Scrisori din Rusia Marchizul de Custine

Imagini pentru Scrisori din Rusia Marchizul de Custine
„Plecat în Rusia pentru a căuta acolo argumentele împotriva guvernului reprezentativ“, autorul revine „partizan al constituţiilor“ , iar mesajul-reţetă pentru posteritate este :  „Cînd fiul tău va fi nemulţumit în Franţa, […] spune-i: «Pleacă în Rusia». Este o călătorie utilă pentru orice străin, căci oricine va vedea bine această ţară se va considera fericit că trăieşte oriunde în altă parte. Întotdeauna este bine de ştiut că există o societate unde nu este posibilă nici o bucurie, pentru că, printr-o lege a naturii sale, omul nu poate fi fericit fără libertate“ (p. 130).
Admirator al Rusiei pînă a ajunge propriu-zis acolo, călător din propria plăcere, autorul descoperă că ruşii au două fizionomii – una pentru lume şi alta în sine şi pentru sine, iar acestea transpare din obiceiuri şi vestimentaţie, arhitectură şi ceremonial, lux şi structură socială, limbaj: „ruşii din toate clasele conspiră cu o înţelegere minunată pentru a face să triumfe la ei duplicitatea. Ei au o dexteritate în minciună, o naturaleţe în falsitate, al căror succes revoltă sinceritatea mea, la fel cum mă înspăimîntă“ (p. 63). Elocvent, în acest sens, este răspunsul ţarinei Ecaterina la plîngerea guvernatorului Moscovei că nimeni nu-şi trimite copiii la şcoală: „Dragul meu prinţ, nu vă plîngeţi
de faptul că ruşii n-au dorinţa de a se instrui; dacă înfiinţez şcoli, n-o facpentru noi, ci pentru Europa, unde trebuie să ne menţinem rangul în faţa opiniei, dar în ziua în care ţăranii noştri ar vrea să se lumineze, nici dumneavoastră, nici eu n-am mai rămîne
pe locurile noastre“ (p. 61). Raportînd starea civilizaţiei ruse la civilizaţia europeană,
autorul constată: „Totul este obscur în viitorul lumii, dar ceea ce este sigur este că se vor vedea scene stranii care vor fi jucate în faţa naţiunilor de această naţiune predestinată“ (p. 70).
Prefaţatorul şi editorul ediţiei de la 1975 al acestei cărţi, Pierre Nora, „arăta că ideile lui Custine, mai mult decît discutabile atunci, devin realitate neîndoielnică, mai cu seamă cînd e vorba de epoca lui Stalin“, aceasta, poate, şi din motivul că atrocităţile cunoscute ale politicii ruseşti/sovietice ating în perioada stalinistă cota maximă. Evenimentele se derulează pe axa istoriei în negarea celor anterioare, iar, prin aceasta, şi în continuitatea
lor, politicile se ajustează la noile condiţii în altă/ aceeaşi intenţie şi caracterele se detaliază, justificînd alte fapte: „moravurile unui popor sunt produsul lent al
acţiunii reciproce a legilor asupra uzanţelor şi uzanţelor asupra legilor; ele nu se pot transforma peste noapte.

Acelea ale ruşilor, în ciuda pretenţiilor acestor barbari, sunt şi vor rămîne mult timp crude“ (p. 67). În 1842, cu un an înainte de publicarea cărţii, Marchizul de Custine cunoaşte două persoane „care au trăit […] timp de mai mulţi ani în Rusia, după ce fuseseră luaţi prizonieri[1]. Unul este francez, în prezent profesor
de limba rusă la Paris; se numeşte dl Girard; celălalt este un italian, dl Grassini […], doi oameni complet străini unul de altul“, care „nu s-au văzut niciodată“ şi „nu se cunosc nici chiar după nume“ (p. 131). Mărturisirile acestora sunt despre evenimente trăite personal în perioada prizonieratului, fiind relatate la o distanţă suficientă de timp pentru a atenua duritatea evenimentului şi a trăirilor în drumul lor spre exilul siberian.
