelei noi din Cas-siopeea, va apărea o mare monarhie
nouă, se vor reforma legile şi îndeletnicirile omeneşti, se vor ivi noi profeţi şi [se va petrece] o
reînnoire generală. Şi spun că totul va fi spre marele folos al creştinilor; dar că mai întâi se
smulge şi se dărâmă şi abia apoi se însămânţează şi se zideşte.
Dar acum lasă-mă, că am treabă.
Mai află doar atât: că au descoperit arta de a zbura, singura care-i lipseşte omenirii, şi că
pregătesc un ochean cu care să vadă stelele nevăzute şi un urechean cu care să audă armonia
mişcării aştrilor.
IOANITUL: Ohoo! îmi place ce spui. Dar Cancerul e zodie femeiască, a Venerei şi a
Lunii, ce bine poate aduce ea ?
GENOVEZUL: Ei spun că femeia în cer e purtătoare de rodnicie, iar printre noi face să
domnească vitalitatea mai plăpândă. Drept care vedem că în veacul nostru au domnit femeile,
precum amazoanele dintre Nubia şi Monopota-pa, iar printre europeni, Rossa în Turcia, Bona
în Polonia, Maria în Ungaria, Elisabeta în Anglia, Catarina în Franţa, Margareta în Flandra,
Bianca în Toscana, Maria în Scoţia, Camilla în Roma şi Isabela în Spania, descoperitoarea
Lumii Noi.
Iar poetul veacului nostru şi-a început poemul cu femeile, spunând:
Femei şi cavaleri şi arme şi iubire.
Din pricina lui Marte, toţi poeţii de azi sunt nişte neruşinaţi, iar din pricina Lunii şi a
planetei Venus, vorbesc de sodomie şi de preacurvie. Iar bărbaţii se poartă ca femeile şi vor să
li se spună „sărut mânuşiţa”; iar în Africa, aflată acum sub zodia Cancerului, sunt nu doar
amazoane, ci, în Fez şi în Maroc, sunt bordeluri de poponari cu simbrie şi câte alte
spurcăciuni.
Dar asta n-a împiedicat ca trigonul lui Marte, cu Jupiter în exaltare şi Soarele la apogeu,
trigon aflat în casa Cancerului, care e semn tropic, să producă mari schimbări în legiuiri,
întocmai precum trigonul Lună, Marte şi Venus a dus la noua descoperire a lumii, la
uimitorul înconjur al pământului şi la domnia femeilor, sau trigonul Mercur, Marte şi Jupiter,
la inventarea tiparului şi a armelor de foc. Deoarece în întreaga Lume Nouă şi pe toate
coastele Africii şi Asiei australe a pătruns, datorită lui Jupiter şi Soarelui, creştinismul, în
vreme ce în Africa, datorită Lunii şi lui Marte, a pătruns legea Şerifului; iar în Persia, legea lui
Al-lah, reînnoită de Sufi, cu întinderea imperiului în toate acele ţinuturi şi în Ţara tătărască.
Dar în Germania, în Franţa şi Anglia, fiind cei de-acolo sub influenţa Lunii şi a lui Marte, a
pătruns erezia; în vreme ce Spania, datorită lui Jupiter, şi Italia, datorită Soarelui, sub a cărui
influenţă se află, şi fiind una în zodia Săgetătorului, iar cealaltă a Leului, au rămas frumuşel
amândouă în dreapta lege creştină. Iar toate cele ce se vor petrece de aci înainte şi ceea ce am
învăţat eu de la aceşti înţelepţi – despre deplasarea ap-sidei planetelor şi despre
excentricitate, despre solstiţii, echi-nocţii şi oblicităţi, despre schimbarea polurilor şi
încâlceala configuraţiilor în imensitatea spaţiului, şi despre corespondenţa pe care o au
lucrurile pământeşti cu cele din afara lumii, despre schimbările ce vor avea loc după marea
conjuncţie şi despre eclipsele care se vor petrece, tot după aceea, în zodia Berbecului şi în cea
a Balanţei, şi despre reapariţia anomaliilor – vor produce lucruri uimitoare ce vor confirma
prevestirea dată de marea conjuncţie şi vor schimba şi înnoi întreaga lume !
Dar, pe legea mea, nu mă mai ţine pe loc, căci am treabă. Nici nu ştii cât mă grăbesc. Pe
altă dată.
Mai trebuie totuşi să afli că ei cred cu tărie în liberul arbitru. Şi zic că, dacă în patruzeci
de ore de tortură un om nu poate fi făcut să spună ceea ce el a hotărât să nu spună, atunci nici
astrele, cu toată influenţa lor îndepărtată, nu- pot sili s-o facă. Căci ele acţionează, cu
gingăşie, asupra simţurilor, drept care supus lor e mai degrabă cel ce-şi urmează simţurile ci
nu raţiunea. Iată de ce aceeaşi constelaţie care din cadavrul lui Luther a ridicat miasme
spurcate, a ridicat, în aceeaşi vreme, balsamuri înmiresmate de virtuţi din iezuiţii noştri şi din
Hernân Cortes care, tot atunci, a instituit creştinismul în Mexic.
Dar ceea ce urmează să se întâmple în lume îţi voi spune altă dată.
