Părintele Serafim Rose : a te smeri este un semn de tărie

  1. „Calea cea mai bună este de a ne înmuia inimile, de a le face mai suple”

„În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim Rose le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se fi convertit, în scrierile înţelepţilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „calea cerului”. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale” şi auzise chemarea: De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intre în împărăţia cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filozof păgân din China, pe nume Lao Ţî”, le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mânăstirea noastră. Stejarii care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pământ, iar ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi în stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slăbiciunea, fiind aşa de nesigur pe sine, încât trebuie sa te convertească că să fie sigur că el însuşi crede”. 

Părintele Serafim Rose „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’

Doua scrisori despre boala corectitudinii


Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Indiferent cât de „corect” poţi fi în diferite puncte, trebuie să fii şi diplomatic. Primul şi cel mai important lucru nu este nici pe departe „corectitudinea”, ci dragostea creştină şi armonia. Cei mai mulţi „convertiţi nebuni” au fost „corecţi” în criticile lor care i-au dus la cădere; dar lor le lipsea dragostea creştină şi mila şi astfel au căzut în fundul prăpastiei, îndepărtând inutil oamenii din jurul lor şi în cele din urmă s-au găsit singuri cu totul, în corectitudinea lor şi justiţia personală. Nu-i urma pe ei!

Eşti încă nou în ortodoxie şi totuşi doreşti să-i înveţi credinţa pe cei mai în vârstă (şi din felul cum relatezi, îi „înveţi” destul de nepriceput, fără cel mai mic tact sau milă creştină). O judecată obişnuită simplă ar trebui să-ţi spună că nu se procedează în felul acesta; dragostea creştină ar trebui să te facă să te ruşinezi de comportarea ta şi să fii nerăbdător să înveţi mai multe despre creştinismul de bază înainte de a îndrăzni să înveţi pe oricine orice. Nu am auzit de la nimeni din preajma ta, dar îmi pot imagina cum trebuie să-i supere şi să-i rănească purtarea ta. Nu este nici un mister în faptul că înstrăinezi oamenii; purtarea ta, după cum ai descris-o tu însuţi, este ceea ce îi îndepărtează pe oameni şi duce la lupte în Biserică. Nu te ascunde în spatele „slujbelor englezeşti” şi cântatul fără „nici o partitură”: acestea sunt doar adevăruri pe jumătate pe care mândria ta le foloseşte pentru a evita creştinismul de bază al smereniei şi iubirii.

Priveşte un moment la felul cum trebuie să pară celorlalţi: nu te-ai putut descurca în parohia P. şi a trebuit să pleci; acum, în „propria” ta parohie, îţi alungi oamenii. Pur şi simplu nu se poate că alţii întotdeauna acuză şi tu eşti întotdeauna nevinovat; trebuie să începi să-ţi îndrepţi propriile tale greşeli şi să trăieşti în pace cu creştinii din jurul tău ….

În scrisori anterioare ai spus că tu şi soţia ta v-aţi putea risipi, că fiul vostru ar putea să nu meargă până la capăt cu ortodoxia – dar cum poate un soţ şi tată creştin să-şi dea seama de asemenea lucruri cumplite şi să nu se umple de râvna de a se îndrepta înainte de a se întâmpla acest dezastru? (Dacă se întâmplă aceste lucruri, tu vei fi acuzat: pentru că tu nu ai dat familiei tale o pildă de vieţuire creştină care să-i insufle şi să-i încălzească, ci doar un fel de „corectitudine” legalistă, fără-suflet care nu face altceva decât să hrănească eul.) …

Am spus destul, poate mai mult decât poţi digera odată. Nu-ţi cer să-ţi „abandonezi toate ideile”, sau să devii un om total diferit peste noapte. Vreau doar să începi să te sileşti şi să fii mai milostiv cu alţii şi să slăbeşti eforturile încercând să fii atât de „corect”. Asta nu este atât de imposibil şi cred că nu vei găsi niciodată fericirea şi pacea duhovnicească dacă nu faci aşa.

Il Miracolo della Croce a Rialto di Vittore Carpaccio

Il Miracolo della Croce a Rialto (o Guarigione dell’ossesso) è un telero (temperasu tela, 365×389 cm) di Vittore Carpaccio, databile al 1494 e conservato nelle Gallerie dell’Accademia di Venezia. Si tratta forse del primo episodio dipinto per la Scuola Grande di San Giovanni Evangelista.

Nella sala grande della confraternita, una delle più frequentate e prospere di Venezia, era stato deciso di collocare nove grandi tele alla cui realizzazione vennero chiamati alcuni dei più grandi pittori dell’epoca tra cui, oltre a Carpaccio, Gentile BelliniPietro PeruginoGiovanni MansuetiLazzaro Bastiani e Benedetto Diana. Il tema era quello dei miracoli di un frammento della Vera Croce, che era stato regalato alla confraternita nel 1369 da Philippe de Mézières, cancelliere dei regni di Cipro e di Gerusalemme, diventando subito simbolo della Scuola ed oggetto di una straordinaria venerazione.