Din relatarea lui Girard, pe care autorul o redă rezumativ, reţinem: „Murind de foame, extenuaţi, oboseala îi silea adesea să se oprească pe drum; imediat, numeroase şi violente lovituri de baston veneau să le ţină loc de mîncare şi să le dea forţa necesară pentru a merge pînă la moarte. La fiecare etapă, cîţiva dintre aceşti nefericiţi, îmbrăcaţi sumar, prost hrăniţi, lipsiţi de orice ajutor şi trataţi bestial, rămîneau pe zăpadă; odată căzuţi, gerul îi lipea de pămînt şi nu se mai sculau. Pînă şi călăii erau îngroziţi de starea lor nenorocită…“ (p. 131).„…Noaptea, în bivuacuri, oamenii care-şi simţeau moartea se ridicau cu groază pentru a lupta în picioare contra agoniei; surprinşi de frig în contorsiunile morţii, rămîneau sprijiniţi de ziduri, ţepeni şi îngheţaţi. […]
Cadavrele rămîneau acolo pînă cînd erau smulse de la locul lor pentru a fi arse: şi glezna se detaşa de picior decît se dezlipea talpa de sol. Cînd apărea ziua, camarazii lor, ridicînd capul, se găseau sub garda unui cerc de statui de-abia răcite… […]
În fiecare dimineaţă, înaintea plecării coloanei, ruşii îi ardeau pe morţi, şi, aş spune, cîteodată îi ardeau şi pe muribunzi…“ (p. 132)
Conversaţia cu Grassini este redată textual: „Ne puneau să călătorim în cete; ne culcam în afara satelor, unde ne era interzis să intrăm din cauza febrei pe care o purtam cu noi. Seara ne întindeam pe pămînt, înfăşuraţi în mantale, între două focuri mari. Dimineaţa, înainte de a reîncepe marşul, gardienii noştri numărau morţii şi, în loc să-i îngroape, ceea ce ar fi cerut prea mult timp şi prea mult efort din cauza grosimii şi a durităţii zăpeziişi a gheţii, îi ardeau […] s-a întîmplat de multe ori ca oamenii încă în viaţă să fie aruncaţi în mijlocul flăcărilor.
Reveniţi la viaţă datorită durerii, aceşti nenorociţi îşi sfîrşeau agonia în ţipete şi în chinurile rugului!“ (p. 133)

Abstract: 
Cum funcţionează un stat despotic? care este relaţia dintre puterea suveranităţii şi individ? în ce mod se înscriu dorinţele individului în corpul social într-o societate despotică? ce funcţie joacă violenţa în cadrul statului şi al societăţii civile?În ce măsură un fapt social devine un fapt cultural? Au toate aceste vreo legătură cu expansiunea imperiului ţarist în secolul al XIX-lea? Acestea au fost întrebările care au stat la baza prezentei analize.

 
I. Justificare
Ştia cineva din lumea ştiinţifică sau literară de acest Custine  pînă la apariţia la editura ,,Humanitas” a acestor  ,,Scrisori” considerate ,, cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă de un străin ”(Pierre Nora) ?. Asocierea lui Custine cu analizele  realizate de Tocqueville  cuprinse în ,,Despre democraţia în America” ar trebui să pară un lucru firesc, prin complementaritatea demersurilor. Importanţa lui Custine constă în a evidenţia rolul  guvernării în organizarea socială a Rusiei şi a relaţiei dintre guvernare şi individ. Ca atare suntem în situaţia de a produce ,,un comentariu”, în sensul în care Foucault vede comentariul ca o formă de sacralizare şi nu de critică, care este expresia unei operaţiuni de profanare.
II. Schemele de analiză
Ipoteza de lucru a lui Custine: ,,mă întreb şi eu dacă este caracterul naţiunii cel care a dat naştere autocraţiei, sau autocraţia cea care a creat caracterul rus”, iar Custine ajunge la concluzia: ,,mi se pare totuşi că influenţa este reciprocă: nici guvernarea rusă nu s-ar putea întemeia în altă parte decât în Rusia, nici ruşii nu ar fi devenit ceea ce sunt sub o altă ocârmuire decât aceea pe care o au ”.  Despotismul şi dorinţa de guvernare despotică  ar aparţine  aceluiaşi plan. De unde vine această dorinţă ? ,,De ce există oameni care îndură de veacuri exploatarea, umilinţa, sclavia, ajungând până a le vrea nu doar pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi ?”, se întreabă Deleuze şi Guattari ?  Vorbim prin urmare, de o ,,coextensivitate dintre câmpul social şi dorinţă” ( Deleuze-Guattari).  Cum se produce această ,,coextensivitate” în cadrul unei guvernări despotice ?