Erezia este o lucrare a simţurilor, aşa cum spune Sfântul Pavel, şi spre ea îi îndrumă
stelele pe cei ce se lasă conduşi de simţuri, dar pe cei conduşi de raţiune îi îndrumă spre
adevărata lege sfântă a Raţiunii Prime, veşnic vrednică de slavă. Amin.
IOANITUL: Mai stai puţin.
GENOVEZUL: Nu pot, nu pot.
POEZII FILOZOFICE
de Settimontano Squilla
PRELUDIU
Născut din Cuget şi înţelepciune,
de bine, adevăr şi frumuseţe,
îndrăgostit, chem lumile răzleţe,
în rătăciri, la maica-mi să se-adune,
Pios ea soţului i se supune,
şi lapte-mi dă din sân, ca să mă-nveţe,
a trece totul prin adânci judeţe,
spre-a şti şi a crea în rosturi bune,
Iar dacă lumea toată-i o cămară,
— fugiţi de-a doua şcoală-mbietoare —,
ce toate-n dram şi deget le măsoară,
De-ntrece lucrul vorba, tot ce doare,
orgoliul orb şi neştiinţa piară
în focul ce vi l-am furat din Soare!
Voi aţi schimbat curaju-n fală,
sfinţenia-n moft, nobleţea în paradă,
înţelepciunea însăşi în şaradă,
iubirea-n poftă, frumosul în boială,
poeţi, care minciună goală,
cântaţi şi falşi eroi, falsă spovadă,
ci nu, ca în vechime, ce era dovadă,
a falei şi virtuţii cu nimic egală,
Mai dulci sunt de cântat şi mai măiastre,
lucrările Naturii: ea iveşte,
tot adevărul şi falsurile voastre,
Ingăduită-i arta ce sporeşte,
virtuţile în sufletele noastre,
şi cu minciuni istoria nu mânjeşte.
Lumea-i o vietate uriaşă şi perfectă,
oglindă a lui Dumnezeu şi-a lui slăvire:
noi suntem viermi fără desăvârşire
ce-n pântecu-i avem sălaş, speţă defectă.
Dar viermele din burta mea nu mă respectă,
Mă sfredeleşte, de mine n-are ştire.
Să ne mişcăm atunci cu mare drămuire,
De nu-I uităm iubirea, gândirea ce-o reflectă.
Iar faţă de Pământ, altă fiinţă mare
în cealaltă, uriaşă, noi suntem toţi precum
e-o ceată de păduchi, pe noi, sâcâitoare.
Oameni trufaşi, deschideţi ochii,-anume
gândiţi orice fiinţă câtă valoare are:
şi-abia apoi aflaţi ce loc aveţi în lume.
SUFLET NEMURITOR
Am doar un boţ de creier şi totuşi eu devor
tot ce e carte scrisă, în care mă cufund
fără-ncetare şi cu nesaţ profund:
şi-oricât aş mai mânca, eu tot de foame mor!
O lume dezvelit-a Aristarh, iar Metrodor
m-a adăpat cu multe, dar setea-mi fără fund
nu se alină, mai mult vreau să pătrund;
cu cât mai mult eu aflu, cu-atât mai mult ignor.
Prin asta-s deci icoană a Celui necuprins,
ce tot ce e fiinţă în sine el cuprinde,
cum marea peştii într-însa, al dorului nestins
ţel unic, înspre care raţiunea se întinde
ca o săgeată sau prin altă mână: de-aceea, sunt convins,
e sigur şi ferice doar cel ce-n El se-aprinde.
MOD DE A VEDEA LUMEA
O carte uriaşă e natura,
în care marea Minte şi-a scris gândul,
un templu unde vii statui, de-a rândul,
îi reprezintă felurit figura,
ca arta să-i vedem şi-nvăţătura,
de-a cârmui, lăuntrul creştinându-,
ca legea s-o înfăptuim aflându-,
pe Dumnezeu ce-şi are-n tot făptura..,
Dar noi, lipiţi de cărţi şi temple moarte,
vieţii copiind greşit tiparul,
uităm modelul mare şi-nţeleptul..,
Torturi, dureri şi voi, gâlcevi deşarte,
să ne-arătaţi greşelilor hotarul!
O, haidem către Dumnezeu de-a dreptul!
DESPRE RĂDĂCINILE MARILOR RELE ALE LUMII
Trei rele sunt născut să-nfrâng, extreme:,
sofismul, falsitatea, tirania,
căci Raţiunea, Dragostea, Tăria,
cu arta Themis mă-nvăţă din vreme:,
trei legi adevărate şi supreme,
ce le cunoaşte azi filozofia —,
de trei ori să îndrept minciunăria,
sub care lumea tremură şi geme!,
Război, desfrâu, înşelăciuni şi peste,
mâhniri şi lipsuri, lenea suverană,
din aste trei păcate-şi trag substanţa,
Amorul-propriu, care-i orb şi este
copilul ignoranţei, le dă hrană.
Sunt deci născut să mântui ignoranţa.
ÎMPOTRIVA AMORULUI PROPRIU DESCOPERIRE UIMITOARE
Amorul propriu face omu-n stare,
să creadă cum că totul, pân’ la astre,
(deşi mai tari ca noi şi mai măiastre),
nu simt şi pentru noi roiesc fugare;,
că Domnul uită gintele barbare,
şi ignorante,-afară de-ale noastre;,
că- regăsim doar în chilii sihastre..,
pân’ ce pe sine se-adoră fiecare,
Fugind de chin, el fuge de ştiinţă;,
cum lumea nu-i aceea din dorinţă,
el neagă chiar pe Dumnezeu, şi nu mi-i,
că vicleşug ia drept înţelepciune, ci că,
spre-a stăpâni, zei noi impune, spunând,
apoi, că-i ziditorul lumii.
