Exerciţii de adevăr în linie dreaptă Magda URSACHE

„E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor decât greşind alături de toţi?“ Monica Lovinescu
„Dacă aş avea instrumente de lucru adecvate, aş scrie o carte intitulată Etica estetică a lui Grigurcu, notează Dumitru Augustin Doman în „Acolada“ de aprilie 2016. Eu cred că a şi început s-o scrie, sub formă de interviu cu complexul autor. Şi cum ideea e bună, o să încerc şi eu câteva adnotări pe temă dată.
De Paşte, mă odihnesc la umbra aforismelor în floare ale poetului şi criticului şi mi se duce gândul la etnosoful anonim, un ţăran nord-dunărean, în dialog cu Ernest Bernea: „Cuvântul are putere, că e de la Dumnezeu, până nu-i cuvânt, nu-i nimic.“ Şi încă, din gândirea contestată ca „primitivă“ ori „retardată“ a etnosofului carpatin:
„Cuvântul întâi să-l ciopleşti, apoi să-l arăţi.“ Asta şi face aforistul. Scoate din umbră şi din penumbră cuvântul rar, îl polizează, ca şi concitadinul său, marele gorjan, înainte de a-l tipări şi – minune – cuvântul îşi arată puterea. Grigurcu acuză, deopotrivă, inerţia
etică, dar şi inerţia estetică.
„A fi domn i-o întâmplare – A fi om e lucru mare“, spune tot etnosoful anonim, în decupajul lui Petru Ursache. Gh. Grigurcu e şi una şi alta. E un domn al criticii
literare, iar în vremile noastre de dezamăgire şi de incertitudine, când starea naţiei e atât de precară, critica de calitate (ca şi poezia înaltă, de altfel) e o provocare. Gh.
Grigurcu e o valoare profesională de necontestat şi asta pentru că spune onest, curajos ce gândeşte, în pofida oricăror calcule literare. Niciodată nu e ezitant în a-şi formula opinia, cu care poţi sau (rareori) nu poţi fi de acord; şi documentarea, şi formularea sunt impecabile.
Într-o secvenţă din războiul româno – român, (1 mai, 2016, „Cotidianul transilvan“) Petru Romoşan se întreabă cu amară ironie: „Dar ce are a face estetica scriitorilor la ziar cu etica p o p u l a r ă ? “
Credinţa „etic-valabilă“ a lui Gh. Grigurcu mă face să repet – a câta oară? – că biografia e mai greu de scris decât opera. Grigurcu n-a devenit om politic, n-a primit pomeni politice, pentru că e un domn, iar politichia noastră e murdară şi imorală. N-a devenit nici porta-voce iliescă, nici băsist, nici iohannist, pentru că e un om. Ştie bine
că, de multe ori, scriitorii au fost prea puţin inspiraţi ca oameni politici, de la Goga la Iorga, de la G. Călinescu la Sadoveanu, la Titus Popovici şi la Petru Dumitriu, de
la Ralea şi Mihnea Gheorghiu, la intelectualii neptunişti.
Grigurcu vrea să fie metapolitic, cum ar spune Vintilă Horia (şi o spune în Memoriile unui fost săgetător, ed. Vremea, 2016). În foiletonul precedent, Exerciţiile de adevăr ale unui autor capital: Gheorghe Grigurcu, opinam – şi ţin mult la această opinie – că e un apolitic activ, în formularea lui
Luca Piţu, alt neacomoda(n)t cu Puterea, care n-a vrut să
vieţuiască încovoiat. Adaug acum că Gh. Grigurcu este
un anticomunist inflexibil. „Bolşevismul anticomunist“
(Adam Michnik) e o formulă nefericită după mine, iar
dintre predicţiile lui Brucan, cea mai nesuferită e aceea
că se va reinstala comunismul. Chiar a căzut cu adevărat?
Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu au murit în acelaşi an
cu Stalin. Stalin are bust cu flori proaspete în Rusia. Brătianu
are? Cât despre casa „sfinxului de la Bădăcin“, se
prăbuşeşte din lipsă de fonduri.

Gh. Grigurcu e contrariat, ca să nu spun indignat, de repeţirile foştilor ilegalişti, dar şi ale tinerilor stângişti, gata să-i absolve pe comuniştii duri „graţie“ idealului egalitar. Întreb: vorbim de crimă din „ideal umanitarist“?
Vorbim de „ură inextingibilă“ de clasă socială din „ideal umanitarist“?