Organizarea societăţii ruse, arată Custine, este de tip militar şi ea ,, înseamnă disciplina taberei militare pusă în locul ordinii cetăţii, starea de asediu devenită starea normală a societăţii ”, organizare în care puterea suveranităţii nu are limite, nici de spaţiu şi nici de timp. Această putere a suveranităţii se sprijină pe doi piloni, filiaţia directă şi noua alianţă, (  concepte utilizate de Deleuze şi Guattari)  şi ea este generatoare de un anumit tip de ,,socius”. Dacă aspectele filiaţiei directe cu divinitatea nu ne interesează aici, putem spune că construirea unei noi alianţe se produce prin distrugerea tuturor alianţelor laterale, prin rejudecarea oricărui drept acordat vreodată, astfel că nimeni nu este sigur de poziţia sa. Altfel spus, în raport cu ţarul, nimeni nu te poate apăra. Paranoia despotului, ca ,,tip de investire de formare socială” stă tocmai în ,,această capacitate de proiecţie, această forţă de a porni de la zero, de a obiectiva o transformare completă”. Custine intuieşte strânsa legătură care există între ridicarea imperiului ţarist sub Petru I şi înălţarea din temelii, într-o zonă naturală vitregă, a Petersburgului. Rusul ca personalitate se formează în acest cadru, al societăţii militare, al unei guvernări marcate de ,,raţiunea de stat” şi a unui ,,Etat de police” în sensul lui Foucault ,, de a lua în calcul (..) de a se preocupa de activitatea indivizilor până la grăuntele cel mai fin al alcătuirii lor” şi   în care administraţia ,, are, în spate, toată greutatea unei guvernamentalităţi”.  O asemenea perspectivă va prefigura punctul de vedere susţinut de Foucault cu privire la relaţia dintre personalitate şi guvernare.
Să consemnăm că orice gest al ţarului are valoare de adevăr şi face parte din discurs. Avem de-a face deci cu un discurs performativ,  în sensul că discursul este asociat unei practici, unui exerciţiu al puterii. În fapt, autoritarismul rezidă pe  această unitate,  dintre un enunţ şi o practică.  O anumită  privire  poate permite viaţa sau dimpotrivă, o afectează, căci  ,,un om este înmormântat de îndată ce pare că a căzut în dizgraţie”. Tot ce se mişcă în spaţiul puterii are un impact fără măsură. În pofida acestei forţe fără limite, ţarul îşi simte puterea în permanenţă ameninţată de cel mai minor lucru care i s-ar opune,  de aici nevoia de un supliment de violenţă în toate reacţiile sale. A face faţă insecurităţii, a genera insecuritate, iată sursele puterii suveranităţii de tip despotic. Orice armată are nevoie de un duşman, iar dacă acesta nu există, el trebuie inventat. O ţară organizată pe un principiu militar are un duşman sigur, străinul. De aceea  ,,orice străin  este tratat ca un  vinovat când soseşte la frontiera rusească”.
Puterea despotică nu poate funcţiona în afara unui control al mecanismului economic şi prin subordonarea tuturor celorlalte puteri potenţial concurente. Şi în economie, gestul suveranului este purtător de adevăr.  Iobagul rus este legat de pământul său, el este vândut împreună cu pământul.  Pământul se vinde cu mare greutate,  fiind astfel împiedicat să intre in  circuitul comercial. Custine observă este că ţăranii îşi pot alege moşierul care să-i cumpere, împrumutându-l cu bani pe acesta, cu condiţia ca acesta să fie o persoană blândă. Asistăm deci la un fapt social interesant, iobagul care îşi cumpără statutul de iobag, alocând deci  resurse financiare pentru a rămâne în iobăgie. Dar cea mai bună situaţie pentru iobag este să fie cumpărat de ţar. Prin urmare, dorinţa autentică a  iobagilor nu este de a fi liberi, ci de a rămâne în iobăgie, iar pentru acest lucru, oferă bani, bani care susţin guvernarea despotică. Cum pământurile nu pot fi scoase la  vânzare, nobilul în stare falimentară se împrumută de la banca imperială şi aşa se face că ţarul devine creditorul întregii nobilimi ruse. În termenii lui Deleuze-Guattari : ,,întotdeauna la orizontul despotismului se profilează un monoteism: datoria devine datorie de existenţă, datorie a existenţei supuşilor înşişi”. Pe scurt, problema nu e că nici iobagii, nici moşierii nu se pot elibera de un mecanism de aservire, ci faptul că ei doresc acest mecanism, susţinând ,,noua alianţă”. Vorbim deci de o maşinărie dezirantă, a dorinţei, care face parte din producţia socială şi economică. Ţarul reprezintă singura ,,suprafaţă pentru înregistrarea întregului proces de producerea dorinţei ” ( Deleuze-Guattari) prin intermediul banilor şi prin dreptul său de a acorda sau anula titlurile nobiliare, de a pedepsi sau de a recompensa,  pe termen nedefinit şi de aici puterea sa fără margini, de care depinde  întreaga societate rusă.