Le tele, che furono tutte eseguite tra il 1496 e il 1501, sono tutte sopravvissute tranne quella di Perugino, e contengono la rappresentazione di vari episodi ambientati in alcuni dei più famosi luoghi di Venezia; si trovano tutte oggi alle Gallerie dell’Accademia.

Descrizione e stile

La scena mostra il miracolo della guarigione di un ossesso per mezzo della reliquia della Croce imposta dal Patriarca di Grado Francesco Querini, avvenuta nel Palazzo a San Silvestro sul Canal Grande vicino a Rialto. La scena è composta con un taglio asimmetrico, con le figure in primo piano a sinistra e subito dietro le facciate dei palazzi in scorcio, che seguono il corso del canale, irte di comignoli che si stagliano contro il cielo.

Dettaglio

L’evento miracoloso si trova relegato nell’ariosa loggia in alto a sinistra, mentre gran parte della tela è messo a disposizione della veduta urbana brulicante di vita. Dal gruppo di personaggi sotto la loggia in primo piano parte una linea obliqua che segue l’attuale Rive del Vin fino al Ponte di Rialto. Su questa via si allineano una serie di passanti, che sembrano integrarsi con il drappello finale della processione religiosa che segue la reliquia, nel quale si riconoscono vari confratelli reggenti ceri e uno stendardo. Si vede la loggia lignea frequentata dagli avventori del Mercato di Rialto. Appesa, poco a sinistra dello stendardo, si vede l’insegna dell’albergo dello Storione.

Il ponte, come è noto, era anticamente ligneo e la tela mostra l’aspetto che aveva prima del crollo dell’agosto 1524. Accoglieva, come la versione in pietra odierna (ricostruita nel 1591), una doppia fila di botteghe lungo i lati, e sulla sommità aveva una passerella alzabile per lasciar passare i vascelli più alti, che attraversavano il Canal Grande carichi di merci destinate ai numerosi fondachi e magazzini della zona.

A destra si vede la forma quattrocentesca del Fondaco dei Tedeschi, distrutto da un incendio nel gennaio 1505 e ricostruito già nel 1508. Si riconoscono inoltre il campanile di San Giovanni Crisostomo, il porticato a filo d’acqua della Ca’ da Mosto, il campanile dei Santi Apostoliprima del rifacimento del 1672.

Altrettanto puntuale come la resa topografica è la descrizione delle attività umane che vi si svolgono. Le gondole private, adibite a traghetto, solcano il Canal Grande, mentre numerosi stranieri, in vesti orientali, passeggiano per la zona. Tra i notabili in primo piano si riconoscono quelli vestiti con i simboli delle Compagnie della Calza, che conversano sotto la loggia. Dappertutto fervono le occupazioni quotidiane: dalle donne, che battono i tappeti e mettono la biancheria ad asciugare, ai bottai che sciacquano i recipienti per il vino, fino ai muratori che stanno rinnovando le tegole sui tetti.

Dettaglio

La luce vibra liberamente su tutti i dettagli, generando quella particolare atmosfera in cui sembra che l’aria circoli liberamente. Straordinaria è la capacità di mantenere un’unità ambientale integra riuscendo al tempo stesso a concentrarsi nei più minuti particolari: si tratta della migliore verità ottica veneziana, che non avrà rivali fino ai tempi del Canaletto. Ciò si evince soprattutto confrontando l’opera con altre della serie della Vera Croce, come la Processione in piazza San Marco di Gentile Bellini: in quest’ultima la fedeltà della veduta è cristallizzata in colori smaltati di gusto arcaico, privi di quel connettivo luminoso che rende la scena come priva d’aria

File:Miracolo della reliquia della Croce al ponte di Rialto di Vittore Carpaccio, dettaglio (6).JPG

„Arte dei Cristalleri” Venezia, 1284

Non tutti sanno forse che è a Venezia che per la prma volta al mondo sono menzionati gli occhiali: è in un documento del 1284.
Si tratta dello statuto dell’„Arte dei Cristalleri”, dove viene detto ad un certo punto che gli „oglarios” dovevano essere fatti di buon cristallo e non di vetro. Questa norma è poi ripetuta in un documento del 1301, a dimostrazione che a Venezia in quegli anni, magari artigianalmente, venivano fabbricati occhiali. 
La cosa non deve stupire, se si pensa che da sempre Venezia è stata la città del vetro, con le sue fornaci a Murano. Niente di sorprendente se un anonimo artigiano del vetro scoprì che il frapporre davanti agli occhi dei particolari pezzettini di vetro poteva migliorare la visione dei particolari che prima magari non riusciva di veder bene. Il passo poi di incastonare i due dischetti di vetro su di un ponte da appoggiare al naso deve essere stato molto breve.  
In questa calle dell’Ochialer dunque doveva aver bottega un fabbricante di occhiali, e la conferma la troviamo in una annotazione dei Necrologi del magistrato alla Sanità dove leggiamo: „Adì 12 ottobre 1619. Battista fiol de Zuane ochialer, morto da variole, amalato g.ni 10 – S. Mattio” (Giorno 12 ottobre 1619. Battista figlio di Giovanni occhialaio, morto di vaiolo dopo dieci giorni di malattia – S. Matteo).
Il riferimento a S. Matteo (in veneziano S. Mattio) indica la parrocchia in cui morì questo Battista: la chiesa parrocchiale di S. Mattio era proprio qui accanto. Era stata fondata nel 1156, ricostruita e rifabbricata più volte, venne poi chiusa nel 1807 a seguito degli editti napoleonici: fu quindi in parte distrutta, in parte trasformata in abitazioni private.