Vrem să-i scoatem din literatură pe cei vinovaţi de „abateri de dreapta“ (ca Stăniloae, Daniil Sandu Tudor, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Ţuţea, Sergiu Al-George, Noica, Gyr, Vintilă Horia, în timp ce „hetaira socialistă“ Nina Cassian, iubita ilegală (nelegitimă chiar) a PMR/PCR (era să scriu ICR) a continuat să fie răs-elogiată.
„Aventura iubirii“ cu Puterea, contra „avantaje pecuniare“, cum scrie Gh. Grigurcu, o arată fără pic de simţ moral; ba chiar dez-angajată moral, dacă îi poate compara pe
„golanii“ din Zona liberă de neocomunism a Pieţei Universităţii cu cenacliştii înflăcăraţi ai lui Adrian Păunescu.
Ar fi strigat ultimii: „mai bine huligan decât activist, mai bine mort decât comunist“?
Internaţionalist – erotica poetă are grijă să vadă bârna din ochiul lui Hitler, nu şi paiul din ochiul lui Stalin (ori invers), declarând în Memoria ca zestre, tom III, 1985 –
2005 (ed. Institutul Cultural Român, 2015): „A echivala
Holocaustul cu Gulagul e o eroare“. În caz contrar, eşti
nazist şi evreofag, potenţial infractor.
Aş zice că şi acela care neagă crimele şi abuzurile Holocaustului
roşu contra românilor ar trebui amendat; nu
numai cel care neagă Holocaustul ebreu. Zecile de milioane
de cadavre n-ar trebui împărţite între evrei şi neevrei.
Parantetic spus: gura păcătosului vorbeşte despre
un Holocaust românesc, ca şi cum holocaustizaţi ar fi
fost românii, nu evreii. Cât despre Al. I. Ştefănescu, puişorul
de tigru al Ninigrei Cassian, a contribuit la prohibirea
marii culturi, din care i-a scos pe „dăunătorii“ Ion
Petrovici, Blaga, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, D.
Gusti, Simion Mehedinţi, luptând în primele rânduri şi
în ’44 – ’48 (Marea de-fascizare), şi în ’48 – ’52 (Marea
cenzurare) cu „otrăvitorii ideologic“.
În Exerciţii de adevăr în linie dreaptă, Gheorghe Grigurcu
vorbeşte pe faţă (şi-mi place calamburul lui Barbu
Cioculescu: pre-faţă) despre o dorită schimbare socială
de ordin spiritual, care n-a fost să fie. Citez: „Nobleţea
iniţială a legionarului, la care au subscris un şir de personalităţi,
de la Eliade la Noica până la acel mirabil evreu
botezat întru românitate şi care a fost N. Steinhardt.“
Pentru Gh. Grigurcu nu există reticenţe faţă de
teme-tabu, inconfortabile, deşi, în post-totalitarism, s-a
formulat un „set de subiecte incomode“, iar acuzele de
fazcism (în pronunţie iliesco-brucană) au tot curs. Expresia
„nu-i momentul“ (să reabilităm ce-i de reabilitat din
dreapta, de pildă) pare a ne fi intrat în obişnuinţă. După
stalinism, de la vânătorii de intelectuali s-a trecut la vânătorii
de şopârle (erau cenzori ale căror referate editoriale
echivalau cu delaţiuni: Ornea despre Noica; Paleologu –
regret – a fost nedrept cu cărţile lui Noica, iar Ivasiuc cu
Goma). Acum, au apărut vânătorii de martiri ai puşcăriilor
comuniste. Alţi „rolleri II“ (mulţumesc, Paul Goma!)
vor să anihileze jertfa lui Valeriu Gafencu, Daniil Sandu
Tudor, D. Stăniloae, Ţuţea, Justin Pârvu, Ioan Ianolide…
„Mistico-legionari“ au fost declaraţi şi cei din lotul Noica,
Voiculescu, Dinu Pillat, Sergiu Al-George, Steinhardt,
Barbu Slătineanu… Vocaţia lor de „eroism şi sfinţenie“
(„au rezistat chinurilor la care au fost supuşi prin invocarea
Crucii“), cum scrie Petru Ursache, nu-i impresionează.
Inatacabil în consecvenţă, Grigurcu e îngrijorat de slăbirea
memoriei colective şi de îndemnul activului comunist:
„a se slăbi cu martirii“. Mentalul roş uni are – vai! –
lăstari. Care ar fi pericolul nou? Legionarii, vechea frică
a comuniştilor. Le displace deviza „Dumnezeu şi Patria“?
Le miroase „legionaroid“ cumva?
Alexandru Florian trebuie să înţeleagă că Iuliu Maniu
a fost asasinat, că Gh. Brătianu a fost asasinat, că Mircea
Vulcănescu a fost asasinat, că Valeriu Gafencu a fost
asasinat, că Anton Golopenţia a fost asasinat. Că Gyr şi
Crainic au trecut prin celulă ca să scrie POEZIE.