ASEMUIRE ÎNTRE IUBIREA DE SINE ŞI IUBIREA OBŞTEASCĂ
Acest amor din om ia orice vlagă,
şi spre-a trăi- sileşte să apară,
bun, înţelept şi vrednic… Aşadară,
în sfinx trecând, el şinele şi-l neagă,
(chin răsplătit cu aur, faimă dragă),
apoi în cei din jur pizmaş compară,
virtutea lor cu vina lui. Ocară,
urmează şi cruzimi, cuţit şi plagă..,
Dar cine urcă la obştescul Tată,
iubind, de om frăţie o să-l lege,
şi află-n semen bucurie nouă,
San Frâncisc, peştii
Tu-i ţineai odată drept fraţi
(ferice cel ce înţelege!)
şi nu-ţi erau potrivnici cum sunt nouă.
OAMENII SUNT JUCĂRIE …
în teatrul lumii sufletele-mbracă,
drept mască vie trupul provizoriu,
şi-n faţă cu supremul consistoriu,
de arta sfântă pregătite, joacă,
aşa că fac ce-i hotărât să facă,
Din scenă-n scenă alt auditoriu,
le gustă jalea, râsul iluzoriu —,
sortita carte-a zis să se prefacă,
Nu ştiu, nu pot alt lucru să cunoască,
decât să-ncânte pe-alţi actori cu slomnul,
precum le scrise pronia cerească,
Şi când pe veci va fi să-i cheme somnul,
vedea-vor, fără nici un fel de mască,
cine-a jucat mai bine întru Domnul,
REG I ŞI REGATE ADEVĂRATE, FALSE, AMESTECATE, SFÂRŞITUL ŞI
STRĂDANIA LOR
Fu rege Neron, însă doar prin soarte,
ci prin natură rege-a fost Socrate;,
şi-aşa şi-aşa August şi Mitridate;,
Iosif şi Scipio regi au fost în parte,
Nelegitimul prinţ doreşte moarte,
Meniţilor de a domni pe gloate:,
Irod, Meletos, al lui Titus frate,
Caiafa — marii cu porniri deşarte,
Născutul spre-a servi zdrobeşte-n cale,
pe vrednicul de tron. E axioma!,
Martiriu-i semn virtuţilor regale,
El mort domneşte chiar şi cu fantoma;
Tiranii pier cu legile lor goale,
iar Pavel şi cu Petru-s regi la Roma.
NU ESTE REGE CEL CE ARE REGAT, CI ACEL CARE ŞTIE SĂ
DOMNEASCĂ
Zugrav nu-i cel cu scule mai grozave,
cât timp stângaci culorile împarte,
ci-i cel ce are harul sfintei arte,
chiar fără pensuli şi culori suave,
Monah nu-i rasu-n cap şi-n mantii grave,
Nu faci un rege din regat sau parte,
ci din Isus, din Palas şi din Marte,
chiar de-i copil din flori ori fiu de sclav e !,
Purtând coroană omul nu se naşte,
ca împăratul fiarelor, ce,
nevoie de un semn spre a- cunoaşte,
O, regi! Slăvesc republici salvatoare,
virtutea să se poată recunoaşte
pe faţă, nu-n închipuiri şi-odoare.
Urmaşii tăi, cu cei ce sus pe cruce
te-au ţintuit se-aseamănă mai tare,
o, bunule Cristos, nesocotind oricare
dintre îndemnurile-ţi, minţi uituce.
Desfrâu, trădare şi gâlcevi năuce pare
să cate sfântul cel mai mare,
şi chinuri de nespus şi cazne-amare
(mai rău Apocalipsa n-ar aduce),
război cui te iubeşte deschis şi-adevărat
precum fac eu. Iar tu o ştii prea bine,
căci îmi citeşti în suflet că viaţa-mi ţi-o închin.
De te întorci aice, tu vino înarmat,
căci cu-alte cruci te-aşteaptă chiar cei aleşi de tine,
nu Turcul, nu Iudeul şi nici vreun alt străin.
E lucru limpede şi, cum bine se vede,
urmaşii lui Cristos seamănă cu prigonitorii săi.
Păzeşte-ne, Doamne!
Moarte, tu, a vechii vini răsplată,
fiică-a invidiei şi cerşind firman,
neantului, şi soaţă a şarpelui avan,
jivină mândră şi neruşinată:,
crezi că-mplinit-ai cazna toată,
că ai supus întregul fiinţelor noian,
contrar Atotputernicului mare plan ?,
Falsă credinţă te îmbată!,
El doar, prin tine, coboară în abis,
nu pentru tine: el te batjocoreşte,
tu numai armele şi locul l-ai decis,
Tu pierzi, de-i viu; de-i mort, ţâşneşte,
un fulger-dumnezeu din trupul lui ucis
ce bezna ta o prinde ca-ntr-un cleşte.