Puterea despotică se bazează pe trei tipuri de cheltuieli, de întreţinere, de supraveghere şi de reprezentare. Aceste cheltuieli de reprezentare sunt date de monumentalul construcţiilor arhitectonice. Petersburgul este exemplul cel mai concludent al ,, irosirii”, aşa cum descrie Bataille conceptul, având sensul de simbol naţional. Custine afirmă că ,,Rusia este o ţară unde se pot face cele mai măreţe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt”. De unde şi concluzia pe care o trage : ,, nu spun că sistemul lor politic nu produce nimic bun ; spun doar că tot ce produce costă scump”. Această ,,irosire” are legătură cu mândria naţională şi cu moştenirea care trebuie lăsată viitorului. Dorinţa este prinsă în această maşinărie dezirantă a prezentului şi a viitorului. Ca orice decizie a  ţarului să fie economic vorbind, purtătoare de adevăr, ca costurile să fie acoperite,  este nevoie de resurse suplimentare care provin, din interior, din exploatare, din exterior, din cuceriri de noi spaţii.
Ar mai trebui adăugat că despotismul urmăreşte să anuleze orice alt reper concurenţial.  Custine remarcă că ,,politica rusească a sfârşit prin a topi biserica în stat, prin a amesteca cerul şi pământul”. Biserica rusă este strict subordonată ţarului, devenind sclavă, ea  ,, nu dă naştere decât la sclavie”. În bisericile ruseşti nu se predică niciodată, căci ,,Evanghelia ar dezvălui slavilor libertatea”. Această realitate îl conduce pe Custine la a considera că rolul bisericii ruse este acela de a preîntâmpina orice dezordine socială. Despotismul rusesc transformă această putere religioasă într-una subordonată, de tip disciplinar, al cărui proiect mereu amânat  este de a produce cetăţeni, dar nu oameni. Profeţia  lui Custine este că atunci când în interiorul instituţiei religioase se va produce contestarea rolului  disciplinar atribuit bisericii, Rusia va fi aruncată în pragul unei revoluţii sociale.
Autoritarismul este generator de distanţă mare de putere ( Hofstede) şi are drept consecinţă un comportament simulant, atât din partea ţarului, cât şi din partea individului. Ţarul are mai multe măşti, dar nici un chip, susţine Custine. La simularea celui de sus, cel de jos răspunde la rândul său prin simulare. Şi cu asta descriem al doilea tip de simetrie, cel dintre guvernare şi personalitatea rusului caracterizată prin duplicitate, ca modul sigur de asigurare a supravieţuirii. ,,Ruşii încă sunt convinşi de eficacitatea minciunii”, afirmă Custine, căci, în realizarea echilibrului social, necinstei nobililor nu i se poate răspunde decât prin şiretenie. Aceasta se traduce prin faptul că atât cel care exploatează, cât şi exploatatul, nu  doresc să li să spună adevărul în faţă. Minciuna este o măgulire. Despotul trebuie să se prefacă că îi trage pe sfoară, iar rusul, prinzându-se, îşi  asigură dovada inteligenţei sale, ajungând să spună că totul este o prefăcătorie, chiar dacă realitatea este greu de suportat. Sau cum spune Custine: ,, umanitatea acceptă să se lase dispreţuită, crunt batjocorită, dar nu vrea cu nici un chip să i să spună, explicit, că este dispreţuită şi batjocorită. Ofensată de fapte, se salvează în cuvinte”.