Proprio dove la calle dell’Arco diventa calle dell’Ochialer una volta doveva esistere uno di questi magazzini del vino.
Botti che entravano e uscivano, piene e vuote, in una posizione strategica: al centro di Rialto, a metà strada tra la riva del Vin, dove arrivavano le barche cariche di vino, e la calle dei Boteri, dove erano i fabbricanti di botti.
All’attuale anagrafico 456 (indicato con un pallino rosso nella mappa di Rialto) devono aver pensato che per la stretta porta le botti facevano fatica a passare. 
Ed è così che ancora oggi, per chi sa trovare e sa osservare, si può vedere questa originale (e forse unica) porta con gli stipiti smussati a misura giusto di una botte.

Miracolo della reliquia della Croce al ponte di San Lorenzo – Gentile Bellini

Accademia - Miracolo della reliquia della Croce al ponte di San Lorenzo - Gentile Bellini - cat.568.jpg

Il Miracolo della Croce caduta nel canale di San Lorenzo è un dipinto temperasu tela (323×430 cm) di Gentile Bellini, databile al 1500 e conservato nelle Gallerie dell’Accademia a Venezia.

L’opera è un telero destinato originariamente alla Scuola Grande di San Giovanni Evangelista, una delle più ricche di Venezia. Nella sala grande della confraternita era stato deciso di collocare nove grandi tele alla cui realizzazione vennero chiamati alcuni dei più grandi pittori dell’epoca tra cui, oltre a Gentile Bellini, Pietro PeruginoVittore CarpaccioGiovanni MansuetiLazzaro Bastiani e Benedetto Diana. Il tema era quello dei miracoli di un frammento della Vera Croce, che era stato regalato alla confraternita nel 1369 da Philippe de Mézières, cancelliere dei regni di Cipro e di Gerusalemme, diventando subito simbolo della Scuola ed oggetto di una straordinaria venerazione.

Le tele, che furono tutte eseguite tra il 1496 e il 1501, sono tutte sopravvissute tranne quella di Perugino, e contengono la rappresentazione di vari episodi ambientati in alcuni dei più famosi luoghi di Venezia; si trovano tutte oggi alle Gallerie dell’Accademia.

Gentile dipinse tre di questi teleri: la seconda, datata 1500, fu appunto quello che mostra un miracolo della reliquia della Croce a Venezia. Durante l’annuale processione dalla Scuola alla chiesa di San Lorenzo, la reliquia cadde nelle acque del canale per l’irruenza della folla. La reliquia però galleggiò miracolosamente, eludendo i tentativi di prenderla di tutti tranne quelli di Andrea Vendramin, il Gran Guardiano della scuola.

Descrizione e stile

La scena è considerata tra i primissimi esempi di vedutismo veneziano, con un ampio angolo visuale che permette di osservare la precisa rappresentazione del canale e delle fondamente. I personaggi della scena sono rappresentati con cura meticolosa, abbastanza grandi per contenere ritratti e per individuare con cura i vari dettagli dal loro status sociale, quali abiti e accessori. Manca la rappresentazione drammatica dell’azione, mentre tutto concorre a fornire una cronaca precisa dell’avvenimento, con i particolari architettonici e coloristici dei palazzi e delle case molto curati. Tra le figure riconoscibili ci sono Caterina Cornaro, regina di Cipro, che è la prima tra le donne inginocchiate a sinistra, mentre il gruppo di gentiluomini è forse un gruppo familiare dei Bellini, in cui Gentile incluse un suo autoritratto e un ritratto del fratello Giovanni.

Il centro della rappresentazione è il ponte di San Lorenzo, pieno di persone che guardano verso il canale dove è caduta la reliquia. Anche la fondamenta è piena di persone e stanno accorrendo sul posto alcune gondole. Alcuni uomini si sono tuffati e una donna, sulla destra, sta spedendo il proprio schiavo nero a fare altrettanto, ma il Gran Guardiano ha già afferrato la reliquia e „veleggia” senza sforzo apparente verso la riva.

Lo sfondo è composto dagli edifici dell’epoca, vivacemente policromati e con i tipici camini a tronco di cono rovesciato. La spazialità degli edifici non è organica, ma costruita a blocchi separati, senza un punto di fuga unico. Mancando un centro della rappresentazione, l’occhio dello spettatore è incitato a vagare da un gruppo all’altro, da un dettaglio all’altro.

Lo stile della pittura è quello tipico di Gentile: una linea asciutta demarca i soggetti, entro la quale il colore è steso in maniera neutra, che ha come effetto la cristallizzazione del dato reale.