IN TRODUCERE ÎN IUBIREA ADEVĂRATĂ
Amantului adevărat tărie,
iubita-i dă prin frumuseţi şi vrajă,
ce sufletu-i sporesc şi stau de strajă,
durerii, iar curajul i- învie,
Cum ne-ntăreşte femeiasca mreajă,
ce glorii nu ne-ar da, ce bucurie,
eterna Frumuseţe în frăţie,
cu sufletul închis în astă coajă ?!,
Imensă sferă sufletul s-ar face,
dispreţuind minuni! I-ar fi iubirea,
ştiinţa, întru Domnul, şi lucrarea,
Noi îndenoi ca lupi cu dobitoace,
suntem, nedând iubirii pure firea,
Iubirii ce ne-aduce înălţarea.
Trei mii de ani se fac de când cinstim,
Amorul orb, cu tolbă de săgeţi şi-aripe,
ce-i tot mai surd, zadarnic lumea ţipe,
tot mai lipsit de milă, mai rău decât îl ştim,
De-argint e lacom şi-n brun obişnuim,
să-l îmbrăcăm, nu gol, leal, ci în fardate clipe,
şi-n viclenie de-om bătrân; şi de risipe,
nu de săgeţi, ci gloanţe, acum să ne ferim,
Cărbune, sulf, plumb, flacără şi tunet,
un iad de plăgi în trup deschid şi mucegai,
şi surde şi piezişe fac hulpavele minţi,
Din clopotu-mi răzbate, aud, un grav răsunet:,
— Retrage-te, jivină, când dinainte ai
Iubirea înţeleaptă, în suflete cuminţi.
DESPRE NOBLEŢE ŞI SEMNELE EI ADEVĂRATE ŞI FALSE
în noi nobleţea doar din vitejie,
viaţa-şi ia, şi din înţelepciune:,
ea creşte şi dă rod prin fapte bune,
ce unici martori trebuie să fie,
înşelătoare-i orice bogăţie,
ce nu-n virtuţi temeiurile-şi pune,
Obârşia — nu-mi pare rău c-o spun — e,
Minciună, ignoranţă, trândăvie,
Nu cântăreşti onorurile bine,
tu, Europă, cu averi neroade!,
Fac altfel chiar păgânii. E ruşine!,
Noi cântărim un arbor după roade,
nu după umbră, frunze, rădăcine —
de ce ţi-s judecăţile schiloade ?
O vită schimbătoare şi ursuză,
e vulgul! Nu-şi dă seama ce putere,
stă-n el şi-ndură lovituri, durere,
având un slab copil drept călăuză,
L-ar scutura ca pe o buburuză,
dar, serv fricos, îi face-orice plăcere:,
nu ştie că-i temut şi-augusta vrere,
cu vrăji simţirea-i face grea, obtuză,
Şi uimitor! El singur vrea să-şi lege,
cătuşa cât şi ştreangul!… Se omoară,
pentru-un carlin ce- dă apoi la rege,
Tot ce-i între pământ şi cer al lui e,
iar el n-o ştie, însă te doboară dacăprevii
şi-apoi te bate-n cuie.
Măreaţa doamnă, lui Cezar apărută,
pe Rubicon, temându-se de-a sa ruină,
de-atât puhoi de lume-atunci străină,
care păruse întâi imperiul că ajută:,
stă sfâşiată, la pământ căzută,
o roabă jalnică şi cu cosiţa-n tină,
Simeon sau Levi, azi, o nouă Dină,
nu mai păzesc-o cauză pierdută!,
Dar de Ierusalim uită de Nazaret,
ori de Atena-unde raţiunea pământească,
şi cea celestă întâi avutu-au mecet,
nu va-nflori ce-a început să crească,
căci un Irod venetic şi proclet
nu face-a mântuirii sămânţă să sporească.
LA VENEŢIA
Tu, nouă arcă a lui Noe, hordii,
ai frânt şi barbaria lor imundă,
statornicind în cuib de-albastră undă,
italica sămânţă-ntru concordii,
Scutită de robie şi discordii,
eroi ce ştiu şi pot, tu naşti fecundă:,
ei mamă-ţi spun cu dragoste profundă,
fecioară-ţi spun, sperând mizericordii,
Pe tine, fiica Romei şi minune,
Italiei şi reazem şi onoare,
te-ascultă principii străinătăţii,
splendoarea ta în veci spre-a nu apune,
iei hotărâri încet, şi-nfloritoare,
duci singură tot restul libertăţii,
SONET PROFETIC
Când leul tună, acvila planează,
scrâşneşte ursul — geme porumbelul,
smintita cioară de-njoseşte mielul,
prin care omul se-ndumnezeiază;,
în vreme ce neghina-naintează,
şi dă-n umana brazdă grâurelul,
nelegiuitei secte-i creşte zelul,
râzându-şi de speranţa noastră trează,
Dar va veni o vreme când tiranii,
mai-marii lumii murdăriţi de sânge,
primiţi cu fals respect şi spovedanii,
de pe pământ goniţi în iad s-or strânge,
în foc vor scoate groaznice jelanii
şi aprig cerc de stâncă îi va frânge.