Simularea rusului de rând este nu numai în raport cu puterea, ci şi cu străinul. Dacă simularea faţă de putere se manifestă prin supunere, cea faţă de străin se manifestă prin demnitate, ca o formă a dragostei de patrie, exprimarea la nivelul individului a ,,raţiunii de stat” De aici şi  surpriza lui Custine când descoperă că slugărnicia se asociază aroganţei.  Drept consecinţă, protestul împotriva puterii are şansele de a fi perceput ca subminarea a autorităţii statului, a raţiunii de stat, de unde constatarea că ,, adevăraţii patrioţi aprobă fără nici o reţinere ocna politică de invenţie rusească”.  Pentru Custine acest tip de patriotism este o formă de ,,lezumanitate” şi el exprimă diferenţe culturale profunde ce separă Occidentul de Rusia, diferenţe neglijate  în unele situaţii istorice, dacă ar fi să ne raportam doar la decizia Germaniei naziste de a ataca Uniunea Sovietică care a presupus că populaţia oprimată politic şi social  va profita de ocazie pentru se răscula împotriva regimului stalinist.
Această societate militarizată se caracterizează prin violenţă. Rusia pare a fi născută şi edificată pe această matrice a violenţei, începută cu violenţa hanilor asupra cnejilor ruşi.Ea continuă ca violenţă a dezrobirii de sub autoritatea hanilor şi  devine constitutivă societăţii, prin forţa legii, care lege este voinţa suveranului.  Aceasta violenţă are mai multe nivele. Vorbim de violenţa ţarului asupra celor apropiaţi, vorbim apoi de violenţa funcţionarilor asupra cetăţenilor. Suntem deci în logica unui drept natural, anume a legitimităţii folosirii oricărui mijloc, dacă scopul este  justificat. Prin ce se justifică scopul ? Răspunsul: prin raportare la stat. Acesta este un fapt paradoxal, căci te-ai fi aşteptat ca orice ţine de stat să intre sub jurisdicţia dreptului pozitiv. Custine observă totodată cum şi unele din relaţiile interpersonale sunt marcate de violenţă. În acest din urmă caz, bătaia este reglementată:,, în Rusia nu poţi fi bătut decât aparţinând unei anumite clase şi de către un om aparţinând unei anumite clase”. A fi în situaţia de a bate reprezintă un marcator social reglementat juridic. Ca atare,  elementul ,,iraţional”, violenţa, este incorporat atât în organizarea de stat, cât şi în organizarea socială. Dreptul pozitiv nu este asumat în totalitate, iar dreptul natural nu este abandonat, ci, paradoxal,  întărit cu ajutorul statului. Rusul nu este beneficiarul libertăţii din ,,contractul social”, căci acest contract nu există, dar nici nu vrea să-şi obţină libertate fugind de guvernanţi. Suferinţa aparţine subiectivităţii şi reprezintă însemnul ,,raţiunii de stat”. A te opune suferinţei semnifică a te opune ,,raţiunii de stat”
Chestiunea extensiunii spaţiului şi a influenţei lui asupra organizării sociale este şi ea luată în seamă. Ne vom referi doar la modul de exercitate a voinţei ţarului. Pentru ca decizia să producă consecinţe, aparatul administrativ trebuie să fie  redus şi uşor de controlat.  Or,  un aparat redus nu are şanse de a dezvolta o ,,cultură organizaţională” puternică şi autonomă. Absenţa statutului de ,,persoană juridică” şi faptul că aparatul birocratic este redus permit ca voinţa personală şi violenţa de care dispune această voinţă  să regleze raporturile sociale. În plus, ţesătura socială este puternic zdruncinată de absenţa încrederii interpersonale. În Rusia nu poate exista nici prietenie, căci aici ,, lucrurile se petrec de parcă şi prietenia ar avea legătură cu poliţia”, iar ,, politeţea devine aici un mijloc de supraveghere”. Două consecinţe ar merita să fie scoase în evidenţă. Prima, inexistenţa a ceea ce Tocqueville identifică în experienţa sa americană: ,,societatea civilă”. O a doua consecinţă, tristeţea care-l marchează pe rus, conştientizarea că existenţa lui ţine de un fir şi de  lipsa de valoare a propriei lui vieţi. Viaţa aparţine suveranului.  La polul opus, găsim modelul occidental caracterizat printr-un individ ce are un statut juridic şi este  produs al unui sistem disciplinar complex.
