Vasile Gorduz

„Un artist există, poate, dinainte de a se naște”   Vasile Gorduz

Vasile Gorduz (n. 8 octombrie 1931[1], comuna TrifeștiOrhei – d. 12 decembrie2008București) a fost un sculptor român, din 1990 profesor universitar la catedra de sculptură a Universitații Naționale de Arte din București; personalitate de prim rang a sculpturii românești. Vasile Gorduz a fost soțul artistei Silvia Radu.

Vasile Gorduz a fost înmormântat la 14 decembrie 2008, la Mănăstirea Cernica, cu onoruri militare.[2]

 

  • Ostil precipitărilor, acest Moldovean contrage totuși vremea, când, lent și dârz, se ia la întrecere cu îndărătnicia pietrei.
  • (…) Prea lucid spre a se însela asupra adecvării dintre mijloace și proiecția de el ideată, Gorduz continuă, însă, acest război al său, niciodată pierdut, împotriva inerției cantitative.

La marginea mării, lângă vuietul valurilor, îi dădea un ritm regular, ca și cum acolo, fără întrerupere, luni întregi, asculta de o chemare comandându-i să se lepede, cu orice risc, de trupesa nesimțire, de acel abandon satisfăcut de sine al sculptorului care chelfăne senzual materia. Recolta pietrelor cu care se întorcea din aceste campanii putea să pară puțină celor cu vedere scurtă. De fiecare dată se adaugă, totuși, în zestrea lui inefabilă, un nu știu ce care intrigă și pironește, cu atât mai mult cu cât artistul se ține suveran departe de orice virtuozism, de orice facilă captare a succesului. O pasăre „obișnuită“, un miel ce pare împiedicat, de talie tot mai exigua, de luat în mână fără de sforțare, se introduc în atelier, cordial, nu pentru o cresa pitorească, asemenea acelora din Provence la vremea Crăciunului, ci pentru a rosti un regn care e dincolo de duioșii animaliere, străbatut de un har ce se lipsește de însemne stilistice anume căutate.

  • (…) Dintr-o suprapunere de obiecte disparat simbolice, pe verticala – o inimă crescând nedomolit, un soi de arc împungător, ca o pană de scris iese un bronz compozit și totuși unitar, care stă, fără greș, pe singurul lui picior. Alta data, mersul se face palmiped, parca unor fiinte volatile sculptorul le-a harazit sa pipaie pe sol, prudent si rodnic, urme de milenii departate, egiptiene. Percutant metaforice, unele titluri tresar exploziv din însăși formula plastică strânsă pe care o domina artistul. Dacă a sucit gâtul figural al retoricii precum în injoncțiunea celebră a lui Verlaine, zburătoarele sale din piatră sau bronz, sculptorul a continuat să le înzestreze cu o linie prelung fluidă, de ibisi care se apleacă înspre un humus batrân, la antipodul spumegărilor fălacioase.

Pasărea care-și înghite umbra se ghemuiește în sinele ei adânc, zboruri abolite mallarméan, care nu s-au desprins din crusta care le reține – arta lui Gorduz se apară de o anume faconda a ascensiunii orgolioase. Ele nu se dau în exemplu, aceste ființe, adunând în trupul lor, ca rațiune inalterabila, dimensiunea de gravitate umilă a naturii.[12] Dan Hăulică

  • (…)Nu băniești că grămada de sculpturi pe care o ai dinainte nu este de fapt o grămadă, ci chipul unei relații; că aceasta ar putea avea o noimă secretă bine și ingenios ascunsă de sculptor tocmai în pliurile dezordini informe.

De ce o ascunde sculptorul și de ce ne-o arată fățiș? Fiindcă etalată brutal, în plină lumină, fără camuflajul vecinătăților- este drept, adesea asupritoare -riscă să își piardă văzduhul. Văzduh de la văz și duh- nu este, simplu, doar aerul cosmic dislocat de volumul formei, ci mai degrabă o specie a inefabilului înrudită cu „aerul de sub aripă” despre care vorbea altădată poetul. Vizual, privirea îl simte ca suflu al formei sculpturale, ca paloare morfologică proprie și inconfundabilă. Însă tocmai acest văzduh este cel care caracterizează substanța formei ca făcând parte din specia „materiile subiectivizate”. Imediat ce renunță sau este dezlipită de el, forma sculpturală pică vertiginos în lumea obiectelor.

  • (…) Sculpturile angrenate spațial și în grupuri compacte de Gorduz se raportează între ele „de-a v-ați ”ascunselea: ca să existe deplin se ascund fie unele de altele, fie unele pe altele, fie, în timp, unele după altele, pentru ca împreună să-și poată fiecare păstra la adăpost văzduhul meritoriu. Privirea indiscretă le ratează; trece pe lângă ele fără să le observe. Doar o simțire înțelegătoare, cum este cea a văzului învățat știe să contemple fiecare grămadă de sculpturi ca pe un fagure de văzduhuri. Ea singură suspectează „dezordinea” fiecărei grămezi de sculpturi ca diind doar părelnică. Și doar ea singură percepe interstițiile acestor sculpturi stivuite, ca alveolele misterios-mnemotehnice, în care se află depus polemul creației viitoare a sculptorului Gorduz. Astfel, el poate culege oricând, ca de pe rafturile unui depozit, chipurile unei simțiri spațiale avute demult sau recent.

Acest depozit tainic de văzduhuri reprezintă, Gorduz-ul invizibil. După „oglindirile” și „ghiciturile” pe care le stochează acest „Gorduz subliminal” lucrează celălalt Gorduz. Abia acesta din urmă este „Gorduz-ul nostru recent”, cel de toate zilele… [13] Sorin Dumitrescu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.