AL TREILEA SONET
De-a fost odată lumea-ne ferice,
ar tot putea prea bine să mai fie,
căci orice lucru îngropat învie,
şi, ca un cerc, se-ntoarce la matrice,
Dar vulpea, cioara, crudul lup, complice,
o tot tăgăduiesc cu perfidie:,
când Domnul, crugul care se-nmlădie,
iregular şi-un dor comun o zice,
De-ar dispărea a l meu, al tău\ ce este,
la mare cinste, schimba-s-ar în plăcere,
desfăt şi rai pământul! Scriu aceste,
Iubirea oarbă-ar căpăta vedere,
frăţie-ar fi, nu-mpărăţii funeste,
iar ignoranţa sub ştiinţă-ar piere.
PESTE CULORILE HAINEI
Posomorâtă haină cere veacul:
pe vremuri albă, astăzi de tăciune…,
trădare, ignoranţă, slăbiciune,
şi spaimă aminteşte şi pe dracul,
Culoarea veselă nu e pe placul,
acestui veac, vestind că-i va apune,
tortura, lanţul, plumbul ce răpune,
mâhnirile eroilor şi jacul,
Culoarea neagră-i semnul nebuniei,
făcându-ne şi orbi şi trişti, căci geme,
cel luminat sub cel ce-n beznă-noată,
Prevăd iar haina albă-a bucuriei
de la-nceputuri, când o să ne cheme
din astă drojdie suprema roată.
SONET ASUPRA MARII CONJUNCŢII CARE VA AVEA LOC
ÎN ANUL PE DECEMBRIE
Privesc luminile rătăcitoare prime,
peste al şaptelea şi-al nouălea sutar,
iar în curând le văd unite-n Sagitar,
schimbând şi legi şi datini din vechime,
Iar tu, Mercur, îţi iei în sarcină ca nime,
să consfinţeşti, drept vajnic secretar,
ce e pe veci ascuns în tainicul sertar,
şi-i hotărât prin legi chiar de dumnezeime;,
de ziua ta în Europa, la amiaza ei,
vă văd uniţi, toţi în a zecea casă,
iar soarele, cu voi în Capricorn, vă dă temei,
Oh, Doamne, rogu-te, ca acea zi glorioasă,
s-apuc, să-i văd cu bucurie
pe acei nărozi buimaci, ce moartea îi apasă.
T EMNIŢEI
Aşa cum orice lucru spre centru e atras,
dinspre circumferinţă, sau cum făr’ de scăpare,
gingaşa nevăstuică se duce glonţ şi moare,
în gura fiarei mari, de-i ultimul impas,
la fel acel ce-ascultă de al ştiinţei glas,
şi din minciună singur el drept afară sare,
şi se avântă sigur în adevăr ca-n mare,
în ăst lăcaş îşi află, neapărat, popas,
Unii glumesc numindu- hogeac de Polifem,
alţii-a lui Âtlas casă, ori labirint din Creta,
alţii îi spun iar alţii numescu- iad extrem;,
aicea nici ştiinţă, hatâr şi nici asceta milă
n-are cătare; de altfel eu mă tem
că este-a tiraniei chiar pavăza secretă.
Legat şi liber, zurbav şi cuminte,
cu soţi şi singur, derutez mulţimea:,
nebun mă are-n ochii ei prostimea,
şi înţelept dumnezeiasca Minte..,
în trup mâhnit port sufletul fierbinte,
jos — frânte-arîpi; sus — spintec înălţimea,
Povara chiar de şi-ar spori cruzimea,
Aripile mă-nalţă înainte!..,
Nesiguranţa luptei dă lucire..,
Orice-alt timp scurt e-n faţa veşniciei,
Şi-i ca un fulg povara de plăcere,
Port semn în frunte-a tot ce mi-i iubire,
ştiind c-ajung, pe drumul bucuriei,
la Cel ce mă-nţelege prin tăcere,
Priveşte câte antiteze sunt în acest sonet!
în Rai nu se vorbeşte decât prin gândire.
Italia, Grecia, Libia cu râvnă străbătu,
Din dor de libertate, Cato numit cel just,
Dar, neaflând-o toată, cuprins fu de dezgust,
Şi a luat hotărârea şi moarte îşi dădu.
Iar Hannibal isteţul când singur pricepu
Că nu va-nvinge fala imperiului august,
îşi stinse cu otravă îndat’ al vieţii gust,
Precum şi Cleopatra cu şarpele făcu.
La fel făcură alţii, de pildă Macabeul;
Brutus sau Solon cu furie prefăcută,
şi David, din prudenţă, cu gazda sa, geteul.
Cum se-avântă Iona, în mare fără plută,
spre-a-şi mântui ciracii, îşi închină resteul
Divinei Minţi şi cel ce-aici lăută.
LA ZEU
Cum vrei tu oare la ţintă să ajung,
tovarăşi de îmi dai, e lucru dovedit,
necredincioşi, ori cei ce te-au dorit,
gândesc puţin şi au un cuget ciung ?,
Cel înţelept şi credincios prea îndelung,
se teme şi nu mi-e de folos, căci stă pitit,
iar de curaj de este însufleţit,
îl paşte ocna, nevoile- alung,
Părelnic ajutor şi proastă ştire,
e vestea libertăţii ce mi-o dai prin cine,
mi-anunţă astăzi grabnică mărire,
Prefă-i pe răi în buni, şi-atunci doar bine,
eu face-voi, dar pentru izbutire,
fă-mă în tine să pătrund ca tu în mine.
Prietenii ori sunt necredincioşi, ori au minte puţină;
iar dacă au şi credinţă şi minte, sunt temători;
iar dacă sunt credincioşi, înţelepţi şi curajoşi,
ajung la închisoare şi în mizerie.