Într-o însemnare din Jurnal (1 martie ’92), Monicăi
Lovinescu i se părea halucinantă inversarea acuzelor: nu
comuniştii erau de acuzat, ci legionarii; nu comuniştii i-au
distrus pe români fizic şi moral (cuvintele sale), ci legionarii
aflaţi la putere scurt timp, arestaţi şi de Antonescu, şi
de comunişti, ieşiţi din puşcării, care a mai ieşit, ultimii.
Mărturiile deţinuţilor politici, etichetaţi fascişti şi
legionari (ca Ioan Ianolide, Calciu-Dumitreasa, Justin
Pârvu, Arşavir Acterian, D. Bacu, dar şi ale celor care au
grijă faţă de trecut), sunt puţin comentate, puţin manageriate.
Ce tristă minimalizare!
Mândruţă era discipolul lui Brucan, învăţător zaddic.
Spun asta pentru că atitudinea realizatorului ProTV mi-i
amintea pe membrii sinagogii din Galiţia anului 1903,
care păstrau ca pe moaşte oasele de peşte atins de rabin.
La Iaşi, casa de pe Copou a lui A. C. Cuza găzduieşte
acum Centrul Cultural Francez. Licenţiat în litere la
Dresda şi Paris, la Sorbona; doctor în drept, ştiinţe politice
şi economice, la Paris, Berlin, Bruxelles, academician,
ministru de stat, decan, membru al Consiliului de
Coroană. A fost şi eminescolog. Acribios, prof. Const.
Ciopraga l-a inclus într-o bibliografie pe care şi-a dorit-o
exhaustivă. Mi-a povestit că l-au ridicat în picioare, în
toate şedinţele PCR, să-şi facă autocritica pentru că l-a
citat pe A.C. Cuza. Iar placa, pusă de Clubul Rotary în
faţa casei sale, a dispărut într-o noapte. Ca şi bustul lui
Antonescu din Piaţa Gării din Piatra Neamţ, unde Mareşalul
a rostit (în tren) celebrul îndemn: „Vă ordon treceţi
Prutul!“ Mai este de demolat şi casa unde a stat în Primul
Război Mondial, dacă n-o fi fost deja demolată.
Barbu Slătineanu a murit sub ancheta torţionarului
Iosif Crăciun. Îl pomeneşte careva ca martir? Lucia
Demetrius scrie despre Dan Botta: „foarte cultivat (dar)
avea în ochii noştri un mare cusur (…), înclina către
Garda de Fier.“ Cusurul ei, piesele comuniste, se poate
trece cu vederea. În aceeaşi notă, acuza Nina Cassian
„micul «acces» de legionarism din timpul rebeliunii al
lui Horia Lovinescu“. Oare pe viloiul său (fost al lui N.
Moraru, alias Iulea Şafran, profesor de Estetica marxismului
la Facultatea de Teatru) o fi existând placa memorială?
Mistuită de dragoste pentru Stalin – Dej, cărora le
compunea hore, dragostea pentru Ion Barbu nu era defel
oarbă dacă îl acuza de „simpatie hitleristă“ faţă cu justeţea,
„validitatea spiritului comunist“ (decupajele din cele
3 tomuri Memoria ca zestre îi aparţin lui Gh. Grigurcu,
iar titlurile sunt edificatoare: Memoriile unei hetaire,
Marea iubire a Ninei Cassian (PCR-ul, nota mea, Magda
U.), La scara 1/1.
„Teama de a cerceta un rău poate duce la un rău şi mai
mare (Boileau). Din Istorie n-ar trebui exclus nimeni, cu
http://cimec.ro
Eseu HYPERION 173
P
bune şi cu rele, chiar şi cu rele şi cu rele. Mişcarea legionară
n-a fost condamnată pentru crime împotriva umanităţii
de instanţele legale. De comunişti a fost. Comemorăm
oribilul pogrom de la Iaşi (28-30 iunie – 6 iulie ‚41),
dar ar trebui să vorbim şi despre românii care şi-au riscat
viaţa ca să-i salveze pe evrei de la moarte. Ca industriaşul
Cornel Dumitrescu, fiu de ţăran din Mehedinţi;
pe Schindler‘s List sunt 1200; pe lista românului, 3600.
În noaptea de 29 spre 30 nov. ’38 au fost ucişi prin
strangulare, cu sârmă subţire, 14 legionari, în pădurea
Ţâncăbeşti. N-o să le distrugem troiţa, sper. Armand Călinescu
a fost ucis după, din răzbunare: dinte pentru dinte.