Un ultim aspect care trebuie relevat este acela al contextului în care scrisorile au fost scrise. Custine pare a reprezenta prototipul de gânditor pe care Foucault îl are în vedere când afirmă că filosofia este o formă de jurnalism radical. Custine se teme în permanenţă pentru viaţa sa pe parcursul acestei vizite în Rusia, din cauza însemnărilor care le face la faţa locului. El observă că la nivelul guvernării există un set de informaţii, cu totul diferit de informaţiile care există la nivel vieţii cotidiene şi  că nu se mai poate face diferenţa între real şi indus, lucru care conduce la o permanentă stare de nesiguranţă. Climatul rusesc nu permite exprimarea liberă şi ca atare adevărul are o soartă pe cât de ingrată, pe atât de revoluţionară: ,, a minţi, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul”. Custine apreciază că ţara este instabilă şi într-o bună zi ea va exploda.
 
III.Semnificaţii
Analiza cărţii lui Custine aruncă câteva lumini. Una din ele vizează aspecte istorice şi am în vederea  înţelegerea stalinismului, a relaţiei sale cu tradiţia, pe de o parte, şi cu modernizarea şi birocratizarea societăţii ruseşti ( sovietice), pe de altă parte. Al doilea aspect istoric care ar merita luat în seamă este legat de sacrificiile pe care poporul rus le-a făcut în al doilea război mondial, care nu pot fi înţelese în afara cunoaşterii a ceea ce se spune a fi ,,spiritul rus”. În sfârşit, un alt treilea aspect istoric vizează diplomaţia, unul din pilonii tradiţionali ai puterii Rusiei şi care stă pe capacitatea ruşilor de a profita de o disimetrie de informare. Custine remarcă acest lucru în 1839 : ,, că în loc de a tăinui, cu prudenţă, slăbiciunile noastre, noi le dezvăluim, pătimaş, în fiecare dimineaţă, pe când, dimpotrivă, politica lor bizantină, urzind în umbră, ne ascunde cu grijă ceea ce gândesc, ceea ce se face şi ceea ce este de temut la ei.
Există însă şi alte ,,beneficii” din analiza ,,Scrisorilor”. Unul dintre ele vizează caracterul didactic al lor. Citindu-le, poţi face un exerciţiu de predare  a sociologiei, legat de cum funcţionează o societate despotică. Custine este frământat de o problemă de morală politică, care şi astăzi se pune, ,, este vorba de partea de merit sau de responsabilitate ce îi revine fiecărui individ pentru propriile acţiuni şi partea ce aparţine societăţii în care acesta s-a născut ”, vechea problemă determinism – libertate şi faptul că moravurile sunt produsul lent al acţiunii reciproce a legilor asupra obiceiurilor şi a obiceiurilor asupra legilor şi nu care nu pot fi schimbate  dintr-o dată.
Există apoi o tentaţie constantă citind ,,Scrisorile”, anume de a confrunta permanent profeţiile  autorului cu desfăşurarea ulterioară a istoriei.  Că această societate a explodat nu l-ar fi surprins pe Custine, ci poate faptul că a reuşit să supravieţuiască atât de mult. Că Rusia a avut în secolul al XX –lea un rol hegemonic în structura relaţiilor internaţionale nu ar fi reprezentat o surpriză pentru Custine devreme ce el afirmă:  ,,năzuiţi să câştigaţi cu arma ţările ce vă sunt de folos, iar de acolo să asupriţi, prin teroare restul lumii”! Prin urmare, dacă citeşti ,,Scrisorile” lui Custine nu poţi să nu fi surprins de validarea în timp a unora din profeţiile sale şi de-aici o  întrebare:  care sunt condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o profeţie pentru a se dovedi validă?
În rezumat,  construcţia lui Custine cuprinde multiple analize ce privesc relaţiile dintre modul în care se produce o subiectivitate în cadrul unei guvernări despotice şi relaţia dintre această guvernare ca administrare internă şi  politica de  expansiune teritorială în exterior, ca mod de asigurare a supravieţuirii  respectivei guvernări. Ea merită a fi analizată ca exerciţiu de aplicaţie sociologică în sine, dar şi comparativ, cu mult mai cunoscuta carte ,,Despre democraţie în America” a lui Alexis de Toccqueville.