Aşa au fost toţi prietenii autorului,
care i-au retezat, astfel, orice gând măreţ.
Ajutorul cu pricina i-a fost prezis [autorului]
de cineva care se socotea trimis
de Dumnezeu, deşi era înşelat de diavol.
Acesta este un vers dantesc,
foarte nimerit pentru întrepătrunderea
reciprocă între Dumnezeu şi noi.
LA TELESIO COSENTINO
Telesio, săgeata tolbei tale,
salvează adevărul, se împlântă,
în tabăra sofiştilor şi-o zvântă,
tiranului dând lovituri mortale,
Din liră gloriile-ţi triumfale,
voioşi, Bombino şi Montan le cântă,
iar Cavalcante – fulger – se avântă,
şi sfarmă meterezele rivale,
Cu diafan veşmânt, Gaieta blândul,
trezeşte frumuseţea naturală,
în marea Doamnă care, ani de-a rândul,
prin zvonul clopotului meu, trezitul,
va tot prooroci, universală,
fiinţelor ivirea şi sfârşitul.
SON ET DIN CAUCAZ
Murind, mi-e teamă că-omeneasca stare,
nu se-ndulceşte; de-asta nu-mi iau viaţa:,
atât amar brăzdează lumii faţa,
că, preschimbându-ne, de fapt n-avem scăpare,
Schimbând necazu-ades rău-i mai mare,
– de muţi taraba nu vei schimba şi piaţa;,
e viaţă-n tot, iar cazna mea măreaţa,
ca şi-alte dăţi, cădea-va în uitare,
Dar ce va fi de mine dacă tace,
Nemuritorul? sau de avut-am parte,
de cazne, în alt trup, sau doar de pace ?,
Când Filip azi mă chinuie de moarte,
mai rău ca ieri, cu Dumnezeu o face,
Răbdare, deci, că nu-s chinuri deşarte,
TREI RUGĂCIUNI ÎN PSALMODIE METAFIZICĂ, ÎM PREUNĂ UNITE
Cantona întâia
M ADRIGALUL,
Deşi destinul, Doamne-atotputernic,
şi lunga rugăciunii încercare,
nu numa-n van trimisă ci mereu,
lovindu-mă tot cu urmări contrare,
de tine-ncet mă rup — eu vin cucernic,
spre tine iară, salvator al meu!,
O, de-aş putea găsi alt Dumnezeu,
fără-ndoială că la el m-aş duce!,
Şi cine-ar spune că-i nelegiuire,
când de la tine, dintru nimicire,
întoarce-m-aş spre un mai paşnic duce,
De aiurez, Tu ajutor dă-mi mie,
pân’ ce n-ajunge templul de
Gândire moschee-n neghiobia mea să fie.
Eu ştiu că nu se pot găsi cuvinte,
să-ţi poată smulge-acea bunăvoinţă,
ce ab aeterno unora n-o dărui,
că vrerea ta nu poate-avea căinţă,
şi nici lumeasca vorbă, chiar cuminte,
nu-ţi smulge mila, şi că-n van eu stărui,
când hotărât-ai, Doamne, să mă nărui,
în chinul care viaţa-mi îl îndură,
Şi dacă orice om tortura-mi ştie,
şi cerul şi pământul, de ce ţie,
să ţi-o evoc, când, tu, îmi dai tortură?
Şi dacă-ntru câtva schimbarea-i moarte,
tu, Doamne, adorat în veşnicie,
cum o să faci să-mi schimbi a vieţii soarte?
Şi totuşi vin să cer îngăduinţă,
la cel spre care vii dureri mă-ndeamnă,
Dar nu am elocvenţă, vocea-i mică,
să mişc astfel de jude. Poate-nseamnă,
că milă şi speranţă şi credinţă,
nu îmi lipsesc, nu-s cele care-mi strică,
Spun unii că tortura îi ridică,
şi sufletul purifică de rele,
şi demni de Tine-i fac… De-aşa-s aceste,
atunci în Alpi cristal mai pur nu este,
egal să fie purităţii mele:,
cincizeci de temniţi, schingiuiri vreo şapte,
ani doisprezece-n chinuri şi tempeste..,
Şi totuşi zac într-a-nchisorii noapte,
Stăteam în beznă toţi. Căzură unii,
în somnul neştiinţei. Muzicanţii,
cu plată, somnul ni- făceau mai dulce,
De veghe, alţii, jinduiau talanţii,
onoruri mari, sau – robi ai stricăciunii -,
râvneau c-un sex sau altul să se culce,
O faclă am aprins! Şi-au prins să urce,
ca roi de viespi, din noapte-afară,
pizmaşii, hoţii şi răufăcătorii,
şi m-au strivit, căci razele-aurorii,
din somnul ticălos îi deşteptară:,
şi oi cu lupi s-au înţeles să cadă
asupra câinilor — cutezătorii —
dar lăcomiei lor rămas-au apoi pradă.
Păstor suprem! Făclia şi-al tău câine,
nu-i da la lupi şi la tâlhari de pradă,
Trezeşte turma ta neştiutoare!,
Căci dacă laşi ca harul meu să cadă,
ce tu chiar mi l-ai dat, ca mâine,
va fi călcată legea ta-n picioare,
Am altă vină ? Duhul n-o să-mi zboare,
cât marea milă aripi nu-i anină!,
Dar făr’ s-o ştiu, nu merit pedepsire,
Ţin ochi deschişi la marea-ţi strălucire,
dar dacă nu m-ajunge, port eu vină?,
Faci din Gilardo sol ; aşa ţi-i vrerea ?,
De ce lui Bocca dat-ai slobozire ?