Legionarii au ucis, dar unii dintre ei au fost ucişi de
Carol II numai pentru că au fost membri de rând; la fel,
sub comunişti. Merg mai departe şi spun: condamnările
nu trebuie făcute la grămadă. Găsesc pe http://www.coja.ro un
fapt demn de consemnat despre „sfinţii studenţi“ Vasile
Baciu (Tecuci) şi Ion Moldoveanu (Ploieşti), morţi în 22
sept. ’39. Carol II a ordonat să fie ucişi exemplar câte 3
legionari, din fiecare judeţ, la întâmplare, fără judecată
şi depuşi la răscruce. Când trei tecuceni au fost desemnaţi
să fie duşi la locul execuţiei, Vasile Baciu a cerut să
fie el executat, întrucât camaradul său avea trei copii. A
cerut să-l ia pe el în loc, să nu rămână copiii orfani. Iar
Ion Moldoveanu a alergat să oprească execuţia din faţa
Gării de Sud, arătând spre cineva cu nume similar: „Nu
el, ci eu sunt legionarul Ion Moldoveanu.“ Şi l-au împuşcat,
zice Ion Coja, pe adevăratul legionar.
Să punem puţintel memoria la lucru privind extrema
dreaptă; spre o mai dreaptă înţelegere, aşa cum face Gh.
Grigurcu. În manualul de clasa a XII-a, scrie negru pe
alb că mişcarea legionară a fost fascistă. Aşa se preda şi
la cursul de socialism ştiinţific: mişcarea legionară era
încadrată ca mişcare de tip fascist. Numai că legionarii
n-au fost în totalitate rasişti şi şovini. Etnicişti da, au
fost. Şi de ce n-ar fi crezut legiunea, la începuturile ei,
că drumul României trebuie să meargă spre împlinire?
La această idee au subscris personalităţi ca fraţii Cioran,
Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ţuţea, Steinhardt, Haig şi
Arşavir Acterian, Radu Gyr… Şi nu pot fi făcuţi răspunzători
pentru excesele, pentru crimele legionare. Spune
Ţuţea, un patriot radical: „Legionarismul a fost o revoluţie
pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea
de stat pe substanţa istorică a poporului român.“ A
fost Director în Ministerul Economiei din Guvernul naţional
– legionar, instaurat în 6 sept. ’40. Şi ce-i rău în a
voi putere şi prestigiu statului tău? Sau o fi mania persecuţiei
istorice un adevăr al tristei noastre istorii? Să-i
citim corect, pentru Dumnezeu, şi pe Eliade, şi pe Ion
Petrovici, şi pe Ţuţea, şi pe Vintilă Horia, şi pe Cioran,
şi pe Ştefan Baciu…
În Exerciţii de adevăr (p.146) şi nu numai acolo, Gh.
Grigurcu vorbea de simpatia (uneori, adoraţie de-a dreptul)
pentru „partidul ultraabuziv care a sfâşiat obştea
românească şi i-a decimat cultura“. Din ură de clasă, dar
şi etnică, oricât ar nega-o istoricul Adrian Cioroianu. Şi
n-aş vrea să-l văd supunându-se o oră „experimentului
Piteşti“ ori condamnat să asculte poveşti în reduit ca să
uite de foame şi de frig. Sau ca N. Manolescu: în 2 ani
şi jumătate a avut un singur „vorbitor“ cu mama închisă
la Pipera.
Să juxtapunem ultimele cuvinte ale lui Valeriu
Gafencu: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul
şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.“ Tatăl i-a
murit în Siberia, fără mormânt; fiul – la groapa comună.
Iată şi cuvintele gen. Pleşiţă, care şi-a recunoscut crimele
(a omorât rezistenţi anticomunişti în munţi, a organizat
explozia sediului Europei Libere din Műnchen, i-a trimis
lui Paul Goma în 3 febr. ’81 un colet – bombă; în acţiunea
de dezamorsare a fost rănit chiar şeful serviciului de
deminare al DST franceze) şi a încheiat astfel la OTV, în
ianuarie 2004: „Îmi pare rău că nu am reuşit să-i omorâm
pe toţi.“ A murit ca pensionar (6500 de lei lunar) în
patul „Teodorei“, un sanatoriu select din Cluj.
Avertizez din nou: fără a asimila lecţiile istoriei (dar
şi fără a exersa libertatea de opinie) le vom repeta. Iar
viaţa va fi, cum scrie Arşavir Acterian, „un personaj onorabil
al aşa numitei generaţii ’27“, o repetiţie nesfârşită.
De erori impardonabile.
Iaşi, 1 mai 2016

Magda URSACHE