Platon Iubirea amara

Platon numeste Iubirea amara, si nu fara dreptate, deoarece acela care iubeste moare iubind ; Orfeu numeste deasemenea Iubirea un fruct dulce-amar. Iubirea fiind moarte voluntara, ea este amara întrucît este moarte; si este dulce întrucît este voluntara. Oricine iubeste moare iubind; caci gîndul lui, uitîndu-se pe sine, se îndreapta spre cel iubit. Daca nu se gîndeste la sine, desigur nici nu gîndeste în sine, si deci sufletul sau nu lucreaza in el însusi : caci gîndirea este activitatea principala a Sufletului.
Acela care nu lucreaza în el însusi, acela nici nu este in sine însusi, deoarece aceste doua lucruri , existentaa si actiunea, coincid. Nu poate fi existenta fara actiune ;actiunea nu depaseste existenta; nimeni nu actioneaza acolo unde nu este, si oriunde este, el actioneaza. Asadar, sufletul celui care iubeste nu este în el însusi, întrucît nu
actioneaza în el însusi; iar daca nu este în sine însusi, de asemenea nici nu traieste in el însusi;

 

BANCHETUL
Aşa cum cititorii de literatură se definesc după preferinţa pentru Iliada ori Odiseia, se poate spune pe plan filozofic că ei se definesc după faptul că preferă Banchetul
(cartea descrierii în esenţă a setei de eternitate, sub chipul dragostei) sau Fedon ( ” demonstraţia” eternităţii sufletului).
Poate nu ne înşelăm spunînd că antichitatea a     rat ultima carte, a demonstraţiei, pe cînd cei de azi preferă pe prima, cu fenomenologia şi desfăşurările ei dialectice.

Căci descriind esenţa dragostei, Platon trece prin toate aparenţele şi manifestările ei. Cine crede, citind Gorgias, (că Platon nu e decît un moralist, poate fi uluit de imoralismul
aparent al Banchetului. Dar filozoful cerea pe drept răspundere, atunci cînd era în joc retorica, întrucît aceasta (‘ un demers al omului; pe cînd aici, în lumea Eros-ului , el
nu cere decat supunere la chemarea mai adîncă din om  (‘iitre frumos si un bine durabil.
În orice caz, după imoralismul fără raspundere din Coruias, iată cartea libertăţii CU supunere, Banchetul. Nici o alta carte de filozofie nu e mai nefilozofică în aparenţă ;.
nici o viziune morală n-a fost atît de vie, pînă la scandal.
A trebuit tot prestigiul lui Platon ca o asemenea carte sa nu fie pusă la index şi scoasă din mîinile tineretului . In realitate, ceea ce înfăţişează Platon, sub aparenţe atît de libere, este o ordine : ordo amoris. Aşa cum mai tirziu un neo-platonic, Augustin va arunca in lume vorba ”iubeşte şi fă ce vrei” – căci dacă iubeşti cu-.adevărat nu mai faci ce vrei, ci aceea ce trebuie – Platon arată ca orice dragoste adevărată este dragoste de cele adevarate năzuinţa către un bine permanent, aşadar „procreaţie întru frumuseţe spirituală”. O asemenea dragoste – „platonică”, s-a spus, din perspectiva nu atît a bunului simţ cit a proastei înţelegeri – nu exclude de fel, ci implică celelalte forme de dragoste, aşa cum o arată, pînă la limitele decenţei, unele situaţii din acest dialog. Dar le implică drept trepte de urcat. Căci dragostea înliieamnă o permanentă infidelitate faţă de orice şi de oricine, în numele fidelităţii faţă de binele durabil.
Toate acestea nu apar numai în discursul lui Socrate, elim s-ar crede la prima vedere, sau în orice caz nu sînt lipsite de legătură cu cele cinci discursuri despre Eros,
ce preced, şi cu elogierea lui Socrate de către Alcibiade, ce unnează. Indărătul felului inspirat şi liber cum prezintă Platon lucrurile, este o înlănţuire de ordin dialectic.
Aceasta însă apare doar dacă pui în legătură Banchetul cu un dialog de tinereţe, Lysis, pe aceeaşi temă, unde pe şase trepte succesive – corespunzînd aci primelor patru discursuri, plus cel al lui Socrate şi al lui Alcibiade – se desfăşoară riguros ridicarea de la aparenţa prieteniei-dragoste la esenţa ei.
U’ezele sînt următoarele, primele trei purtînd asupra sferei prieteniei (cine anume sînt prietenii?), celelalte trei asupra naturii ei (ce este prietenia?).
1. Prieten e cel ce iubeşte: aci, în Banchetul, concluzia lui Fedon că iubitorul este cel divin.
2. Prieteni sînt amîndoi; teza lui Pausanias că iubirea cea frumoasă are loc cînd amîndoi tind către un acelaşi gînd curat.
3. Prietenia e impersonală: teza lui Eriximah că se poate vorbi despre eros şi la lucruri.
Apoi, pentru natura dragostei.
4. Esenţa prieteniei e de ci fi o atracţie între asemănători: discursul lui Aristofan.
5. De a fi o atracţie Între opuşi: discursul lui Aristofan, Încă, şi descrierea naturii contradictorii a Erosului de către Soccate.
6. De a fi ridicarea de la nici-bun-nici-rău către’ binele ideal şi familiar nouă: discursul atribuit de Socrate Diotimei şi ilustrat apoi de aspiraţia către prietenul ideal şi de funcţia acestuia, după Akibiade.
Cititorul este încă liber să nu ia În serios, ci doar drept pastişe – cum se şi iau de obicei chiar de marii istoricii
OIi filozofiei – primele discursuri despre dragoste. Nu-ii:
Ite însă îngăduit să vadă în elogiul adus de Alcibiade lui Socrate, o simplă apologie, un portret idealizat, sau dclimI unui prieten exaltat ; ci trebuie să citească in el întregirea
discursului socratic, în sensul idealului de bine întrupat şi al conştiinţei mai bune pe care o reprezintă pentru noi un altul, dacă el ne iubeşte în esenţa ei nu în aparenţa
omenescului nostru.
CONSTANTIN NOICA