O, ce-ţi lipseşte: mintea sau puterea ?
Tu mă-nţelegi, eu Domnu-mi înţelegu-,
nu-mi pasă alţii vină de-mi vor scoate!,
Mărturisesc că tu ţii universul,
că nu vrei răul vreunei părţi, cu toate,
că le tot schimbi desăvârşind întregul,
nimic pierzând. O recunoaşte versul:,
Natura e întregul nu dispersul,
Schimbării omul moarte stă să-i zică,
a calităţii şi-a esenţei lumii,
când ea e viaţa-nsufleţită-a humii,
deşi-ar părea că-ntregul părţii-i strică,
Astfel, în trupu-mi vieţi şi morţi de-a rândul
se duc şi vin, ca-n sânul Mumii,
părţi înfrăţite, întregu-asigurându-le
în lume, deci, nu-i rău. Pe mine rele,
nenumărate, pururi m-apăsară,
ca alte părţi şi-ntregul să tresalte,
Dar dacă-ngădui mila să ţi-o ceară,
acest imens noian de părticele,
fiinţelor dând harul milei nalte,
şi dacă le-ndulceşti mereu tot alte,
schimbări, şi înfrânezi spre bine,
Necesitatea, Soarta, Armonia,
Iubirea, înţelegerea, Tăria —,
tu vei găsi un leac sau o povaţă,
să-mi stingi mucenicia,
Nimic să nu se schimbe nu-i în lume,
nimic ce de schimbări să nu se plângă,
şi rugă să nu urce în durere.
Sunt unii ajutaţi şi fără tângă,
cum ab aeterno-ai hotărât, anume,
şi mulţi făr’ajutor, oricât l-ar cere.
Cum şti-voi cui deschizi divina vrere,
cât timp lipsit-am, Doamne,
la judeţul din veac ? O, dă-mi lumina călăuză
ca ruga mea urechea-ţi s-o auză,
căci eu curat o-nalţ, cunoscu-i preţul!
Nu totdeauna soră cu vecia ţi-i hotărârea
ce ne-acuză, căci, îngrijită, holde dă câmpia.
Din solul meu adânc arat de rele,
speranţe mari îmi dăruie recolta,
şi soarele înţelepciunii unde,
străluce viu ca astrele şi bolta,
ce singur hotărât mai sus de stele,
el rugăciunea mea n-o s-o confunde,
căci va avea — mijloacele-or s-abunde —,
sfârşitul care hotărât-ai tu,
Cristos ştia, rugând Stăpânitorul,
că nu va ocoli-nfricoşătorul,
potir. Şi îngeru-i răspunse: nu,
va trebui să m ori! Dar mie altul,
îmi e răspunsul ce legiuitorul mi-l
dăruieşte când invoc înaltul.
Canţona a doua,
MADRIGALUL
Ai vrut să-nsămânţez ogorul, harnic,
dorind un seceriş bogat în daruri:,
atunci de ce sorocul drept nu vine ?,
De ce faci aştri mincinoşi şi haruri,
profetice spre-a profeţi zadarnic ? !,
De ce duşmanul vrerile divine,
le ia-n deşert ? De ce întorci spre mine,
nenorociri de care-s demni vrăjmaşii ?,
Cum ţărna-nsufleţită se răscoală,
şi-njură cerul, dacă nu se-nşală,
iar eu, ce te iubesc, stau cu ocnaşii ?,
Ieri dragostea-mi dădeai şi chiar iertare,
La neştiinţă şi tăgăduială;
Azi când te-ador, alunec în pierzare.
Dac’auzeai pe vremuri păcătosul,
cum nu te-apleci s-asculţi azi pocăitul ?,
De ce lui Bocca, lui ce-ţi scuipă-nume,
porţi îi deschizi şi mie nu, rănitul,
ce-ndură duşmani, râsul şi ponosul ?,
Aşa-mi dai calu-naripat şi-n spume ?,
Orice tiran pe-ai tăi stă să-i sugrume,
şi cată-a-şi răsplăti linguşitorii,
iar tu-ţi loveşti fidelii, şi-n curatul,
lor sânge speli, vai, altora păcatul,
Cum să te miri văzând răufăcătorii,
Sporind, în timp ce le sporeşte viciul,
strigând de-a lungul şi de-a latul,
că le dai har şi le suprimi supliciul ?
Pe lâng’amici te apăr cu credinţă:,
le spun că-n veac tu ne vei da răsplată,
iar răii fi-vor pururi nefericii,
că firea mândră este tulburată,
de bănuieli, mânie, neştiinţă,
şi-averea prin necinste şi prin vicii,
sfârşeşte prost… Dar mă întreabă-amicii,
de ce când pătimim toţi ca ocnaşii,
(lăuntric ei iar noi doar în afară),
îţi place chinul nostru ? Şi spun iară,
că altora şi nouă, lui Adam urmaşii,
spre-a perfecta întregul, ni se cere,
necontenit schimbarea de cămară;,
de ce nu laşi schimbări fără durere ?,
De nu ar fi durere, mândra fire,
fără de sens ar fi, şi bucurie,
nu şi-ar simţi contrariile puterea,
iar de n-ar fi-ntre ele vrăjmăşie,
n-ar exista în lume zămislire,
şi-ar fi un haos diferenţierea..,
Se cere-a fi simţită, dar, durerea,
de către-un lucru când în altul trece,
ca să reziste celui ce- preface,
cum vrut-a Ziditorul a se face,
Aici înţelepciunea Ta mă-ntrece!,
învins, cu Tine izvodind voroavă,
dau gândurilor mele pace,
şi altor lucruri trec a da ispravă.
Eu spun, şi-mi pun în cumpănă rostirea:,
„Cum nu iau fructul ce- mănânc în seamă,
nici viermii ce-şi vor rugile-ascultate,
la fel şi tatăl Soare, Terra mamă,
ce fiilor lingavi dau nimicire,
şi Domnul ce nu pare să arate,
nenorocirii noastre bunătate,
El totul pare-a fi în tot, de unde,
eu cred c-o bucurie-i stă în faţă,
trecându-ne din viaţă-n viaţă,
căci nu ieşim din cercul său niciunde!“,
Sau poate Domnul dulci schimbări cunoaşte,
ca şi Vertumnus — gândul mă-nvaţă —
şi-astfel schimbarea-ne din el se naşte.
Îţi recunosc o veşnică fiinţă,
că ruga noastră şi schimbarea nouă,
Tu ne-o prevezi, că lucruri n-ai străine,
că vrerea-ţi primă se desparte-n două:,
fiinţă — ce dă viaţa, nefiinţă,
ce vieţii dă mişcarea; ea prin sine,
nu poate exista, ci doar prin tine,
Prin tine-i veşnică, prin ea se schimbă,
şi năzuind a-ţi imita făptura,
ideii tale-i caută măsura,
şi dintr-o formă-n alta-n veci se plimbă,
căci într-o formă ea nu poate zace,
de e finită… Dar custura
durerii ei în bine se preface.
Greşelile naturii — spun de-asemeni —,
ce nasc apoi pe-ale obişnuinţei,
izvor având în luptele contrare,
nu vin din tine, Doamne al putinţei,
ci din neant. Tu nu vrei să asemeni,
contrariile, dându-le-mpăcare,
trecând pe unu-n altul, c-ar dispare,
pentru vecie binele schimbării,
n-ai fi slăvit în mii de forme,
ce-s vesele când ţie ţi-s conforme,
şi triste sunt în pragu-alunecării,
înspre neant. Iţi simt înţelepciunea
veghind mereu şi gata să transforme,
dar eu visez, căci soarbe-mă genunea.
Cum fierul, ce impur e prin natură,
rugina- strică de nu- ia fierarul,
aşa şi cele din neant născute,
se-ntorc iar în neant, dar dacă harul,
divin le-mpiedică, atuncea din ce fură,
în alte şi-alte vieţi sunt prefăcute,
Iar de durerea cu vina ne-o ascute,
slavă să-i dăm divinei Providenţe;,
iar eu, cel slab, mai mult ca toţi, căci mie,
viaţa-mi doar nenorocirea ştie!,
Dar după cum din jalnicele zdrenţe,
hârtia ştim a făuri, prin care,
putem intra în veşnicie,
ce gând cu mine Ziditorul are ?
De ce în sufletu-mi atât răsună,
mai mult ca-ntr-altora, durerea ?
Ca să râvneşti mai sus, ci Domnul
vrea s-arate în tine-nţelepciunea şi în răi puterea.
Le vreau pe amândouă împreună!,
Eşti parte, nu eşti Tot — deci nu se poate.
David le-avu! — Dar trebuiră toate
în el atunci şi nu acum în tine!
— De ce ? — E vrerea ordinei fatale
şi-acesta-i rodul hotărârii sale!
— Vai, ştiu — decât râvnesc — mult mai puţine!
O, Doamne, făr’ a tulbura voinţa
şi alte rosturi ale tale,
scurtează şi-mi fă blândă suferinţa!
Zi Domnului, canţonă,
că-mi dau seama că orice lucru poate fi mai bun,
dar bun cu-adevărat e universul,
ce spulbera-s-ar, dacă mersul
atâtor aştri ce apun ar fi ca-al soarelui vast drum.
Mai am ceva de zis. Aşteaptă pe-a treia soră:
nu-ntârzie tare; tu sta-vei chiar la mijloc,
dreaptă, mai vrednică de ascultare.
Marea zidire-a lumii, cu toate ale sale,
şi-oricâre dintre părţile-i mai mari, mai mici,
în toată măreţia şi-n tot folosu-aici,
ţie, bun Ziditor, ridică osanale,
A noastră nemăsură şi-a altor animale,
desfăt pentru cei răi, chin pentru mucenici,
îmi spune însă că ne-am rătăcit şi nici,
Făuritorul şi Cârmaciul n-au o cale,
Parcă Puterea, Mintea, Iubirea infinită,
treaba-ar lăsa-o şi-acum s-ar odihni:,
de-ai zice că-i bătrână sau nu-i pasă!,
Eu zic: unul e Domnul şi face-va sfârşită
această vălmăşeală, şi-apoi va limpezi,
ferind-o de păcat, raţiunea azi pâcloasă.